Amuleta (VI)

Noapte de august,1725. Era unul din acele carnavaluri cu măşti, organizate an de an. Pieţele erau ticsite de muzicanţi şi trupe de actori ambulanţi, de saltimbanci şi trubaduri, de negustori şi iluzionişti, de copii deghizaţi în costume fistichii, de tineri care dănţuiau îmbrăcaţi în straie din toate epocile şi ţările. Atmosfera de sărbătoare cuprinsese întreg oraşul, gondolele, drapate în culori aprinse, fojgăiau necontenit pe întinderea apelor, iar străzile vuiau de chiote şi muzică şi râsete… Lui Antonio îi fusese un dor nespus de zarva care îi stârnea pofta de viață, de uliţa mizeră în care făcuse ochi pe lume, de punţile suspendate care făceau legătura între clădiri, de coridoarele secrete pe care le descoperise explorând împrejurimile casei. Veneția era neschimbată, mereu misterioasă şi proaspătă, Veneția era eternă, carnavalul era etern, în vreme ce el îmbătrânise, se schimbase, era un trubadur ostenit, care nu trăise niciodată cu adevărat, care îşi petrecuse toată viaţa în rugăciune şi contemplaţie, posedat de muzică ca de o febră incurabilă, care îl izola de realitatea în care se mişcau ceilalţi într-un tunel transparent prin care putea doar veghea asupra freamătului lumii, de departe… Era ridicol că i se întâmpla ce i se întâmplase tocmai atunci, la 47 de ani şi se temea că acea criză de creaţie pe care o traversase şi care răbufnise într-un dor de neînvins faţă de Veneția fusese, de fapt, chemarea dragostei pe care şi-o refuzase, pe care o sacrificase, atunci, în adolescenţă, când sărăcia îl împinsese să aleagă calea preoţiei pentru a putea avea o educaţie. Altminteri ar fi trebuit să renunţe la studii în favoarea unui meşteşug… Dumnezeu îi ascultase rugile şi îl ferise până atunci de toate urgiile clericale, salvându-l din ghearele Inchiziţiei, deşi capii bisericii îi adulmecaseră sufletul. Antonio era protejat de îngeri. Era, evident, un ales, iar hingherii bisericii se temuseră să ardă pe rug un geniu… Dar continuau să îl pândească din umbră. Îl supravegheau de la distanţă, spionându-i toate mişcările şi aşteptau să-l surpindă căzând în păcat pentru a-l putea condamna fără clemenţă. Era ora amurgului. Era deghizat într-un costum de fachir, iar Anna într-o rochie populară spaniolă… Purtau amândoi măşti de carnaval pentru a nu fi recunoscuţi. Se aciuaseră lângă un grup de ţigani nomazi, ruşi, care cântau tulburător. Anna se lăsase încet-încet furată de suflul muzicii şi începuse să-i acompanieze modelându-şi glasul după refrene. Antonio se uita de jur împrejur, temându-se că ar putea fi identificată vocea inconfundabila a Annei, însă nici ţiganii ruşi, nici orăşenii adunaţi în jurul şatrei nu păreau genul de iubitori de operă. Îl încerca un sentiment nesuferit, de invidie… Îi plăcea muzica aceea, atât de frustă şi de pătimaşă, atât de liberă de orice canoane: îi stârnea nostagia vieţii netrăite, o altfel de viaţă, care avea gustul altei muzici… mai vie, mai temperamentală… Pe lângă baladele acelea populare, sonorităţile baroce sunau ca o iubire înnăbușită, sugrumată, ale cărei scânteieri mocneau fulgurant, ca un firicel de lumină prin fereastra îngustă a unei celule austere, fără să izbucnească niciodată. Muzica pe care o compunea şi interpreta el nu avea acea respiraţie a libertăţii, nu avea incandescența dragostei trăite, ci doar a unei iubiri fantomatice invocate din adâncurile singurătăţii. Anna îşi despleti părul şi începu să danseze şi să cânte împreună cu ţiganii, mai întâi sfios, apoi din ce în ce mai dezlănţuit. Imaginea Annei dansând îi era teribil de familiară, era ca o viziune ocultată pe care o purtase fără să ştie întipărită în propria-i fiinţă şi care, în acel moment, izbucnea în lumina conştiinţei… Ca şi cum cineva i-ar fi tras de pe suflet o pieliţă care îl înstrăina de el însuşi, scoţând la suprafaţă o amintire care era totodată o presimţire. Anna avea o graţie ingenuă, încărcată de un erotism profund şi foarte pur, senzualitatea ei era transfigurată de emoţie şi era cu atât mai atrăgătoare cu cât trăia acea frenezie a împreunării cu muzica, fără să caute deliberat să-i stârnească dorinţa… Era un gest de libertate, prin care îşi mărturisea iubirea expansiv, în pofida opreliștilor impuse de ezitările şi temerile lui. Trupul ei părea străbătut de muzică şi transfigurat de zbuciumul acelor acorduri. Atunci când ea îi întâlni privirea se opri din dans. Se apropie de el încet, surâzându-i ca de pe altă lume şi se lipi de umărul lui. Avea lacrimi în ochi.

– Hai să mergem… îi spuse.

– Mai stăm, dacă vrei…

– Nu Tonio, e prea trist pentru mine.

Se ducea o luptă în ea, încerca să-şi impună să se liniştească, să-şi domolească flama aprinsă în ea de muzica ţiganilor. Când se îndepărtară, în mod surprinzător, unul dintre ţigani începu să interpreteze la vioară o temă dintr-un concert compus de Antonio, folclorizată. O cânta lăutăreşte, cu un alt tempo şi cu jale rusească astfel că, în primul moment, nu realiză de ce melodia îi suna atât de familiar… Anna tresări şi ea şi îl privi complice, surâzând… Interpretarea aceea avea nişte accente răscolitoare, care îi amplificară nostalgia libertăţii. „Ce muzică e asta?” îl întrebă el pe ţigan la sfârşit, prefăcându-se că nu ştie. „Am auzit-o la un bălci cântată de un italian, îi spuse lăutarul, mi-a plăcut… nu că e frumoasă?”, „Dar ştii cine a compus-o?”, „Păi tre’ să fie ceva popular”….

Antonio şi Anna ajunseră în Piaţa San Marco când se lăsa întunericul. Ea îi arătă un stol de păsări care traversa cerul şi îl sărută prin surprindere. Antonio era timorat şi avea în continuare senzaţia supărătoare că ar putea fi recunoscuţi. O luă de mână şi o târî pe o străduţă lăturalnică, ferită de zarva mulţimii. O dorea imens şi îi era din ce în ce mai greu să reziste gesturilor ei nesăbuite. În loc să îşi astâmpere vălvătăile inimii se chinuiau reciproc:

– Nu mai putem continua aşa, Anna, trebuie să înţelegi… Ne facem rău. Nu putem fi împreună. Ştii foarte bine. Sunt bătrân. Şi urât. Şi bolnav. Şi încă preot, chiar dacă nu ţin slujbe. Nu merit să-ţi sacrifici viaţa pentru mine…

– Pentru mine eşti tânăr. Şi frumos… Cel mai frumos din lume… Tu nu îţi dai seama pentru că îţi gândeşti imaginea în loc să ţi-o vezi cu adevărat…

Anii trecuseră peste chipul lui într-un mod straniu, fără să îi brăzdeze obrajii şi fruntea cu riduri: avea un chip fără vârstă. Nu arăta ca un bărbat, nu simţea ca un bărbat, nu vorbea ca un bărbat. Anna era convinsă că e un înger.

– Încetează! Mă faci să mă simt şi mai rău. Nu mi-aş putea ierta faptul că te expun. E prea riscant. Ar fi un egoism din partea mea să îţi accept ofranda.

– Vorbeşti de parcă tu ai fi singurul responsabil, de parcă doar voinţa ta ar conta… Ca şi cum doar tu ai avea dorinţe, iar dragostea mea ar fi dăruire pură. Şi eu te expun… Suntem amândoi la fel de vinovaţi sau de neprihăniţi.

– Eşti mai tânără… E datoria mea să te protejez, obiectă Antonio pe un ton categoric.

– Dacă era invers, dacă eu aş fi fost mai în vârstă, ţi-ar fi convenit să te tratez ca pe un băieţel fără minte? Să joc rolul mamei cu tine? Tu, la vârsta mea, erai un tânăr exaltat şi iresponsabil?

– Nu…

– Atunci eu de ce aş fi? De ce aş fi mai prejos decât tine?!

– Iartă-mă, Anna, ştii bine că nu asta am vrut să spun! Iartă-mă…

– Ai vrut să spui că eşti laş, că ţi-e frică… nu de Inchiziţie, ci de dragoste… Dar n-ai curajul să îţi recunoşti nici laşitatea…

Antonio o înşfăcă în braţe cu o patimă pe care nu şi-o cunoştea şi o sprijini cu spatele de poarta înaltă de lemn a unei clădiri. Începu s-o sărute ca un descreierat.

– Acum mă consideri mai puţin fricos?

Anna era răvăşită de reacţia lui, total neaşteptată.

– O să fugim, Tonio, o să ne ascundem, o să ne deghizăm, ca acum. N-o să ştie nimeni cine suntem!

– Oricât de departe am fugi ne vor prinde şi ne vor condamna… Pe amândoi. Nu putem trăi toată viaţa cu măştile astea pe faţă!

Ajunseră în apartamentul lui după miezul nopţii. Paolina, sora Annei, adormise. Intrară în camera lui. Se întinseră pe pat şi rămaseră îmbrăţişaţi pînă se crăpă de ziuă, tresărind îngroziţi la fiecare zgomot, ori de câte ori scârțâiau mobilele sau se auzea cum vântul balansa ferestrele. Deşi nu încălcaseră regulile castităţii decât prin câteva sărutări şi mângâieri inocente, trăiau cu sentimentul unei mari erezii, al unei aventuri primejdioase, pentru că iubirea lor clandestină era cât se poate de reală şi de pasională, chiar şi fără desfătări trupeşti… Antonio se simţea pentru prima oară adolescent, iar starea de pericol amestecată cu extazul amoros îi însuflețeau inspiraţia.

Fericirea aceea îl lecuise pe Antonio şi de crizele de astm, însă în împrejurări publice şi în faţa Paolinei, sora Annei, trebuia să continue să simuleze boala, pentru că altminteri n-ar mai fi putut justifica prezenţa celor două femei în apartamentul său, Paolina fiind cea menită să-i asigure oblojiri permanente. Bârfele se înteţiseră, mai cu seamă datorită exaltării care i se citea în privire şi aerului juvenil pe care îl afişa. În acei trei ani fusese mai prolific ca niciodată şi se schimbase ceva esenţial în compoziţiile lui: Anotimpurile sunau altfel decât celelalte concerte, aveau o dimensiune în plus, alcătuită din contraste, din contopirea unor stări contradictorii, o linişte dramatică, o frumuseţe sfâşietoare, o intensitate a melancoliei… În numai trei luni compusese două opere pentru Veneția şi una pentru Florenţa. Cu toate acestea, în loc să fie epuizat, simţea o energie în plus care îi înteţea inspiraţia. În fiecare lună făceau noi abateri de la rigorile castităţii, trecând de pragul la dezmierdărilor nevinovate şi ajungând la o beţie a atingerilor şi sărutărilor pătimaşe risipite generos pe tot corpul, până în noaptea binecuvântată în care Paolina plecă din Veneția să-şi viziteze o mătuşă bolnavă, când îşi pierdură amândoi virginitatea în mod apoteotic. Consecinţele fericitului eveniment se manifestară, ca de-obicei, în muzică: Anna cânta dumnezeieşte, ridicând publicul în picioare la fiecare spectacol şi Antonio compuse un concert de o frumuseţe năucitoare, intitulat riscant, Il Piacere. Gura târgului surprinse just metamorfozele care se produseseră prea puţin discret în spiritul artistic al celor doi muzicieni, iar zvonurile legate de iubirea lor clandestină ajunseră la urechile capilor bisericii care trimiseră un sol să investigheze situaţia, sol cu care Antonio se pomeni la uşă într-o seară de toamnă târzie. Spre deosebire de prima dată când fusese anchetat de satrapii Inchiziţiei, nu îl mai îngrozea nimic. Nici măcar de moarte nu îi mai era frică şi îşi reprimă cu greu imboldul de a-l sfida pe individul acela cu aer pervers şi mutră de cioclu care îi viola intimitatea scrutându-l duşmănos… Începuse să inspecteze, fără să îi ceară consimţământul, dormitorul unde presupunea că s-a produs infracţiunea. Făptaşul îl privea din uşă…Trimisul bisericii îi cotrobăia prin lucruri cu dezinvoltură, scormonind după dovezi palpabile care să ateste nelegiuirea comisă împotriva legilor lui Dumnezeu. Îi mirosea pomezile căutând să deceleze dacă aveau iz masculin sau feminin. Descoperi rătăcit într-un colţ al patului un ac de prins părul şi îl studie cu luare aminte după care se apropie la câţiva centimetri de Vivaldi şi se holbă la el inspectându-i peruca. Inculpatul simţi o furie pe care cu greu şi-o putea înfrâna. Ar fi vrut să-l ia de guler şi să îl dea pe uşă afară. Se gândi, însă, la Anna, la faptul că era la fel de expusă. Nesăbuinţa lui ar fi putut-o arunca şi pe ea în beciurile Inchiziţiei. Şi-o imagina lovită, umilită, torturată şi îşi reprimă intenţiile simulând cu talent un acces de astm care îl îndepărtă pe intrus pe moment.

– Adună-ţi lucrurile, îi spuse Annei. Mâine în zori plecăm…

Tatăl lui avea să îi însoţească în călătorie pentru a nu da curs unor suspiciuni în plus. Spera ca în câţiva ani să se domolească spiritele, iar bârfele să fie îngropate în uitare. Primise o invitaţie să concerteze la Praga şi ezitase să-i dea curs, însă, în acel moment era colacul de salvare. Anna avea remuşcări: dacă ea nu şi-ar fi dezvăluit pasiunea probabil că Anatonio n-ar fi îndrăznit niciodată să împingă lucrurile atât de departe. El nu era un bărbat impulsiv şi nu avea nici stofă de cuceritor, dimpotrivă, era timid şi rezervat, nu avea nimic din caracterul tipic masculin. Tocmai de aceea îl găsise atât de irezistibil. Dacă ar fi încercat s-o seducă sau să îi manipuleze sentimentele s-ar fi simţit agresată, intimidată… pe când aşa era perfect stăpână pe alegerea ei. Dar se simţea vinovată. Din cauza ei, trebuia să renunţe la Veneția pe care o iubea atât de mult, să sacrifice tot, să se despartă de meleagurile şi oamenii de care se simţea legat. Annei îi stăruia în minte imaginea fetiţelor orfane din Ospedale de la Pieta care îl sorbeau din ochi ca pe un înger atunci când le dădea lecţii de vioară sau le spunea poveşti. Muzica şi prezenţa lui aveau o putere de fascinaţie ocultă. Atunci când degetele lui atingeau corzile viorii, până şi copiii cei mai mici se potoleau din plâns şi începeau să îl asculte cu pupilele mărite şi gura căscată. Fetele îl pândeau să apară de la ferestrele orfelinatului şi se buluceau la ieşirea din clădire, alergându-i în întâmpinare şi se năpusteau asupra lui, asaltându-l cu chiote de bucurie. Copiii văzuseră în el ceea ce ştia şi ea prea bine, îl adorau, îi dezvăluiau secretele, se jucau cu el… iar vara, organizau în grădină, sub îndrumarea lui, recitaluri de poezie şi muzică sau spectacole de teatru cu prinţese şi zâne. Călugăriţele îl chemau întotdeauna atunci se îmbolnăvea careva, pentru că el avea puterea să alunge suferinţa… Orice rău se destrăma în prezenţa lui. Uneori rămânea până seara târziu în preajma fetiţelor şi le adormea inventând pentru ele povestiri cu eroi exemplari pe care îi plasa în diferite timpuri şi meleaguri, ca să le înveţe geografie şi istorie. Îşi petrecuse mai bine de jumătate din viaţă în acel orfelinat ca profesor de muzică. Însă atunci trebuia să lase totul în urmă ca să poată salva iubirea lor. El îi desluşi frământările şi îi spuse: „ai fi regretat şi mai mult dacă lucrurile ar fi decurs altfel… Ai avut dreptate, Anna, nu trebuia să ne lăsăm înfrânţi de lume!”. Amintirea acelor ani ai copilăriei o urmărea ca un refren al destinului. Știuse dintotdeauna că erau sortiţi să fie împreună, că avea să o iubească pe ea, chit că adolescentele şi tinerele care erau mai apropiate de vârsta lui păreau să aibă mai multe şanse… Fiecare nutrea în taină speranţa că Antonio e îndrăgostit de ea, însă Annei i se arătase în vis pe când avea doar şapte ani, era îmbrăcat în straie de călugăr şi îi şoptise: „trebuia să mă deghizez ca să nu fiu recunoscut”, apoi îi atinse fruntea cu arătătorul, iar Anna începu să crească şi să se transforme în femeie; îşi vedea braţele şi picioarele lungindu-se, îşi simţea şoldurile şi sânii crescând şi o încerca o senzaţie diafană sub puterea metamorfozei. Antonio o luă de mână şi alergară spre ieşirea din orfelinat, era în toiul nopţii şi de cealaltă parte a zidului care înconjura curtea clădirii se aflau doi cai suri, el o ajută să încalece, iar ea descoperi uluită că ştia să călărească, apoi galopară printr-o pădure scăldată în lumina lunii pline şi ajunseră într-un loc uitat de lume, de la poalele unor munţi, unde se afla un han. După ce descălecară, Antonio o sărută mistuitor… Senzaţia din vis era atât de vie şi intensă, încât, atunci când se trezi din somn, avu impresia că realitatea era, de fapt, o iluzie… Imaginea fetiţei de şapte ani era doar un fapt efemer, care avea consistența unei năluciri. În realitate sufletul ei avea vârsta din vis.

În noaptea aceea, însă, steaua lor norocoasă se stinse. Sejurul în Praga, nu făcu altceva decât să inflameze şi mai tare spiritele. Mai toate curţile şi casele nobiliare europene se ridicară împotriva iubirii lor, conspirând la prigonirea lor. Cardinalul de Ferrara, Thomas Ruffo, interzise orice reprezentare a unei opere de-ale lui Vivaldi pe scena teatrului din oraş. Ceea ce Antonio întrevăzuse ca fiind o alternativă benefică de destin, în seara aceea de carnaval, când îi ascultase cântând pe ţiganii ruşi, se dovedi a fi un blestem… Preţ de opt ani se văzu nevoit să ducă împreună cu Anna o viaţă nomadă, deoarece erau trataţi cu ostilitate şi alungaţi tacit de peste tot. Se deplasau dintr-un colţ al Europei în altul, sub presiunea animozităţii colective. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se pună rău cu sfântul scaun, iar orice gest de simpatie faţă de Vivaldi sau de toleranţă faţă de iubirea sa proscrisă reprezenta o sfidare la adresa papalităţii. Nu îşi găseau liniştea şi rostul nicăieri, erau doi fugari galopând pe cai suri prin noaptea fără ieşire… În 1738, Antonio concertă la Amsterdam. Anna ar fi trebuit să susţină şi ea un recital de harpă, dar se îmbolnăvi de o febră căreia doctorii nu ştiau cum să-i vină de hac. Imediat după reprezentaţie, Antonio se hotărî să se întoarcă la Veneția, cu orice risc. Acolo erau cei mai buni medici, iar Anna era sleită de puteri după peregrinările prin Europa. Spera ca întoarcerea pe meleagurile natale să-i redea sănătatea şi liniştea.

Se aşeză pe maginea patului Annei. Îi puse mâna pe frunte. Încă dogorea… O doftoricea cu tot felul de fierturi cu care se îndopa şi el atunci când corpul începea să-i joace feste:

– Ar fi trebuit să fie invers, eu să am grijă de tine, îi spuse Anna cu o voce stinsă. Nu mă tem pentru mine, ci pentru ce se va întâmpla cu tine, dacă eu….cumva…

– Nu mai spune prosti, îi curmă el vorba. O să te faci bine, îţi promit, o să te faci bine…

Odaia era scăldată într-o lumină albăstruie care arunca un voal de melancolie asupra obiectelor. Prin fereastra întredeschisă se auzea vocea unui gondolier care îngâna cu un glas răguşit şi afon o melodie arhicunoscută. Clipocitul apelor despicate de vâsle răzbătea, însă, ca o muzică suavă:

– Asta e adevărata muzică, Anna, o auzi?!

Ea încuviință din cap. Îi se lipeau pleoapele de febră…

– Există pretutindeni, totul e să o poţi auzi… Acum câţiva ani mi s-a întâmplat ceva îngrozitor: nu mai percepeam decât zgomote, sunete disparate… fără noimă. Nu mai puteam compune. Sufletul meu era bolnav… Îmi era dor de Veneția, asta m-a salvat. Mi-am amintit de dimineața în care am auzit prima oară muzica… De imaginea uliţei în care am copilărit, de zvonurile străzii care se împleteau cu susurul apelor, de lumina aceea proaspătă şi tandră, fremătând de viaţă. Simţeam că trebuie să mă întorc acasă… Am găsit în pod, într-un cufăr care mi-a rămas de la mama, un medalion pe care mi l-a dat călugărul care m-a botezat… Ştii că prima oară m-a botezat un călugăr? Moaşa mea se temea că am să mor… Făcusem o criză de plămâni.

Anna adormise. Chiar şi în somn avea o graţie tulburătoare, nu era frumoasă, dar avea nişte trăsături cioplite în filigran, nişte buze fascinante şi o privire intensă, brăzdată de o tristeţe profundă care n-o părăsea nici măcar atunci când râdea…

Amuleta era făcută dintr-un metal care semăna cu argintul, însă avea anumite sclipiri care îşi schimbau nuanţa imprevizibil, uneori păreau roşu-cărămizii, alteori căpătau irizări albăstrii, iar alteori băteau spre galben ocru… În acel metal straniu erau sculptate două chipuri, un profil de bărbat şi altul de femeie, întoarse unul spre altul şi despărțite între ele de o fisură minusculă în aşa fel încât lăsau impresia că sunt pe punctul de a se contopi între ele… Antonio începuse să poarte medalionul pe sub haine, pentru că nu era un simbol creştin şi ar fi putut stârni o seamă de controverse, trecând drept obiect păgân. Cele două chipuri aveau trăsături izbitor de asemănătoare cu ale lui şi ale Annei, iar el se gândi că acel dar pe care i-l făcuse călugărul care îl botezase era un semn al providenţei, o încuviințare celestă pentru acea iubire stigmatizată de oameni, un semn că Dumnezeu era de partea lor. După ce începuse să poarte amuleta avusese o serie de vise în care i se arătase o femeie tânără, care fusese arsă pe rug ca vrăjitoare… Se pomenea închis într-o celulă întunecoasă, îmbrăcat în zdrenţe, iar ea intra prin zid ca o stafie, se apropia de el, i se aşeza alături şi îi ridica fruntea în palme: “nu-ţi fie frică! îi spunea, nu-ţi fie frică!”. Ştia totul despre acea femeie, deşi murise înainte de a se naşte el şi nu îi povestise nimeni despre ea. I se arătau când şi când scene din viaţa acesteia, ca şi cum ar fi fost propriile lui amintiri. Mai ales scena morţii ei îl urmărea. Vedea mulţimea adunată în piaţă, ochii ei sfredelind cerul… Braţele îi erau însângerate de loviturile bicelor, iar hainele îi erau sfâşiate, însă avea o statură mândră, arăta ca o cariatidă lipită de rug, era incredibil de senină şi surâdea ca şi cum moartea ar fi fost o eliberare. Îi simţea răsuflarea împăcată… Călugărul care îl botezase stătea în genunchi şi o privea cu lacrimi în ochi din mijlocul puhoiului de lume. Buzele lui murmurau o rugăciune. Îi era limpede că o iubea pe frumoasa “vrăjitoare”, care era, de fapt, un sol al lui Dumnezeu trimis să le arate oamenilor calea iubirii. Ştia povestea vieţii ei ca şi cum ar fi cunoscut-o bine, chiar şi istoria părinţilor ei. Erau întipărite toate în metalul amuletei ca într-o bibliotecă secretă. Era suficient ca Antonio să-şi plimbe degetele peste medalion şi i se arătau desluşit destinele celor care îi dăduseră viaţă şi raţiunile pentru care o făcuseră. Degetele lui vedeau, la fel de clar cum vezi cu ochii minţii o amintire sau o reverie…

Anna cădea din când în când într-un somn letargic, iar el o înfăşura în cearceafuri ude ca să îi scadă temperatura. Spre seară se trezi şi îi ceru să-i spună o poveste. Antonio se hotărî să-i spună istoria amuletei.

Va urma

În imagine: Pictură de Canelleto, sec XVII, Marele Canal Venețian