Amuleta (X)

La auzul veştii, Heidi se prăvăli pe podea într-un hohot de disperare. N-ar fi crezut niciodată că Hilde s-ar fi putut preta la un astfel de gest pentru că îi spusese de mii de ori, răspicat, că nu avem dreptul să dispunem de viaţa niciunei fiinţe umane şi prin urmare, dacă păcatul suprem era să ucizi, atunci a-ţi ucide propriul trup echivala cu orice altă crimă. Îşi închipuise că imboldul acela sinucigaş pe care îl avusese Hilde în noaptea nenorocirii, fusese doar un gest descreierat datorat şocului, nu îşi putea imagina că în alte condiţii ar fi fost în stare să îşi pună capăt zilelor. Deşi savantul latinist se strădui în fel şi chip s-o liniştească şi să o asigure că modul tragic în care o sfârşise fiica lui nu avea nicio legătură cu refuzul ei de a-i răspunde la scrisori, Heidi căzu pradă unor remuşcări şi îndoieli feroce.

În primii ani care trecură după moartea Hildei, Heidi ieşea zilnic din casă ca să aprindă o lumânare la cimitir, iar acele momente erau singurele care reuşeau să-i prefacă în lacrimi grimasa de durere de pe chip, în restul timpului chipul ei avea aerul unui măşti mortuare. Cei zece ani petrecuţi în oaza lor de fericire o scutiseră de calvarul contactelor sociale, însă în casa verişoarei în care locuia se văzu nevoită să trăiască în atingere cu universul sordid al prejudecăţilor. Descoperi atunci pentru prima oară că existau în ea doi oameni care se luptau: o umanistă generoasă şi indulgentă şi o reacţionară care îşi apăra autenticitatea. Pe de-o parte, repulsia pe care i-o stârneau bărbaţii o făcea să simtă imboldul de-a fi empatică şi solidară cu femeile, pe de altă parte, chiar dacă îşi putea elucida motivele pentru care gândeau şi se comportau lamentabil, nu îşi putea învinge dezgustul care o încerca şi în prezenţa lor. Realiză că îi era la fel de silă şi de cei care urmăreau cu obstinaţie bărbăţia şi de cele care întruchipau feminitatea… Ceea ce o atrăsese şi fascinase la Hilde fusese spiritul său androgin, tipic acelor făpturi extrem de rare care rămân ingenue spiritual, umane în sensul cel mai pur al cuvântului, care îşi caută identitatea refuzând calea conformismului social. O urmărea insistent impresia că oamenii care se străduiau să arate şi să se manifeste în spirit masculin şi feminin erau nişte marionete care se mişcau mecanic, care gesticulau artificial, care trăiau sentimente contrafăcute, nişte figuri de plastelină, modelate de un demiurg maniac… Toate femeile pe care le cunoscuse Heidi în casa verişoarei sale păreau că au minţile cioplite după acelaşi calapod, asemeni acelor tablouri de bâlci care ilustrau Adonişi cu obraji bucălaţi, peisaje de ţară sau vase cu flori pictate în culori stridente… Femei al căror unic ţel în viaţă consta în a întreţine şi încânta bărbaţi.

Într-o seară de primăvară venise în vizită la verişoara ei o prietenă, o domnişoară, genul de persoană care se jignea atunci când era contrazisă şi care se victimiza ori de câte ori universul înconjurător refuza să se supună voinţei ei. Vorbea extrem de tare, cu o voce monocordă, care suna ca un lătrat continuu. Era acel tip de om care o scotea pe Hilde din sărite din cauza siguranţei de sine cu care îşi expulza dispreţul la adresa unor lucruri şi oameni din care nu înţelegea nimic. Doamna se delecta cu foiletoane ceea ce o făcea să idealizeze bărbaţii într-un mod care sfida orice decență. Heidi îşi propuse să îşi păstreze calmul şi să ignore inepţiile misogine cu care domnișoara îşi insulta gazda fără să-şi dea seama, dar tresări iritată atunci când aceasta îndrăzni să facă o analogie infamă între caracterul dezmăţat al artiştilor şi fasoanele depravate ale femeilor din ziua de azi… Când începu să-i împroaşte cu noroi pe artişti, lui Heidi îi reveni în minte, cu o intensitate răscolitoare, aminitirea acelei dimineţi în care contemplase imaginea tabloului cu Stanzi Mozart pe care îl pictase Hilde… Îndrăzni să-i atragă atenţia domnişoarei că există artişti şi artişti, după cum există femei şi femei, şi că nu e o dovadă de înţelepciune să îi judecăm pe toţi ca şi cum ar fi identici. Domnişoara se arătă afectată şi chiar jignită de intervenţia ei şi se lansă într-un discurs tendenţios prin care îşi exprima aluziv îngrijorarea faţă de viciile care contaminaseră breasla artiştilor, nişte creaturi degenerate care au scăpat frâiele şi care au pierdut firul despărţitor dintre bine şi rău, încălcând cu nonşalanţă legile naturii şi poruncile lui Dumnezeu. Artiştii vienezi, în zdrobitoarea lor majoritate, puteau fi comparaţi cu femeile cu moravuri uşoare, iar din contextul enunţat rezulta logic că femeile artiste erau nişte păcătoşi la puterea a doua. Pudoarea sa de domnişoară o făcea să recurgă la eufemisme ca să nu-şi întineze limba cu vorbe spurcate cum ar fi fost cuvintele „pederast” sau „lesbiană”, dar Heidi o întrebă pe şleau, detectând faptul că moralista care îi împărtăşea din tainele prejudecăţilor ei, nu era străină de istorisirile care circulau în legătură cu iubirea dintre ea şi Hilde:

– Vă referiţi la lesbiene, stimată domişoară?

Femeia se înroşi şi îi răspunse cu o voce tulbure şi irascibilă:

– Aş vrea să nu intrăm în amănunte jenante…

Dar Heidi era hotărâtă să vorbească. Se întâmplase o metamorfoză bizară cu ea după moartea Hildei. Frica îi dispăruse. Frica aceea care o făcea să fie diplomată şi reţinută, excesiv de indulgentă cu mizeriile oamenilor, frica pe care o considerase un handicap personal, o reminiscenţă a coşmarului care crescuse împreună cu ea, pe care îl purta în suflet şi în trup, ca pe o tumoare, nu era legată, de fapt, de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla ei, ci de riscul la care era expusă Hilde, dar abia după moartea ei realizase acest lucru. Tăcerea ei, toleranţa aceea care părea soră cu laşitatea erau mijloacele prin care încerca s-o protejeze. Acum îşi putea în sfârşit răspunde la întrebarea care o măcinase ani de zile: „dacă ar fi fost ameninţată cu violul s-ar fi lăsat torturată de o mine de ori, fără să-şi trădeze iubita!”. Nu-i mai era frică. Se transformase în Hilde… Sau poate fuseseră dintotdeauna două ipostaze ale aceleiaşi fiinţe, ca în legendele cu androgini pereche pe care amuleta le purta întipărite în metalul său alchimic.

– Până acum v-am ascultat cu mare atenţie, îi spuse ea domnişoarei, aşa că am să încerc să traduc mesajul dumneavoastră, eliminând eufemismele… V-aş putea aduce anumite lămuriri în legătură cu existența acestor suflete deraiate, cum le numiţi, v-aş putea demonstra că natura şi Dumnezeu nu au nimic de-a face cu manifestările lor, dar ar fi un efort inutil. Nu are sens să adâncesc şi mai mult carenţele de comunicare dintre noi, spunându-vă că există şi un al treilea gen, care nu e nici masculin nici feminin, şi pe care doar spiritele alese îl au, adică acei subiecţi umani care opun rezistenţă dresajului social. V-aş solicita prea mult resursele intelectuale şi aş abuza de atenţia dumneavoastră dacă aş insista să vă conving că aceşti indivizi care aparţin celui de al treilea gen se îndrăgostesc doar între ei şi că majoritatea cuplurilor de pederaşti şi lesbiene, precum şi unele cupluri heterosexuale sunt alcătuite din androgini. V-aş cere un efort prea mare dacă aş încerca să vă fac să înţelegeţi că sexul nu are nicio legătură cu genul… Aşa că voi vorbi într-o limbă în care să mă puteţi urmări…

– Mă insulți! Aş vrea să încheiem discuţia în acest moment, îi spuse domnişoara cu o voce plângăcioasă, care mocnea de isterie.

– Până acum aţi monologat, îi răspunse Heidi, deci e impropriu să numim discuţie ceea ce s-a consumat între noi… Dacă tot v-aţi asumat răspunderea unor afirmaţii e cazul să o faceţi până la capăt, nu?

Verişoara îi făcu semn lui Heidi să se oprească, însă ea continuă, pe acelaşi ton cumpătat, dar categoric:

– Vorbeaţi despre femei, iar eu v-am atras atenţia că există specii diferite de femei. Chiar şi din perspectiva dispreţului pot fi trasate mai multe categorii, nu e cazul să le dispreţuim pe toate, la fel… Sunteţi misogină? Nu e nici o problemă, pe mine una nu mă deranjează. Dar, vă rog, fiţi atentă la nuanţe… Nu e nicio nenorocire dacă nutriţi sentimente de ură, nu orice formă de ură e detestabilă şi păcătoasă, ci doar acele forme de ură care frizează abjecţia şi prostia. Vă cer o ură elevată…, o ură pasională, lucidă, spiritualizată, o ură pe care s-o puteţi justifica raţional. Consider că e net preferabilă o persoană care poate atinge excelenţa în ură, decât una care iubeşte mediocru. Nu am nimic împotriva resentimentelor alimentate de motivaţii suficient de profunde, prefer o formă de ură asumată cu nobleţe, dispreţului…Vă imaginaţi probabil că opusul iubirii e ura. Ei bine nu e aşa. Opusul iubirii e ignoranța. Contrariul urii e dispreţul… Nu mă înţelegeţi. Desigur. Gândirea omenească se articulează în termeni de bine şi rău… Eu vă propun experimental un tip de gândire în care binele şi răul nu sunt absolute, ci se aliniază pe scala superior-inferior. Binele este întotdeauna mai complex decât răul. Doar în acest mod le putem distinge între ele. Muzica lui Mozart este mai bună decât muzica unui lăutar de crâşmă pentru că e mai profundă… Bănuiesc că sunteţi de acord cu mine… Ei bine, şi în cazul sentimentelor ar trebui să aplicăm aceleaşi judecăţi. Nu oricine e capabil de ură sau de iubire… Cei mai mulți sunt în stare doar de o maimuţărire a lor lăutărească. Acestea fiind spuse, presupun că nu veţi găsi nejustificată dorinţa mea de a vă asculta argumentele pe care vă întemeiaţi misoginismul… Sunt dispusă la orice fel de confruntare cu condiţia să se consume la un anumit nivel intelectual. Aş fi onorată să vă exprimaţi fără menajamente ura faţă de cine credeţi de cuviinţă, dacă e întemeiată, dar nu prejudecata, vă implor, pentru că e sub demnitatea umană să formulăm răspunsuri înainte de a ne pune întrebări, să dăm verdicte înainte de a analiza atent lucrurile şi aşa mai departe…

– Doar n-am ajuns să mă justific în faţa uneia ca tine!

– În faţa unei lesbiene, adică…

– În faţa unei persoane care sfidează voinţa lui Dumnezeu! o corectă domnişoara.

– Nu văd de ce am invoca în acest moment o terţă persoană, altminteri absentă… Aș putea să îl chem şi eu pe Dumnezeul meu în apărarea mea, dar cred că mă descurc şi singură!

– Cum poţi vorbi aşa? Ce vrei să insinuezi? sări ca arsă cucoana. Eu sunt o persoană credincioasă! Am avut revelaţii!

– Şi eu sunt o persoană credincioasă, îi spuse Heidi, imitându-i tonul, şi eu am avut revelaţii! Desigur altele decât dumneavoastră…

Înfuriată, femeia se ridică de pe scaun. Verişoara, care asistase mută la toată scena, o reţinu printr-o replică neaşteptată:

– Nu trebuie să te superi pe Heidi… Are dreptate… N-ar trebui să le judeci atât de aspru pe femei… Nu de alta, dar şi tu eşti femeie şi îmi dai senzaţia că trăieşti într-o mare dezbinare cu tine…

– Eu sunt o femeie cinstită… îi spuse răspicat domnişoara. Nu vorbeam de cele ca mine sau ca tine, draga mea, ci de celelalte, care din păcate s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie…

– Despre celelalte voiam să vă vorbesc şi eu, nu văd de ce v-aţi arătat atât de afectată… Încercam să vă provoc la o discuţie filosofică, dar se vede că nu vă pasionează filosofia… de vreme ce orice raţionament care iese din schemele obişnuite vă lezează…

– Eşti arogantă! Ai impresia că filosofia îi ajută pe oameni la ceva? Le încâlceşte minţile, atât! De la prea multe analize ajung să piardă calea cea dreaptă, să se îndepărteze de cuvântul lui Dumnezeu! Scripturile zic limpede că filosofia e păcatul originar… Fructul cunoaşterii!

– E foarte interesant… Aici ne întâlnim, sunt total în asentimentul dumneavoastră, filosofia e un păcat… Cunoaşterea e un păcat, o sfidare la adresa ordinii propovăduite de cei ca dumneavoastră… Filosofia te face liber.

– Pe nenorociţii ăia de budiști i-a îndepărtat de viaţă… De la prea multă filosofie şi gândire au ajuns să îşi ducă zilele ca vai de ei, să stea despuiaţi în ger, să se autoflageleze, să trăiască în murdărie…

– Asta în ce revistă aţi citit-o? Că mă interesează şi pe mine, spuse Heidi ironic. Regret că trebuie să vă corectez, dar practicile meditaţiei transcendentale, la care cred că faceţi referire, nu se bazează pe ceea ce noi, occidentalii, numim în mod curent filosofie, adică o frenezie a raţionamentului. Pentru ei meditaţia e non-gândire, ceea ce nu înseamnă imbecilitate… adică starea în care se află cei care nu se pot ridica la înălţimea unor acte reflexive, ci o stare mai înaltă decât raţiunea, cea în care se produc revelaţiile… În fine, nu insist…

– Nu se poate dialoga cu tine, am făcut tot posibilul, îi spuse domnişoara, dar văd că nu vrei să te lipseşti de atitudinea aceasta superioară, de obrăznicie…

Dialogul degeneră, deoarece la toate intervenţiile de care se făcea vinovată Heidi, fie ele provocatoare sau inofensive, interlocutoarea sa se simţea datoare să adopte o poziţie belicoasă, contrazicând-o chiar împotriva convingerilor proprii, pentru că se simţea ofensată de ideea că ar putea avea ceva în comun cu o lesbiană… Discuţia se încheie apoteotic, atunci când, înfuriată de faptul că Heidi o surclasa intelectual, domnişoara rosti numele Hildei, a cărei fantomă se aflase în permanenţă în subtextul conflictului, afirmând că îşi merita soarta, „da, oamenii ca ea, nu meritau să trăiască!”, spuse, iar în acel moment Heidi o pălmui scurt, fără nici un fel de comentarii, se ridică de pe canapeaua în care stătuse întinsă şi urcă în camera ei, unde rămase închisă până a doua zi, în zori.

După acel incident, Heidi, se izolă din ce în ce mai mult de ceilalţi. Nu avea dreptul să îşi pună verişoara în situaţii delicate… Vorbea doar strictul necesar şi îşi petrecea tot timpul ferecată în odaia ei. Uneori ieşea din casă şi se întorcea cu nişte pachete misterioase, învelite în hârtie cenuşie, dar nimeni nu îndrăznea s-o întrebe ce era cu ele. Îşi ţinea şifonierul încuiat cu cheia. Verişoara ei aflase, dintr-o sursă demnă de crezare, că savantul latinist, tatăl Hildei o înfiase întrucâtva pe Heidi, oferindu-i o dotă, astfel că îi parveneau lunar o sumă de bani din care să îşi poată cumpăra ce poftea. După zece ani ajunsese să nu mai scoată nici un sunet, comunica doar din priviri cu cei din jur, scrutându-i cu un aer de recunoştinţă pentru faptul că îi tolerau în preajma lor existenţa chinuită. Pentru a nu se arăta ostilă, participa în muţenia ei, la toate festinurile şi sărbătorile de familie şi îşi ajuta verişoara să pregătească mesele copioase pe care le organiza cu aceste ocazii. În 1855, când murise Hilde, Heidi avea 35 de ani, iar verişoara ei abia împlinise 20 şi era proaspăt măritată cu un medic evreu cu şapte ani mai mare. Acesta avea o soră mezină, actriţă, Maria Meyer, de o vârstă apropiată cu soţia sa, care rămase gravidă în 1867 cu Carl Freiherr von Varnbühler cu care avea o legătură secretă. Maria nu ştia dacă motivul pentru care ministrul o considerase nedemnă să îi fie soţie era legat de condiţia ei socială mai modestă, de faptul că era evreică sau că era actriţă, însă, în tot cazul, micuţul Gustav care făcuse ochi pe lume într-o zi înzăpezită de ianuarie a anului de graţie 1868, moşit de Heidi în casa cumnatei sale, crescu fără tată, petrecându-şi primii ani ai copilăriei într-un climat matriarhal, înconjurat de iubirea a trei femei care mai de care mai grijulii, dintre care una complet mută, dar caldă şi prietenoasă, care îl adora din priviri şi îl veghea cu devoţiune de înger. Chiar aşa o numea, „îngerul meu”, iar Heidi surâdea înduioşată, întrevăzând sufletul de artist care se ascundea în privirile lui. Copilul avea aceiaşi ochi întunecaţi şi pătrunzători ca ai Hildei. Avea o fire iscoditoare; se insinua în camera ei, inspectându-i lucrurile cu o curiozitate de explorator. Pe măsură ce creştea, începu să stăruie pe lângă Heidi fermecător, irezistibil…, provocând-o să intre în dialog. În cele din urmă, femeia cedă rugăminţilor lui, dar îi ceru cu limbă de moarte să păstreze în taină ceea ce discutau între ei: „va fi marele nostru secret, promiţi? Lucrurile secrete sunt mai valoroase decât cele care pot fi împărtăşite în gura mare!” îi spuse ea. Heidi deveni astfel călăuza lui Gustav, îl iniţie în alchimie, în filosofia esoterică indiană, îi cultivă pasiunea pentru lectură şi gustul pentru artă… La 14 ani, adolescentul îi mărturisi că, după o îndelungată chibzuinţă, decisese să se convertească la agnosticism. „La universul spiritualităţii Zen”, adăugă el, văzând că Heidi îl privea contrariată. Improvizară în odaia ei un ritual prin care sufletul său se încredinţa unui alt destin decât cel creştinesc, iar ea se felicită în sinea ei pentru faptul că reuşise să salveze un suflet neprihănit din ghearele credinţei patriarhale.

– Nu mi-ai spus niciodată ce ascunzi în dulapul ăla, pe care îl ţii încuiat cu cheia…

– Am să-ţi spun când va veni vremea… îi răspundea Heidi.

Dialogul acesta se repeta an de an, iar Gustav era din ce în ce mai sceptic în legătură că faptul că ea îi va dezvălui vreodată misterul existenţei sale taciturne, misterul care plutea în aer în toată casa, dar despre care nimeni nu vorbea şi despre care suspecta că are de-a face într-o mare măsură cu ceea ce Heidi ţinea sub cheie în dulap. În acea zi a convertirii lui, Heidi îi spuse, însă, spre marea lui surprindere că sosise momentul mărturisirilor. Îi vorbi până noaptea târziu despre Hilde şi despre incredibilul său talent de plasticiană, despre cruzimea cu care creştinii le asaltaseră intimitatea, şi le profanaseră fericirea… „Desigur Dumnezeul Bărbat e o blasfemie la adresa celui adevărat, pe care tu, scumpul meu Gustav, l-ai pătruns cu sufletul tău pur, i-ai simţit măreţia şi infinita Sa bunătate şi iubire de oameni! Ai înţeles că Dumnezeu e capătul devenirii noastre, ai înţeles că suntem zei adormiţi, că sălăşuiesc în noi puteri nebănuite…, că Fiinţa Supremă e frânghia care ne leagă pe toţi în suişul aceluiaşi munte! Da, dragul meu, ai găsit singur calea cea îngustă, eu doar te-am ajutat să nu aluneci în capcana orbirii religioase, dar tu eşti unul dintre acei aleşi care văd limpede ceea ce alţii văd strâmb, revelaţiile sunt ale tale şi trebuie să îţi spun că, odată ce ai luat-o pe calea asta, vei avea de suferit enorm, lumina spiritului e un dar care se plăteşte scump! Vei avea o viaţă însingurată, te vei simţi străin de lume şi de ceilalţi, vei tânji permanent după ceva indefinit, vei căuta absolutul cu nesaţiu, vei fi repudiat şi de femei şi de bărbaţi, pentru că te vor adulmeca, te vor detesta, vor simţi că eşti altfel decât ei… Asta e soarta tuturor androginilor, a tuturor fiinţelor care sunt deopotrivă reflexive şi intuitive, sentimentale şi raţionale, pure şi lucide…, mistice şi intelectuale, pasionale şi cumpătate. Asta înseamnă androginism, dragul meu, o putere spirituală care unifică toate falsele contradicţii pe care gândirea duală le vânează himeric. Ingenuitatea ta nu va avea nimic de-a face cu inocenţa celor ignoranţi. Tu vei şti întotdeauna să desparţi ceea ce există cu adevărat de amăgirea lucrurilor aparente, vei înţelege ce anume îi face pe oameni nefericiţi, pentru că tu vei şti care e calea fericirii, dar nu le-o vei putea împărtăşi, deşi te vei strădui imens, vei şti ce se ascunde în spatele războaielor, ce anume le-ar putea împiedica… dar vei asista neputincios şi îndurerat la spectacolul lumii, vei avea o putere care este contrariul puterii pe care oamenii o caută cu înverşunare!”

Gustav o ascultă tulburat, realizând că deja îşi cunoştea destinul, iar profeţia ei suna ca un ecou al propriilor sale premoniţii… După un moment de tăcere, reveni la obiectul curiozităţii sale:

– Tot nu mi-ai spus ce ţii în dulap!

– O să îţi arăt. Mai ai un strop de răbdare. O să facem mai întâi o excursie… Plecăm mâine în zori.

Îl duse în hanul alchimistului şi îi vorbi pe drum despre amuletă. Când ajunseră în cătun, îi spuse în şoaptă:

– Nu trebuie să ştie nimeni ceea ce îţi voi arăta. E singurul lor sigur în care le puteam ţine…

– Ce anume, Heidi?

– Tablourile.

– Ce tablouri?

– După moartea Hildei, ca să îmi spăl în ochii mei greşeala monstruoasă pe care am făcut-o nerăspunzându-i la scrisori după noaptea nenorocirii, am încercat să-i reproduc tablourile din memorie. Ai să vezi… În dulap ţin doar pânza la care lucrez. Mai sunt trei picturi pe care trebuie să le recreez, după care am să mor… Împăcată.

– Nu, n-ai să mori! Nici măcar nu eşti bolnavă. Nu îmi place când eşti morbidă, Heidi!

– Nu sunt morbidă… Ştii că nu te-am minţit niciodată şi nu obişnuiesc să exagerez. Singurul lucru care m-a ţinut în viaţă, în toţi anii ăştia de doliu şi tăcere, a fost dorinţa de-a da viaţă din nou operei Hildei. Aici la han, tablourile sunt scutite de primejdii. Pentru simplul motiv că nu mă cunoaşte nimeni. Le-am semnat Hilde Weiss, apropo… Sunt şi nu sunt un fals… E straniu… Pentru că suntem aceeaşi fiinţă.

Tablourile spânzurau pe toţi pereţii hanului. Sala de primire a oaspeţilor arăta ca o galerie de artă. Mai erau câteva picturi răsfirate şi prin odăi. Gustav studie fiecare pânză cu răsuflarea tăiată. Erau nişte picturi uluitoare, în stil romantic, însă, spre deosebire de majoritatea tablourilor romantice, nu ilustrau doar pasiuni şi forme de ardoare contemplativă, ci aveau şi un tâlc anume, fiecare dintre ele exprima o idee, conţinută într-o poveste căreia îi puteai descifra intuitiv firul epic. Îl impresionă mai ales o pictură care o înfăţişa pe Stanzi Mozart, cu nişte partituri care sângerau… Conspectă piesele de artă uluit preţ de câteva ceasuri, pierzând noţiunea timpului:

– Nu-i aşa că îţi plac?! îl interogă Heidi, cu o bucurie copilărească…

Niciodată Gustav nu mai zărise licărirea aceea de împlinire în ochii ei. Era un susur luminos, care îi învăluia mintea într-un fel de vrajă. O îmbrăţişă fără să vrea.

– N-am cuvinte… Sunt minunate, Hilde, îi spuse răvăşit…

– Mi-ai spus Hilde, îi atrase atenţia Heidi. Nici nu ştii ce mult valorează pentru mine replica asta, care ţi-a scăpat involuntar!

Gustav se strădui din răsputeri s-o solicite cât mai mult, ca să nu apuce să termine cele trei pânze. I se părea neverosimil ca ea să îşi dea duhul deşi era încă în putere şi nu suferea decât de niscaiva dureri de oase, dar se temea de clarviziunea ei… Heidi îl rugă cu limbă de moarte să nu pomenească nici un cuvânt despre tablouri, ca nu cumva să fie distruse a doua oară.

– Vei ajunge un mare scriitor, Gustav, ştiu asta de la amuletă… Să nu scrii niciodată despre mine… Te implor. Nu e acum momentul. O să o facă altcineva, mai târziu, peste vreo sută şi ceva de ani… Dacă aş fi avut inspiraţia să îi spun Hildei că există o memorie secretă a istoriei, pe care o putem accesa prin puterile noastre alchimice, o peliculă în care sunt înregistrate toate toate lucrurile şi faptele şi întâmplările care s-au petrecut de-a lungul timpului, un rezervor care colectează toate gândurile şi cuvintele, toate viziunile, sentimentele şi visele oamenilor poate că nu s-ar mai fi sinucis. Ar fi trebuit să îi spun că mesajul ei a fost deja auzit de androginii viitorului… Ghicisem doar amândouă trecutul celor care purtaseră amuleta. Ar fi trebuit să ne fie clar. Dar ne-a fost teamă să privim spre viitor. Frica mea a ucis-o, spuse Heidi izbucnind în plâns.

Gustav o privea nepunticios, neştiind ce să îndruge… O mângâie pe umăr, cu tandreţe. Heidi îi ridică bărbia în palme şi îi spuse cu o voce solemnă:

– Îţi voi lăsa ţie moştenire tablourile şi tot ceea ce am scris, îţi voi lăsa şi amuleta, pe care le vei lăsa, la rândul tău în grija următorului ales… Vei şti cine e acela la un moment dat…

În 1886, pe când Gustav avea 18 ani, Heidi se stinse din viaţă, la ora amurgului, după ce depuse în hanul alchimistului ultima pictură a Hildei, pe care o recrease din memorie. Se aşezase în pat şi îl chemă lângă ea. Îl ţinu de mână şi îl rugă să îi spună o rugăciune, după canoanele înţelepciunii zen. Avea un chip luminos pe care mijise surâsul acela feeric, de împăcare adâncă. În continuare, lui Gustav nu îi venea să creadă că maestra şi prietena lui va muri, pentru că era sănătoasă tun, însă atunci când închise ochii şi adormi, îl scutură un fior care făcu să-i încolţească în suflet disperarea şi atunci ştiu că Heidi nu se va mai trezi niciodată din acel somn… O priveghe toată noaptea înlăcrimat, fără să spună nimănui ce se întâmplase. Îi stăruia în minte obsedant gândul că ar fi putut să o readucă la viaţă prin puterile lui oculte, dacă ar fi avut suficientă credinţă…

În imagine: pictură de Françoise de Félice