Ilinca Bernea 
– În anul de graţie 1652 trăia, într-un sătuc din împrejurimile Vienei, un alchimist numit Rudolf Altmann, renumit pentru leacurile sale şi pentru darul de a prezice viitorul. Era un bărbat înalt şi uscăţiv căruia nimeni nu îi ştia obârşia sau vârsta pentru că apăruse prin partea locului într-o zi ploioasă de toamnă, îmbrăcat ca un orășean scăpătat, târând după el un catâr bătrân, încărcat cu un cufăr. Se instală la han şi închirie o cameră care avea să-i devină adăpost preţ de câţiva ani buni. Era un ins hazliu şi foarte prietenos, care ştia să le vorbească oamenilor în aşa fel încât lăsa impresia că e un bun cunoscător al sufletelor: ştia să-i asculte pe toţi şi să le dea sfaturile cele mai potrivite, în momentele cele mai critice. Nu vorbea niciodată despre el, oricât încercau ceilalţi să îl descoasă. Găsea întotdeauna mijloace de a se eschiva, dând răspunsuri enigmatice, cu înţelesuri multiple. Stătea mai toată ziua încuiat în camera lui şi nu permitea nimănui să intre acolo, nici măcar femeilor care făceau curăţenie. Când cineva se îmbolnăvea în sat îl chemau în ajutor pentru că toţi ştiau că era un vraci priceput, chit că refuza să o recunoască: spunea că reuşise să deprindă câteva secrete medicale de la un unchi de-al său, care chiar fusese vraci, Dumnezeu să-l odihnească… Prafurile şi licorile pe care le prepara pentru cei suferinzi aveau efecte miraculoase şi, de aceea, toţi sătenii îl venerau, în ciuda caracterului său secretos care ar fi putut trece drept o aroganţă. Refuza să primească bani pentru ajutorul pe care îl dădea; acceptase doar oferta sătenilor de a-i plăti odaia de la han. În vara lui 1652 se întâmplase să ajungă prin părţile lor o trupă de actori ambulanţi, italieni, iar unul dintre ei avea o fată foarte grav bolnavă. Era o tânără tulburător de frumoasă care suferea de luni de zile de o febră căreia nici un doctor nu reuşise să îi vină de hac. Rudolf o consultă cu mare atenţie apoi îi ceru tatălui său să-l lase singur în încăpere cu tânăra. Italianul se arătă la început suspicios, dar îl lămuriră sătenii că Rudolf era un om cât se poate de respectabil şi un vraci ale cărui leacuri nu dăduseră greş niciodată. Singurul pe care nu reuşise să îl vindece fusese un bătrân ursuz din cale afară, pocit şi şchiop, care toată vremea pufnea, cârcotea şi suduia, deşi nimeni nu-i făcuse nici un rău. Era un om hain: până şi animalele îl ocoleau simţindu-i caracterul ranchiunos…Se încăpăţânase să le demonstreze celorlalţi că vraciul lor era un şarlatan şi îşi dădu duhul ca să îi convingă şi ca să le insulte credulitatea, în pofida leacurilor lui Rudolf pe care le hăpăise sub ochii lor… Sătenii, însă, erau convinşi că secretele medicale ale vraciului nu acţionau decât în condiţii de bună credinţă şi cuviinţă, drept care nu se sinchisiră prea tare de demonstraţia bătrânului hain. Rudolf ieşi abia după câteva ceasuri bune din încăperea tinerei fete şi îl anunţă pe tatăl său că adormise şi că nu trebuia să o trezească, dar promițându-i că a doua zi avea să se simtă mai bine.
În scurt timp, febra dispăru şi fata începu să prindă puteri. Era o creatură fermecătoare: avea o combinaţie de trăsături fizice şi sufletești care ar fi tulburat pe oricine… Era vivace şi temperamentală, dar avea şi un aer melancolic datorită ochilor săi întunecaţi, migdalaţi şi trişti; avea gesturi mlădioase, un trup zvelt şi un chip delicat sub care se ascundea, însă, un spirit rebel. Rudolf era conştient de pericolul în care se afla şi, pentru a evita orice riscuri suplimentare, îşi petrecea tot timpul zilei închis în bârlog, pritocind diverse substanţe în eprubete şi încercând cu mari eforturi să se dedice meditaţiei alchimice… Actorii se deplaseseră la Viena şi o lăsaseră în sat pe tânăra Flavia, până se mai înzdrăvenea. Într-o bună zi, pe când vraciul îşi făcea siesta afundat în contemplaţie se pomeni scuturat din transă de zgomotul dezagreabil al unor pietricele pe care cineva le arunca deliberat în geam. Se îndreptă spre fereastră bombănind. Flavia chicotea, privindu-l şăgalnic. Era îmbrăcată într-o rochie de damasc şi ţinea în braţe un buchet de flori culese din pădure. I-l arătă lui Rudolf şi îi strigă:
– Sunt pentru tine! Vroiam să îţi mulţumesc că m-ai făcut bine…
Rudolf ezită îndelung înainte de a se hotărî să coboare. Niciodată nu făcuse până atunci nici un gest nechibzuit, nu se lăsase biruit de dorinţe sau de imbolduri, nici măcar în anii primei tinereţi. Trăise ca un ascet, fără tentaţii, fără aşteptări, iar acest fapt avusese darul de a-l menţine în starea de clarviziune care îl făcea să-i poată ajuta pe ceilalţi… Echilibrul său interior, care iradia înţelepciune şi generozitate, era cel care îi insufla puterea tămăduirii şi îi inspira munca de alchimist: faptul că nu îşi dorise niciodată nimic pentru el, că nu căutase niciodată fericirea în exterior, în zbuciumul şi frenezia celor trecătoare. Fumuseţea Isabelei, însă, era ca un elixir care i se strecurase în sânge din noaptea aceea în care rămăsese singur cu ea și îi descifrase taina sufletului ca să i-l poată vindeca. Ea era singura care ştia de ce suferă, iar el îi cunoştea secretul.
Când Rudolf îi înşfăcă buchetul, cu un gest agresiv de timiditate, ştiau amândoi că ireparabilul se produsese deja şi că erau profund îndrăgostiţi. Îşi petrecură câteva ore plimbându-se prin pădure… Apoi se priponiră într-un luminiş ca să-şi tragă sufletul. N-ar fi avut cum s-o reţină în Austria, căsătoria ar fi însemnat sfârşitul destinului său de alchimist. Era conştient că preţul iubirii ar fi fost pierderea harului pe care îl avea, pentru că toată puterea lui era concentrată în sevele singurătăţii, în puterea de-a trăi ca un călugăr, iubind detaşat toate fiinţele. Dacă s-ar fi implicat într-o iubire bazată pe principiul exclusivităţii harul l-ar fi părăsit pentru totdeauna. Era dispus să facă sacrificiul, dar nu ştia nici o meserie, n-ar fi putut să o întreţină… Flavia încercă să îi aline suferinţa şi să îl consoleze, spunându-i ca va munci ea pentru amândoi; se pricepea la croitorie, iar el ar fi putut învăţa între timp un meşteşug oarecare. Ar fi putut pleca la Milano împreună, să locuiască o vreme în casa tatălui său. Rudolf, însă, ştia că respectivul tată l-ar fi ucis pe loc la auzul unei astfel de veşti, considerând că i-a sedus copila…sau l-ar fi dat pe mâna Inchiziţiei, acuzându-l că o vindecase cu farmece şi că o vrăjise atunci, în noaptea aceea, în care se încuiase singur cu ea în odaie. Nu avea ce să-i ofere, nu o putea întreţine… Flavia izbucni în plâns, iar el, copleşit de disperarea ei, o îmbrățișă cu pasiune, descătuşându-şi inima din chingile ascezei şi făcu dragoste cu ea în iarba înaltă şi înmiresmată a pădurii.
– M-ai păcălit! îl întrerupse Anna. Credeam că e o poveste adevărată… Dar, de fapt e vorba despre noi.
– E o poveste adevărată. E vorba şi despre noi, dar mai încolo…o lămuri Antonio.
– Vrei să spui că Rudolf şi Flavia chiar au existat?
– Da.
– Sunt prea multe coincidenţe! Nu te cred.
– Atunci nu-ţi mai spun… Dacă nu mă crezi…
– De unde ştii povestea asta?
– Am visat-o. De când am început să port amuleta am tot felul de vise şi de viziuni, nu doar în somn…ci şi aievea, ca nişte amintiri îndepărtate…
– Ce amuletă?
– Trebuie să ai răbdare să-ţi spun.
– Am răbdare, murmură Anna, intrigată.
– Rudolf îi promise Flaviei că va plăsmui un mijloc prin care să poată comunica indiferent cât de departe s-ar afla. Îi spuse că va crea o amuletă dintr-un metal transfigurat alchimic, care să îi ajute să fie împreună pentru totdeauna. Prin puterea sa, aveau să trăiască în somn o viaţă paralelă, în care nu mai existau nici un fel de oprelişti în calea iubirii lor. “Visul şi realitatea sunt două feţe ale aceleiaşi medalii, îi spuse. Secretul amuletei este acela că le inversează semnul… Astfel că, atunci când vei adormi vei avea senzaţia că te trezeşti la realitate, iar atunci când te vei trezi vei simţi că dormi”. Ceea ce urma să li se întâmple în decursul peregrinării prin lume urma să li se arate ca prin somn, iar ceea ce aveau să viseze avea să aibă consistenţa existenţei reale. Flavia se arătă sceptică, însă Rudolf o linişti…”Închide ochii”, îi spuse. Luă în mână o crenguţă de fag. “Uite, eu am să scriu pe nisip ceea ţi se arată acum în minte, ca să fii sigură că ştiu… că voi ştii la ce te gândeşti, în fiecare clipă… Suntem întotdeauna acolo unde ne poartă visele. Ca să putem fi împreună cu adevărat trebuie să trăim în aceeaşi reverie”, adăugă el. Flavia se văzu împreună cu el pe o alee a unui parc vienez. Se aşezaseră pe o bancă. Ea îşi rezemase tâmpla de umărul lui drept. Un tei îşi scutura florile chiar deasupra lor… Când îşi crăpă pleoapele, putu citi desluşit cum Rudolf scrijelise pe pământ următoarele cuvinte: “iunie, Viena, un tei înflorit, noi doi, vântul îţi răsfiră părul, stai rezemată de umărul meu”. Rămase înlemnită ca în faţa unui miracol. “Cum ai reuşit?”. “Te iubesc”, îi răspunse el în şoaptă. “Şi tu îmi poţi citi gândurile… Trebuie doar să ai suficientă credinţă. Oriunde te-ai afla atunci când vei închide ochii şi te vei gândi la mine, vei vedea unde sunt, cum arăt, ce fac…vei ştii ce mi se întâmplă”. În noaptea aceea Flavia visă că erau căsătoriţi şi că aveau un copil. O fetiţă. Trăiau într-o altă eră, într-o altă civilizaţie… Locuiau într-un fel de oraş cu clădiri foarte înalte care păreau că străpung cerul, iar pe deasupra lor circulau nişte carete zburătoare. Seara ferestrele erau luminate din interior de nişte obiecte transparente care spânzurau în tavan şi care aveau puterea de radiaţie a sute de lumânări, iar interioarele erau mobilate într-un stil hibrid şi ticsite de obiecte cărora nu le dibuia rostul. Unele dintre ele începeau să se mişte singure într-un mod hilar, dacă le atingeai cu mâna. Altele însă erau deopotrivă utile şi încântătoare, cum erau bunăoară nişte mici fântâni cu apă de izvor care se aflau într-o odaie dintr-un punct central al casei. Pe străzi forfoteau trecători de toate rasele şi naţionalităţile, îmbrăcaţi sumar, în costume ţesute din materiale necunoscute care li se mulau pe corp, însă ceea ce o miră cel mai tare era faptul că majoritatea lor păreau să fie cupluri, iar unele perechi erau alcătuite din două femei sau din doi bărbaţi care se ţineau de mână sau se atingeau languros… Rudolf se ocupa de dirijatul acelor obiecte zburătoare care împânzeau cerul. Stătea într-un soi de birou, în dreptul unei plăci făcute dintr-un material dur, pe care apăreau proiectate o sumedenie de imagini mişcătoare care reproduceau în miniatură imaginea străzilor. Bunăoară era tot alchimist de vreme ce putea materializa acele imagini sau dematerializa realitatea… se gândi ea în somn. Fetiţa lor se numea Isabella şi îi semăna lui leit, avea nasul acela german tipic, lung şi ascuţit şi privirea tumultuoasă a lui Rudolf. Se trezi cu o stare feerică. Îi povesti şi lui despre acel vis, iar el o asigură că îl trăise şi el întocmai şi că aşa arăta Paradisul.
– Carete zburătoare? Fântâni în miniatură în mijlocul caselor? Hm! exclamă Anna. Îmi place… Dacă aşa arată raiul, mă faci să îmi doresc să ajung mai repede acolo!
Antonio o privi dojenitor…
– Am glumit. Te urmăresc cu atenţie. Spune mai departe.
Îi scăzuse puţin febra.
– După ce Flavia se întoarse la Milano cu tatăl ei şi trupa de actori, descoperi că rămăsese însărcinată. Acest fapt îl înfurie la culme pe părintele său care încercă în fel şi chip să smulgă de la ea numele inculpatului. O pedepsi şi o lovi cu brutalitate, o ţinu nemâncată, o încuie în odaia ei ca într-o carceră, însă Flavia refuză să-i divulge adevărul, pentru a-l proteja pe Rudolf. Cât timp se menţinea în starea de credinţă, îi auzea glasul vorbindu-i în gând cu tandreţe şi dor, îşi simţea buzele înfiorate de sărutările lui, însă în momentele în care se simţea deznădăjduită şi cădea pradă îndoielii, imaginea lui o părăsea, ca înghiţită de neant… Îl visa doar arareori şi nu aşa cum îi promisese – într-o înşiruire de lucruri care ar fi putut echivala unui destin paralel. I se arăta în somn în situaţii absurde sau incoerente, în chip de negustor de bâlci pripăşit pe meleagurile ei sau de comediant angajat în trupa tatălui său, de parcă ar fi încercat să pătrundă sub o altă identitate în viaţa ei cotidiană… Oricât de mult se străduia înainte de a adormi să invoce tihna acelei lumi binecuvântate cu clădiri care străpungeau cerul şi carete zburătoare nu mai putu să regăsească drumul spre oraşul făgăduinţei. Îşi spuse că Rudolf nu reuşise să creeze încă amuleta, pentru că, ori de câte ori închidea ochii, îi vedea chipul schimonosit de concentrare şi mâinile pritocind cu nervozitate diverse substanţe în eprubete… După opt luni de detenţie în casă Flavia născu o fetiţă pe care o numi, evident, Isabella. Tatăl ei îi smulse pruncul din braţe fără nici un strop de clemenţă şi îl expedie la orfelinatul unei mânăstiri din împrejurimile oraşului. Flavia înnebuni de durere. Fetiţa era singura ei alinare, unica legătură pe care o avea cu Rudolf… În timpul gravidităţii o visase la diverse vârste: era o făptură desăvârşită, hărăzită cu toate darurile posibile. Era chiar mai frumoasă decât ea şi moştenise darul clarviziunii pe care îl avea Rudolf. Avea un suflet de înger, o minte de geniu şi un trup de nimfă. Trebuia să îşi recupereze copilul cu orice preţ. Îşi luă inima în dinţi şi profită de un moment în care tatăl său se îmbătase zdravăn după o reprezentaţie de teatru, evadând pe fereastră din puşcăria domestică în care acesta o ţinea prizonieră. Avea doar o boccea cu câteva lucruri şi o salbă cu bănuţi de argint care îi rămăsese de la maică-sa… Bănuia că tatăl său o ura atât de mult pentru că femeia pe care o iubise îşi dăduse duhul născând-o pe ea. Ar fi preferat ca soţia lui să supravieţuiască în locul fiicei. Când se crăpa de ziuă, ieşea din oraş îndreptându-se spre mânăstirea în care se afla Isabella. Pe la amiază ajunse în dreptul zidului care înconjura lăcaşul. Îi deschise o călugăriţă tânără. Flavia nu îi spuse nici cine e, nici ce căuta acolo, ca nu cumva să îi fie trântită uşa în nas. Copii consideraţi bastarzi şi duşi de mici la orfelinate nu aveau dreptul să îşi cunoască mamele. Îi spuse că e frântă de oboseală după drum şi minţi că suferea de o boală a uitării care o făcea să nu îşi poată aminti cine e. Călugăriţele o găzduiră cu bunăvoinţă. Flavia bântui toată noaptea prin mânăstire, căutându-şi fetiţa. Tatăl ei ar fi putut apărea din clipă în clipă, bănuind că se dusese acolo. O călugăriţă bătrână şi oarbă o surprinse crăpând uşa unui dormitor. “N-are nici un rost să-ţi mânjeşti sufletul cu minciuni…” îi spuse. “Eşti una dintre nefericitele cărora le-au fost luaţi pruncii şi aduşi aici, nu-i aşa?”. Flavia încremeni şi murmură stins un “da”. “Toate mamele care vin aici căutându-şi fii şi fiicele, pretind că nu ştiu cine sunt sau se dau drept altcineva!”. “Cum se numeşte copilul tău”? o întrebă bătrâna. “Isabella” rosti ea, şovăitor, neştiind dacă e bine sau nu să-şi divulge secretul. “Isabella!” exclamă oarba. “Ce nume frumos!”… “Ştii că noi n-aveam voie să lăsăm mamele să-şi vadă pruncii. Dar am găsit o soluţie care să ne scoată pe toţi din impas. Le spunem celor care îi aduc aici că, din momentul în care ne încredinţează pruncii, nu şi-i mai pot revendica înapoi… Îi punem să semneze o hârtie. Ne asumăm noi toată răspunderea. Când apar mamele, le punem să aleagă: dacă vor să devină călugăriţe le oferim găzduire, dacă nu, le interzicem să îşi vadă copiii. “Vreau să devin călugăriţă” rosti într-un suflet Flavia, fără nici o ezitare. În felul acesta scăpa pentru totdeauna și de tirania tatălui său. Îşi luă în primire copilul chiar a doua zi… La cinci ani Isabella arăta aidoma cu fetiţa din vis…Începuse să i se contureze nasul acela german.
Anna se înviorase de-a binelea.
– Şi cu Rudolf ce s-a întâmplat?
– S-a chinuit mult şi bine să creeze amuleta, concepând sute de formule. Începuse să regrete faptul că, în acel moment de cumpănă, preferase să îşi păstreze harul de vindecător, în loc să încerce să ducă o viaţă obişnuită alături de iubita lui. Trecuseră mai bine de zece ani de când se despărţise de Flavia, când, într-o noapte de iarnă, bătu la uşa hanului în care locuia cu un călugăr cerşetor, îngheţat bocnă, mai mult mort decât viu. Rudolf îl găzdui în odaia lui, pentru că n-avea nici o leţcaie să-şi plătească sejurul la han. Îi făcu un ceai, îl obloji şi îl vârî în pături calde… N-avea mai mult de treizeci de ani, dar arăta cătrănit ca vai de el şi avea un aer bătrânicios. Era plin de bube, răni şi bătături, degerat şi schilodit de foame. Alchimistul îl dojeni pentru modul deşănţat în care îşi bătea joc de tinereţea şi mădularele lui şi se încăierară pe probleme de credinţă… Rudolf îi vorbi cu răbdare şi chibzuinţă. Băiatul vedea lucrurile strâmb, deşi nu era greu de cap. Fusese împins pe o cale greşită, dar avea resurse să înţeleagă câte ceva. Era îngrozit de ameninţarea iadului şi, în consecinţă, ducea o viaţă soră cu iadul ca să îşi domolească spaima. Rudolf reuşi să îl dumirească în scurt timp că suferinţa autoprovocată nu era un semn de iubire de semeni, după poveţele creştine, ci doar de ură faţă de sine…”Păi dacă ţi-ai iubi aproapele ca pe tine, l-ai lăsa să degere de frig şi să se târască prin noroaie?”…Călugărul îl privea pe alchimist cu ochii cât cepele. Deşi vorbea nemţeşte i se părea că rosteşte cuvintele într-o limbă străină. Nu reuşea să le dibuie înţelesul. “O să te ţin aici câteva zile, până se dezmorţeşte gerul şi îţi recapeţi vlaga”, îi spuse Rudolf pe un ton care nu permitea replică. Îl îngriji cu devoţiune şi îl hrăni corespunzător, ajutându-l să se înzdrăvenească. Călugărul se arătă intrigat de obiectele misterioase din camera alchimistului, făcându-şi cruce în dreptul fiecăruia dintre ele, de teamă să nu fie cumva cine ştie ce ustensile diavoleşti… Rudolf îi ceru să renunţe la obiceiul acela supărător care îl jignea în demnitatea lui de cercetător şi îl lămuri că Diavolul nu li se arată decât celor care îl caută cu lumânarea şi că relaţia sa cu alchimiştii este de ignorare reciprocă… Prin urmare un tânăr călugăr avea mai multe şanse să dea ochii cu Necuratul decât un bătrân prelucrător de metale. Pe măsură ce îl asculta pe Rudolf, băiatul realiza că vorbeşte cu tâlc. Îşi petrecea ore în şir asistându-l şi încercând să surprindă frânturi de sens, din păsăreasca pe care o îndruga. “Există şase stadii ale procesului alchimic. Primul este numit Coagulare: modul în care un lichid devine o masă semi-solidă… În acest stadiu, toate aspectele existenţei devin mai solide – stabile, flexibile, dar şi imuabile. Trupul se spiritualizează şi spiritul se corporalizează. Coagularea reprezintă soarele şi culoarea roşie, culoarea leului zburător care devorează natura metalului şi o transformă în substanţă a sa lăuntrică… Soarele reprezintă lumina, însă o lumină a unei zile înnoite, a unui răsărit perpetuu. Aurul este un simbol al acestei lumini, însă ţelul unei transmutaţii alchimice nu este producerea aurului, ci obţinerea purităţii şi clarviziunii desăvârşite care sunt un prag esenţial pe calea spre nemurire”. Era prima oară când Rudolf accepta prezenţa unui străin în intimitatea lui. Băiatul avea un suflet pur şi ar fi dus în mormânt taina acelor zile petrecute împreună. Rudolf îi ceru să nu spună nimănui nimic din ceea ce avea să îi dezvăluie şi îl iniţie în tainele ştiinţei sale. “Ca să putem obţine viaţa şi iubirea veşnică trebuie să ne acceptăm condiţia de muritori pentru a putea deveni întru totul fiinţe spirituale, trebuie să ne scrutăm până în adâncul sufletului şi să ne asumăm ceea ce suntem şi ceea ce putem deveni. În limbaj alchimic, acest lucru se numeşte înfruntarea întunericului din noi, a beznelor morţii, un întuneric mai adânc decât neantul şi care nu este altceva decât Sinele sau Sursa care poate fi la fel de bine descris şi prin lumină dezmărginită şi infinită. Aceasta este marele paradox al fiinţei. Coagularea este menită să dea răspunsul la acea întrebare esenţială, „cine sunt?”, iar formularea alchimică a acestui răspuns este „Unul devine Celălalt, în numele Sinelui”. După acest stadiu se produce cununia alchimică dintre soare şi lună, dintre inima purificată şi mintea iluminată. E pragul în care fiinţa individuală îşi atinge plenitudinea androgină. Rezultatul acestei cununii este piatra filosofală. Această uniune a minţii cu inima este Marele Elixir care devine materia primă în producerea aurului alchimic. În acest punct al transmutaţiei, Fiinţa se desprinde din valea pângerii şi capătă o stare de speranţă şi fericire perpetuă. Prin reconcilierea unor forţe aparent contrare şi ostile dictate de opoziţiile dintre “sus” şi “jos”, “întuneric” şi “lumină”, “bărbat” şi “femeie”, “minte” şi “trup”, fiinţa îşi capătă echilibrul primordial. Mariajul alchimic este asociat cu renaşterea de după moarte. Regele şi Regina, înţeleşi ca reprezentări simbolice ale forţelor antonime, sunt ucişi şi îngropaţi împreună, pentru a renaşte transfiguraţi. În timpul mariajului alchimic, argintul viu se transformă în sulf, iar sulful în argint viu. Cel mai important element în sensul mutaţiei pe care o suferă materia este focul, iar echivalentul său, în cadrul procesului spiritual este Iubirea, mai ales cea pasională, dar sublimată şi elevată… Focul corespunde puterii generative. Acesta trebuie aprins, apoi controlat. Căldura continuă să crească topind totul în vâlvătăile pasiunii. De asemenea este extrem de importantă apa… Transmutaţia prin foc şi apă simbolizează contopirea minţii cu inima, care îşi pierd atributele originare, iar starea lor iniţială moare pentru a fi înlocuită de Starea Sufletului Iluminat. Transformările care se produc în spirit fac ca acesta să capete puteri asupra materiei. Botezul prin apă, care înseamnă transcendenţa spiritului, este urmat de botezul prin foc. Acesta presupune capacitatea spiritului de a modela materia. Următorul stadiu al procesului alchimic îl reprezintă fermentaţia şi constă în infuzia de energie spirituală de la un nivel superior. Această etapă este numită şi “noaptea întunecată a fiinţei” sau “valea umbrelor morţii”. Cel mai mare pericol în acest prag este acela de a cădea în mândrie, pericolul de a ne amăgi cu sentimentul atotputerniciei. Scopul lucrării alchimice nu este exaltarea eului, ci spargerea graniţelor sale şi dizolvarea sa într-o stare mult mai profundă. Acest stadiu necesită deschiderea spre orizonturi mai înalte şi acceptarea forţelor spirituale, iar procesul de infuzie se produce prin intermediul imaginaţiei inspiratoare. Simbolurile aferente sunt tunetele şi fulgerele. Actul imaginaţiei este adevărata sursă a creaţiei, care permite mişcarea şi transformarea lumilor”.
– Tu de unde ştii toate astea? se miră Anna.
– De la ei… Amuleta poartă întipărită în ea tot secretul transmutaţiei.
– Vreau s-o văd. Cum de-a ajuns la tine?
– O să îţi spun, ai răbdare… Rudolf simţea că moare şi îi încredinţa călugărului toată ştiinţa lui… Cele câteva zile pe care acesta ar fi trebuit să şi le petreacă la han, până prindea puteri, se transformară în luni. Îi mărturisi tânărului iubirea pe care i-o purta italiencei şi îl rugă, cu limbă de moarte, să o caute în lume şi să îi ducă ei lucrurile lui, inclusiv schiţele cu formulele alchimice după care ar fi putut fi creată amuleta. Îi spuse că aveau o fată, care trebuia să aibă în jur de zece, unsprezece ani, pe nume Isabella. Trăiau amândouă într-o mânăstire, dar nu ştia exact unde… Rudolf se stinse din viaţă, neconsolat, chinuit de dor, invocând imaginea Flaviei, îmbrăcată în rochie de damasc şi lovind cu pietricele în geamul lui, în dimineaţa însorită a singurei zile de fericire pe care o trăiseră împreună. În clipa în care el îşi dădu duhul, Flavia avu un acces subit de disperare şi realiză că sufletul lui Rudolf migrase într-o altă lume. Începând de atunci, i se arătă în vis în fiecare noapte. Nu trăiau în oraşul făgăduinţei, ci undeva în munţi, într-o cocioabă. Flavia era din ce în ce mai absentă şi ajunsese să doarmă peste zece ore pe zi. Părea absorbită cu totul în sinea ei, vorbea din ce în ce mai puţin, iar uneori nici măcar nu auzea ce i se spune. Cu toate acestea părea fericită: avea mereu pe buze un surâs misterios… Călugărul bătu la poarta mânăstirii lor într-o seară de primăvară. Târa după el cufărul lui Rudolf.
– Evident că s-a îndrăgostit de Isabella. Pot să jur că aşa a fost…
– Da, aşa a fost, îi răspunde Antonio încruntând din sprâncene.
– Ar trebui să mă declar norocoasă că tu eşti doar preot? Şi nu călugăr? Care e morala? îl iscodi Anna, suspectând din nou că plăsmuise o poveste care să rimeze cu situaţia lor.
– Fapt e că a devenit și ea alchimistă. Moştenise harul tatălui său. Dar încă n-am ajuns acolo… Flavia dormea din ce în ce mai mult… Visul acela cu Rudolf o prinsese cu totul în mrejele lui, iar într-o bună zi nu se mai trezi deloc din somn. După moartea maică-sii, Isabella plecă din mânăstire pentru a nu le pune pe jar pe călugăriţe cu preocupările ei mistice, care puteau trece lesne drept ocultism păgân… Avea şi avantajul că în felul acesta se putea vedea cu călugărul. Se făcu servitoare în casa unui nobil genovez. Nu avea însă suflet de servitoare şi toti ceilalţi o tratau ca pe o intrusă. Era prea cultivată, prea frumoasă, prea tăcută, avea un aer primejdios… Ca şi tatăl ei, nu lăsa pe nimeni să-i inspecteze odaia. În timpul liber, prelucra metale şi rostea invocaţii alchimice. Ajunse la iluminare într-o noapte de vară. Stătea la fereastră şi privea stelele, iar dintr-odată acestea începură să se rotească în spirală alcătuind o geometrie secretă, al cărui înţeles îl descifră dintr-un foc, chit că nu îl putea transpune în cuvinte. Lumina stelelor trasa o hartă, iar sensul acesteia i se dezvălui Isabellei în acorduri tulburătoare: imaginea universului infinit se descompunea în muzică. Totul se transformase în jurul ei. Încăperea în care locuia avea mai multe dimensiuni şi nu doar cele trei dictate de proprietăţile aparente ale spaţiului, iar forma obiectelor îşi pierduse consistenţa materială şi se preschimbase în aceeaşi construcţie geometrică mişcătoare ca şi spirala în care se ordonau stelele… Lucrurile erau compuse din milioane de puncte rotitoare care păreau să se atragă între ele formând o ţesătură complicată, de o frumuseţe stranie, al cărei sens era chiar această splendoare. Frumusețea aceea inefabilă îi stârnea o iubire cutremurătoare pentru tot ce există. “Cauza primă e frumuseţea din care izvorăşte iubirea”, îşi spuse. Se apropie de creuzetul în care se aflau prafurile de metal pe care le pregătise pentru mutaţia alchimică. Erau amestecate ca un aluat care avea consistenţa lutului fierbinte. Transferă într-un alt vas o cantitate mică din acel aluat, nu mai mult de un deget. Apoi se pregăti să-l sculpteze după imaginea unui simbol androgin, dar surveni o întâmplare neaşteptată. Atunci când îşi reprezentase în minte desenul pe care avea să-l încrusteze în metal, aluatul se transformase chiar sub ochii ei, preluând forma imaginii pe care o închipuise. Spiritul ei iluminat căpătase puteri asupra materiei şi era suficient să îşi dorească sau să imagineze un anumit lucru ca lumea să se transforme într-o clipită după chipul dorinţei sale. Îşi putea materializa toate gândurile. Se repezi la oglindă şi, după ce îşi scrută bine imaginea ca să şi-o poată memora, închise ochii şi se închipui bătrână. După ce îi deschise văzu zugrăvit în oglindă portretul unei femei gârbovite cu pielea zbârcită de trecerea anilor. Închise din nou ochii şi îşi reprezentă în gând înfăţişarea sa anterioară… Trebuia să fie foarte atentă la ceea ce îşi doreşte. În fond, acea putere pe care o dobândise trebuia să acţioneze pe un canal pur spiritual şi nu să transforme materia… Avea de dus o luptă îndârjită cu ea însăşi ca să îşi poată ţine în frâu puterea şi să o ascundă de cei care ar fi calificat-o drept blasfemie şi lucrare a Diavolului. Nu-i era limpede nici modul în care se manifesta aceasta, dacă voinţa ei chiar acţiona asupra formei lucrurilor sau doar asupra imaginii mentale a acestora. După o meditaţie îndelungată, realiză că forma lucrurilor nici nu e mai mult decât o imagine mentală, iar întrebarea care se ridica era dacă şi ceilalţi puteau vedea metamorfozele pe care le sufereau formele sub influenţa puterii sale spirituale. Prima dovadă că doar anumiţi oameni erau în stare să descifreze efectul lucrării sale spirituale fusese aceea că nimeni, în afară de călugărul pe care îl iubea, nu văzuse în imaginea întipărită în metalul amuletei profilul ei şi al lui, ci forma a două chipuri cu trăsături indistincte care par că se atrag între ele…
– Arată-mi amuleta să îţi spun dacă eu îi văd pe ei… se precipită Anna.
– O să râzi, dar portretele lor au dispărut… Au apărut altele în loc… Lasă-mă să îţi termin povestea şi îţi arăt…
Reluă după o scurtă pauză firul istorisirii:
– După cum bănuiesc că îţi imaginezi, Isabella n-a avut tăria să îşi păstreze doar pentru ea puterea. Atunci când s-a îmbolnăvit copilul unei alte servitoare, a apelat la harul pe care îl avea pentru a-l putea vindeca. Mama acestuia s-a lăudat în târg, iar oamenii au început să vorbească. Genova e un oraş mare, spre deosebire de cătunul unde se aciuase Rudolf… În plus, Isabella era femeie şi mai lesne de suspectat că ar fi vrăjitoare.
– Nu e drept! se înfurie Anna. Ce dacă era femeie?!
– Ştii şi tu foarte bine că în lumea în care trăim, femeile şi mai ales puterile lor spirituale sunt asociate cu Diavolul. Sigur că nu e drept…De ce crezi tu că am preferat să muncesc într-un orfelinat de fete?
– De ce? M-am întrebat şi eu de multe ori…
– Pentru că femeile sunt victimele unei uriaşe minciuni clericale. Trăind printre ele, le împărtăşeam într-un fel destinul şi mă simţeam mai puţin vinovat… Simţeam că în felul ăsta îmi spăl păcatul şi ruşinea de a fi bărbat. Dacă stai să te gândeşti am dus o viaţă de călugăriţă nu de preot!
Anna izbucnise în râsul acela cristalin, care îl emoţiona.
– Ce s-a întâmplat cu Isabella?
– Începuse să le citească oamenilor soarta în priviri. Se simţea zguduită de suferinţa lor, iar acest lucru trezi în ea un sentiment justiţiar. Deşi acţiona ca o sfântă, oblojind suflete, trupuri şi minţi, vorbea ca o eretică, sfidând ordinea lumii, adică mai toate tradiţiile laice şi religioase. Vocea ei se ridică împotriva abuzurilor celor care întemnițaseră sacralitatea iubirii în reguli şi obiceiuri odioase. Revolta ei ţintea mai ales modul în care sunt prigoniți îndrăgostiții în lume. Invoca adesea iubirea tragică a părinţilor săi şi temniţa domestică în care mama ei fusese ţinută prizonieră, doar pentru că îndrăznise să se îndrăgostească de un bărbat pe care nu i-l alesese tatăl ei şi să aibă un copil cu el. Evadase din închisoarea casei părinteşti în cea a mânăstirii. “Preoţii se vor avocaţii Fiinţei Supreme şi, în realitate, cei mai mulți dintre ei sunt cruciaţii Diavolului!”…“Sacrul din noi nu are sex, iar Dumnezeu nu e bărbat! Isus s-ar fi putut întrupa şi într-o femeie!”. Isabella rostea toate aceste adevăruri cu un curaj uluitor, ştiind că vor atrage asupra ei urgia… Le vorbea deschis tuturor celor care îi cereau ajutor sau sprijin, revelându-le adevărata esenţă a spiritului creştin. Atunci când cei care întrezăriseră aura ei benefică şi care ştiau că prin gura ei vorbesc Îngerii, o întrebau dacă nu se teme de consecinţele directe ale acestui curaj fără seamăn, le răspundea că nu are nimic de pierdut, în afară de o viaţă de sclav şi că menirea ei era să trezească spiritele oamenilor din somnul întunecat în care le ţineau ferecate dogmele biserceşti…”Nu vă fie frică!” aşa le-a spus Isus apostolilor… ”
Antonio începuse să vorbească ca şi cum lucrurile pe care le evoca s-ar fi derulat aievea sub ochii lui. Făcea pauze mari între cuvinte, avea un nod în gât şi îi răsăriseră lacrimi în colţul pleoapelor.
– E denunţată ca vrăjitoare şi dusă la judecata Inchiziţiei. Îi lasă iubitului său, călugăr, amuleta, rugându-l s-o dăruiască următorului ales. “Cum voi şti care e acela sau aceea? o întrebă el. “Vei simţi”, îi răspunse ea…”Va fi o fiinţă cu suflet pur”. Isabella refuză să-şi retragă cuvintele pe care le rostise împotriva călăilor iubirii. E biciuită şi torturată. Cu toate acestea, continuă să-i înfrunte pe capii bisericii, hulind cu îndârjire sfânta Inchiziție și sfintele sale dogme. Iubitul ei, călugărul, o vizitează în închisoare. Se sărută printre gratii pentru prima şi ultima oară. Ea are mâinile îngheţate şi el i le încălzeşte… Apoi Isabella e arsă pe rug. El stă în genunchi în mijlocul mulţimii şi murmură o rugăciune cutremurat de durere…
După un moment de tăcere, Antonio adăugă:
– Toate acestea se întâmplau în 1673. Călugărul continuă să rătăcească prin ţară, migrând dintr-un oraş în altul, ca în perioada în care îl culesese Rudolf de pe drumuri, îngheţat şi rebegit… Cinci ani mai târziu, întâmplarea făcu să se afle chiar în Veneția în acea zi de primăvară în care m-am născut. Văzând că sunt gata să mă sufoc, moaşa mea se sperie că îmi dau duhul şi năvăli în stradă strigând cât o ţinea gura după un preot… Îl găsi pe călugăr şi îl târî după ea în casă, rugându-l să mă boteze. Mă făcusem vânăt şi horcăiam… M-a luat în braţe, şi-a scos amuleta şi mi-a pus-o la gât. Probabil că a văzut el ceva în mine…
Anna zâmbea cu subînţeles.
– Imediat ce am intrat în contact cu medalionul am început să respir mai uşor. Călugărul o rugă pe moaşă să nu îmi ia amuleta… Mă boteză apoi, stropindu-mă cu puţină apă de fântână. După plecarea lui, însă, moaşa, îmi smulse obiectul de la gât, pentru că nu arăta creştineşte şi îl vârî într-un cufăr. Îmi vorbi despre existenţa acestuia abia pe patul de moarte, când aveam vreo şaisprezece ani… Atunci am aflat de toată istoria petrecută la naşterea mea. N-am dat prea mare importanţă mărturisirii ei şi-am luat toată tărăşania cu amuleta drept o superstiţie. Dar am simţit nevoia să cotrobăi prin cufăr după ce m-am întors în Veneția în anii ’20… cam în perioada în care începeam să realizez că sunt îndrăgostit de tine.
Îşi scoase de la gât medalionul şi i-l întinse Annei. Ea îl studie cu atenţie şi îşi trecu degetele peste metalul acela bizar, care în acel moment avea irizări roşiatice. Cele două chipuri sculptate în el aveau, într-adevăr, trăsături asemănătoare cu ale lor. Se pomeni străfulgerată de revelaţia istorisirii lui Antonio: era întipărită toată în obiectul pe care îl ţinea în palmă.
– Trebuie să plecăm la Viena, îi spuse ea subit.
– Ce-ţi veni?
– Nu ştiu… aşa simt, bâigui ea.
– Nu se poate, eşti bolnavă…
– O să mă fac bine, îţi promit.
Antonio o ajută să-şi pună la gât amuleta. În mai puţin de-o săptămână se vindecă de febră şi se înzdrăveni. Anna avea dreptate: în Italia cariera lor muzicală era periclitată, iar resursele lor financiare erau aproape epuizate. Le căzuseră în dizgraţie autorităţilor culturale din mai toate marile oraşe. Majoritatea nobililor care erau proprietari de teatre ţineau cont tacit de vocea reprezentanţilor bisericii şi de resentimentele colective agonisite în jurul iubirii lor frauduloase, refuzând să mai prezinte publicului reprezentaţii cu operele lui Vivaldi; compoziţiile lui erau considerate proscrise şi nu mai era invitat să concerteze nicăieri. Singura lor sursă de venit rămăsese ceea ce câştiga el ca profesor de muzică în Ospedale de la Pieta. Viena era ultima redută. Împăratul era un mare admirator al muzicii sale şi îl invitase la curtea lui, însă boala Annei îl făcuse să tărăgăneze răspunsul.
Va urma
În imagine: pictură de Adam Pynacker
