Amuleta (V)

Androginii

Două luni mai târziu, avea să meargă cu Edith la un concert de Vivaldi. Se lăsă în voia muzicii, cu ochii închişi, ţinându-şi strâns de mână iubita şi se scufundă în potopul de sunete, lăsându-se cutreierat de armoniile sublime care le invocau viorile. Muzica suna ca o incantaţie. Avea dreptate Wally… În iubirea pentru ea fusese întotdeauna singur… sentimentul ei era plămădit doar din duioşie şi îngăduinţă… Simţea o explozie de fericire care se revărsa în el din ropotul de sunete. Nu Vivaldi compusese acea muzică. Era şi el un biet muritor, ca toţi ceilalţi. O crease dragostea. Picturile acelea care îi plăcuseră îngerului nu erau rodul puterilor lui omeneşti… nu le-ar fi putut concepe e unul singur. Dragostea le crease. „Noi, artiştii suntem scribii lui Dumnezeu”, îşi spuse şi avu atunci revelaţia cea mai importantă, o revelaţie agnostică… „În creştinism formula consacrată este Dumnezeu e iubire, iar Subiectul e Dumnezeu ca entitate. În agnosticism formula e „Iubirea e Dumnezeu”, iar accentul cade pe Iubire, ea e Subiectul, ea răspunde la întrebarea Cine.

Se întoarse acasă copleşit de-o dorinţă irezistibilă de a transpune pe pânză revelaţia pe care o avusese. Îi bătea inima puternic, ca niciodată… Nu i se mai întâmplase să simtă acel frison de emoţie, nerăbdare şi anxietate în faţa şevaletului. Îi tremurau degetele pe pensulă. Avea o viziune cu doi zburători androgini, cu trăsături foarte asemănătoare, un el şi o ea. „Chipul lor e un arhetip, e chipul tuturor celor care au cunoscut iubirea adevărată, iubirea care e dăruire pură, dincolo de dorinţă, care nu se supără, nu se ceartă, nu caută folosul propriu, nu disperă, care îndură totul, care suferă totul, care iartă totul…”. Pictă cuprins de febră, fără să facă prea multe retuşuri, aşa cum obişnuia de obicei. Androginul el o strângea în braţe pe la spate pe androginul ea, ca şi cum ar fi încercat s-o absoarbă în el şi în acelaşi timp să o ferească de toate ororile lumii. Era o îmbrăţişare lascivă, tandră, tristă, fermecată, însetată, disperată, fericită… încremenită, o îmbrăţişare care se petrece într-un timp de dincolo de moarte. Trupurile lor sunt sudate de acea îmbrăţişare, sudate pentru totdeauna. Boteză tabloul „Prietenie”, pentru ca oamenii lui Mefisto să nu o poată pângări cu obscenităţile din mintea lor… Simţea că începând din acel moment putea să moară liniştit. Îşi îndeplinise misiunea.

Se căsători cu Edith într-o zi de iunie a anului de graţie 1915. Nici mama lui, nici părinţii ei nu veniră la nuntă, doar Arthur, bunul său camarad…Patru zile mai târziu Egon avea să primească o hârtie de recrutare prin care era convocat la război.

Duminică 12 martie 1916. ¹„Dragă Arthur, Am intrat în tura de gardă 28, într-o uzină dezafectată, în mijlocul unui parc părăsit, unde au fost amenajate paturi pentru câţiva ruşi… O parte dintre ei vorbesc germana… Mi-au povestit unde au fost luaţi prizonieri şi că de zece luni sunt folosiţi aici ca şelari… Nostalgia lor după o pace perpetuă este la fel de mare ca şi a mea, iar ideea mea despre o Europă a statelor unite le-a plăcut”…

„Draga mea, scumpa mea Edith, toţi soldaţii pe care i-am întâlnit aici sunt cumplit de nefericiţi, toţi doresc sfârşitul războiului, oricare i-ar fi deznodământul. Puţin îmi pasă mai ales mine, ţinând cont de naţiunea din care fac parte. În orice caz am o preferinţă accentuată pentru cealaltă tabără, aşadar pentru duşmanii noştri; ţările lor sunt mult mai interesante decât a noastră, la ei libertatea există cu adevărat şi cei ce gândesc sunt mult mai numeroşi decât la noi…. Fiecare oră care prelungeşte războiul este dezolantă…”

Wally se duse pe front cu Crucea roşie, ca soră medicală. Se îmbolnăvi de la soldaţi de scarlatină, iar atunci când o doborî febra, fu transportată într-un spital de campanie din Dalmaţia. În iarna lui 1917, Egon află despre boala ei şi alergă într-un suflet s-o vadă. Era extrem de slabă şi albă ca varul. Era trasă şi la faţă.

– Ce cauţi aici, puişor? În loc să fii pe front ca un adevărat bărbat, glumi ea…

Deşi boala îi sorbise toată vlaga, îşi păstrase hazul. Îi vorbea şăgalnic, ca unui frate, într-un cod ştiut numai de ei…

– Wally, să nu te laşi dovedită de boală, îi spuse el dintr-o dată, pe un ton grav. Să nu mă părăseşti. Am nevoie de tine.

– O ai pe Edith… Pe Gertie…

– Luptă-te cu boala, Wally, te rog, fă-o pentru mine… Promite-mi.

– Ştii că nu pot să-ţi promit. Hai să vorbim de altceva… Am aflat că înainte de război ai reuşit să vinzi nişte tablouri pe bani frumoşi. Ai început să ai succes, dragul meu… Sunt mândră de tine. Am avut o presimţire… O să ai în curând o mare expoziţie. Vei deveni un pictor de renume. N-ai idee ce mândră sunt de tine…

Wally rememoră amuzată perioada glorioasă în care el făcea haine, poşete şi design-uri pentru pantofi de damă ca să o poată întreţine. Vorbea cu greutate, din cauza febrei, dar avea o privire senină, pe care Egon nu i-o mai zărise niciodată strălucindu-i în ochi. Boala era o eliberare. Era fericită că moare… El tremura din tot corpul, forţându-se să îşi învingă plânsul:

– Stai liniştit, o să fie bine, îţi promit, o să fie bine… îl încurajă ea.

O înmormântă chiar înaintea Crăciunului. Premoniţia ei avea să se împlinească câteva luni mai târziu. În 1918, Egon fu invitat să participe la un vernisaj colectiv, unde îşi expuneau lucrările cei mai importanţi artişti plastici ai momentului… Era o expoziţie organizată de-o mână de umanişti şi concepută să fie un protest împotriva războiului. După ce îşi vându câteva tablouri unor celebri colecţionari de artă, reuşi să cumpere o casă şi un atelier mai spaţioase. Izbuti şi să obţină permisiunea de a rămâne în Viena. Edith îşi petrecea mai tot timpul în preajma lui, în atelier… Într-o dimineaţă de primăvară, pe când îi aranja picturile mai vechi pe care le ţinea într-o debara, descoperi o lucrare din 1910 care înfăţişa o mamă moartă cu un copil, încă viu, în pântec… Era ca o icoană sinistră, pictată în ulei pe lemn şi îngheţă, ca în faţa unei profeţii îngrozitoare. Avea de gând să-i spună chiar în acea zi, dar i se puse un nod în gât…„Ce-i cu tine, o întrebă Egon, arăţi de parcă ai fi văzut un strigoi…”, „Vreau să ies la aer, sunt puţin amenţită!”, „S-a întâmplat ceva?”, „Nu… n-am nimic, o să îmi treacă”, „vin cu tine, hai să mergem în parc sau unde vrei tu!”… După ce făcură câţiva paşi pe stradă, Edith avu din nou o senzaţie de vertij, de data aceasta şi mai puternică. „Scumpa mea, mă îngrijorezi…”, „Am stat prea mult în preajma tablourilor tale”, îţi spuse ea cu o voce anemică, „nu îţi lasă un gust tocmai… idilic”, „Ştiu”… Se aşezară pe o bancă în parcul palatului imperial. Ea îşi lăsă capul să alunece pe umărul lui, iar Egon o îmbrăţişă: „auzi cum freamătă frunzele? Câtă linişte e în zgomotele naturii… în contrastele ei, câtă pace e în verdele asta crud, de primăvară…”. Ascultară, absorbiţi ca într-o vrajă, vocile ierbii care răsunau straniu în inima acelui oraş subjugat de fantoma războiului, zvonuri solare ca nişte tânguiri discrete ale unei lumi îndepărtate şi feerice a cărei umbră hieratică se proiecta în prezentul acela putred. „E incredibil, spuse Edith, cât de adâncă e prăpastia dintre natură şi lumea oamenilor… Ce-a mai rămas din oameni!”. Liniştea acelei magii vegetale era la mii de ani lumină de infernul în care oamenii transformaseră lumea, chiar dacă păreau că fac parte din acelaşi timp şi spaţiu. Edith simţi acelaşi fior lugubru. „Am văzut azi un tablou de-al tău… Cu o mamă moartă şi gravidă… Ce-ţi veni să pictezi aşa ceva?” îl întrebă. „Am desenat într-o perioadă într-un spital femei bolnave incurabil. Cred că ţi-am mai spus!”, „Da, îmi amintesc…”, „De ce m-ai întrebat?”, „Aşa… Pur şi simplu… eram curioasă”, „Edith!”. Egon o cunoştea prea bine şi ştia că-i ascunde ceva. Îi putea citi în ochi o văpaie de anxietate. „Mă tem că sunt însărcinată”…

Egon era convins că acel copil era un dar ceresc, care avea să-i schimbe viaţa… Intuiţia îi spunea că va fi băiat. Avea de gând să îl boteze Erwin… Îi plăcea numele de Erwin, avea o rezonanţă androgină. Erwin Schiele… Războiul avea să se sfârşească în curând, era convins… iar Erwin ar fi fost un mesager al păcii. Se simţea în sfârşit dezlegat de constrângerea aceea interioară, de vocea care-l îndemna imperios să ducă o viaţă de martir. Când încercă, însă, să transpună pe pânză imaginea familiei sale întregite de Erwin, speranţa aceea intensă care îl însufleţise se preschimbă în nelinişte. O viziune de dincolo de conştiinţa sa îi ghida penelul, făcându-l să picteze cu totul altceva decât şi-ar fi dorit. În imagine se conturară nişte chipuri care purtau amprenta deznădejdii: toţi trei păreau bătuţi de un vânt al nenorocirii. Arătau ca nişte condamnați. Simţea nevoia unei întâlniri cu bufonul, însă acesta nu-l mai vizitase din noaptea în care îi ceruse să picteze Freud.

În octombrie se dezlănţui în Viena o epidemie de gripă spaniolă, iar Edith îi căzu victimă. Era gravidă în luna a şasea. Timp de zece zile se zbătu între viaţă şi moarte luptându-se cu febra, dar nu reuşi s-o învingă. Egon nu se dezlipi de lângă ea nici o clipă în tot acest răstimp decât pentru a îi aduce medicamente şi mâncare. O ţinea în braţe încontinuu, disperat şi neputincios, sorbindu-i răsuflarea şi murmurând rugăciuni necontenit, implorându-l pe Dumnezeul Terorii, pe Dumnezeul orb al existenţei sortite neantului să-i cruţe iubita şi copilul. Se gândea obsesiv la Wally, la buna, scumpa lui prietenă, la modul în care o sfârșise şi ea… Îi răsuna mereu în minte vocea ei, încurajându-l: „o să fie bine”… Edith căzuse într-un somn letargic, iar Egon se temea că nu se mai trezeşte. La un moment dat tresări şi îi apăru pe buze un surâs radios… Îşi trecu degetele peste amuleta pe care o purta la gât. Egon îşi lipi tâmplele de pântecul ei. Îl simţea pe copil mişcându-se înăuntru. După un timp, Edith deschise ochii, îl strânse de mână cu ultimele puteri şi îi spuse acelaşi lucru:

– Egon, să nu îţi fie frică… O să fie bine. L-am visat pe băiatul nostru. Pe Erwin. A fost un vis adevărat, să ştii. Nu doar o plăsmuire a minţii cum sunt altele… Eram într-un loc minunat. Arăta ca Viena, dar nu era Viena asta pe care o ştim noi. Erau case din toate timpurile şi trăiau acolo simultan oameni din mai multe epoci, din trecut şi din viitor… Unii dintre ei celebri. L-am văzut şi pe prietenul tău Van Gogh. Nu te uita aşa la mine, n-am înnebunit… Fiul nostru era de vârsta noastră, pentru că acolo nu există bătrâni. Ştii cum arăta?

– …

– Acum un an ai pictat tu un tablou, cu doi îndrăgostiţi, alţii decât noi… Care mi-a plăcut mie….Ei bine. Semăna cu bărbatul acela… Şi cu tine…

Vorbea ca într-o transă. Se ridicase în capul oaselor şi îl scuta cu un aer fericit, care-l făcu pentru câteva clipe pe Egon să aibă senzaţia că o părăsise boala.

– Are ochii tăi mari şi negri… Şi privirea ta zbuciumată. Are şi părul tău, lins şi des. E foarte brunet, dar cu pielea albă, nespus de albă… Are şi gusturile tale fistichii… Dar are nasul şi gura ca mine, să ştii… E muzician, dar şi poet şi pictor. A moştenit talentul tău şi sensibilitatea ta cumplită. În visul meu eram la nunta lui. Eu, tu, Arthur, soră-mea… eram toţi. Aşa l-am văzut pe Van Gogh. Plus familia lui. Ghici cine e iubita lui!… Fata lui Vivaldi şi a Annei Giraud. E tot muziciană. Pianistă şi dirijoare, femeie dirijoare. Poţi să crezi aşa ceva?! O chemă Yvonne. E foarte frumoasă… Şi voluptoasă, cum sunt femeile latine… Are cea mai fermecătoare gură pe care am văzut-o, cu nişte buze teribil de senzuale, exact ca ale Annei, dar are nasul lui taică-su, cam lat… Ei sunt o familie mai cosmopolită decât a noastră, dar pur-sânge latină: tată italian, mamă franceză, fata româncă… Nu ştiu de ce, dar aveam sentimentul că nunta asta a lor e foarte importantă pentru omenire. Ceremonia avea loc într-un templu androgin. Slujba o ţinea o profetă. N-o cunosc, pentru că nu s-a născut încă. Tot ce ştiu e că era soţia unui mare poet. Poate cel mai important poet al secolului. El e acum pe lume, simt… Dar n-are decât vreo trei ani. După ceremonie a început să se audă o muzică… minunată. N-am mai auzit aşa o muzică. Copiii noştri dansau împreună, ca într-un ritual, parcă pluteau… şi se învârteau foarte repede, cu mişări suave şi agile. Dacă ai ştii ce bine dansează…

I se părea insuportabil s-o audă vorbind aşa. Edith strângea cu putere la piept amuleta.

– Ştii că se spune că sufletele copiilor care nu apucă să se nască pentru că mor la naştere sau înainte sau cele ale copiilor pe care părinţii şi i-au dorit, dar le-a fost cu neputinţă să-i nască, se întrupează mai târziu în alte corpuri… Nu ştiai?

I se sfâşia inima asculând-o pe Edith cum delirează. Ea îi citi gândurile necurate şi se posomorî dintr-odată:

– Nu mă crezi. Ai impresia că sunt nebună. Când te-au făcut psihanaliştii isteric şi pudibonzii pornograf ai fost revoltat… Ţi s-a părut o nedreptate faptul că n-au văzut în tablourile tale ce trebuiau să vadă… Că n-au putut trece dincolo de ideile lor fixe. Te-ai izbit dureros de minţiile lor înguste. Te-au chinuit limitele lor. Iar acum îmi faci mie exact ce ţi-au făcut ei ţie… Te-ai supărat pe Klimt că e ateu… că nu crede în eternitatea fiinţei. Unde e sufletul şi din ce e făcut, Egon, dacă dincolo de moarte nu mai e nimic? Înseamnă că îi dai dreptate lui Freud că tot ceea ce punem în contul fiinţei e doar o plăsmuire a angoasei, că biata noastră fiinţă nu e decât o suflare a materiei! Înseamnă că eşti de-acord că iubirea e o ficţiune a singurătăţii şi atât, că în realitate nu există nimic altceva decât o voinţă oarbă a instinctelor… Cum poţi să-i mai acuzi pe atei că nu văd sufletul dincolo de trup, că au pierdut sensul existenţei dacă şi tu te uiţi la mine acum ca la o nebună? Dacă nici tu nu dai doi bani pe viziunea mea… Ştiu foarte bine că am să mor. Dar asta nu înseamnă că visul meu e doar un cântec de lebădă sau vreo fabulaţie de adio.

– Iartă-mă, Edith. Spune-mi, povesteşte-mi visul tău… Vreau să ştiu, să aud. Te cred, Edith.

O cuprinse un acces de tuse. Părea că se sufocă. Se opri din tuse abia după ce reuşi să vomite o fiere verzuie. Un frison îi zguduia corpul făcând să-i clănţăne dinţii… Nu putea să vorbească. Egon o luă în braţe încercând s-o încălzească. Făcuse şi el febră, pentru că se contaminase de la ea. La un moment dat, Edith se opri din tremurat, iar faţa i se destinse. Dar nu i se mai auzea răsuflarea. Inima încetase să îi mai bată. Egon îşi lipi urechea de pântecul ei şi simţi un spasm puternic. Erwin se zbătea în trupul mamei moarte. Dură un timp până ce convulsiile se domoliră, un timp care lui Egon i se păru terifiant de lung… După ce se prăpădi şi copilul începu să urle ca o fiară. Îl acapară din nou deznădejdea. Linştea din casă era insuportabilă, îi dădea sentimentul că e deportat în neant… Nu se auzea decât un vuiet surd produs de ploaia mohorâtă de octombrie. Egon deschise larg toate ferestrele pentru că simţea că se sufocă. Ridică pumnul spre cerul întunecat: „Unde eşti, bufonule, de ce m-ai părăsit? De ce m-a despărţit Dumnezeul de iubita mea?”… Simţea un frig cumplit, ca de sfârșit de lume, un frig care îi pătrunsese până în oase. Scrisese cândva un poem ale cărui versuri îi răsunau în minte ca o sentinţă implacabilă: „Un vis etern, plin de cea mai dulce exuberanță curgând fără încetare fără odihnă împreună cu angoasa printr-o crevasă deschisă în sufletul meu. Freamăt, flacără… Ridică-te la înălţimea luptei zbucium neostoit al inimii…”, „ce tâmpenie, îşi spuse, îndrugăm cuvinte fără sens, ne agăţăm ca imbecilii de iluzia că arta ne-ar putea mântui de durere, că ar exista cuvinte sau imagini care să învingă moartea, să o exorcizeze din fiinţa noastră pentru totdeauna… E zadarnic să îţi torturezi spiritul, e un efort absurd care nu se poate converti în culori sau idei!” Cândva credea în puterea magică a artei, dar nu avea în vedere decât acel dor de neînvins care îi măcina sufletul ca o boală… „ Vorbeşte limbajul celui ce creează şi dăruieşte!” scrisese atunci. „Demoni, eliberaţi-mă de cruzime!”… Dar în acel moment nu mai exista nici o formulă magică…” Arta nu te poate face să treci decât peste moartea ta. Dar cum să te poată alina ceva de pierderea făpturilor pe care le iubeşti mai presus de propria viaţă? Cum să te poată salva arta de tragediile în faţa cărora pălesc toate cuvintele şi amuţesc toate sensurile? De ce nu îmi vorbeşti, bufonule? Vreau să te aud, să te văd… Nu mă lăsa singur… Nu pot să trec peste asta…”

Meyrink află ce se întâmplase din anunţurile mortuare. Veni la cimitir, la înmormântarea Edithei şi îl conduse acasă împreună cu Arthur pe Egon care abia se putea ţine pe picioare. Boala lui se agravase şi presimţea că îşi va urma cât de curând soţia. Există totuşi un Dumnezeu, se gândea, care se îndurase de el şi care era dispus să-l elibereze, un Dumnezeu care ştia că ar fi o cruzime prea mare să-l despartă de Edith. Meyrink îl spovedi pe Egon şi îl rugă pe Arthur să păstreze în taină faptul că îl văzuse atunci acolo: „Nu trebuie să ştie nimeni că am fost aici. Că l-am cunoscut îndeaproape pe Egon… Nu pot să-ţi spun de ce. Trebuie să mă crezi că aşa e mai bine…”. Îşi petrecu noaptea la căpătâiul bolnavului, priveghindu-i agonia, rostind rugăciuni androgine şi citindu-i din texte alchimice. Avea la el un volum zdrenţuit, cu însemnări ale mai multor alchimişti din toate timpurile.

– Uite ce spune Paracelsius: „Există o mare diferenţă între corpul fizic şi cel spiritual. Primul este vizibil şi tangibil, ultimul este invizibil şi intangibil. Corpul fizic are nevoie de hrană şi de băutură, spiritul trăieşte din credinţă. Corpul moare, spiritul trăieşte… Corpul fizic împlineşte ceea ce îi porunceşte spiritul.”… Să ştii că visul pe care l-a avut Edith e foarte interesant… Uite ce scria baronul von Eckartshausen în Revelaţiile magiei, despre fiinţele din tagma cărora cred, am simţit că şi tu faci parte: „Aceşti înţelepţi sunt fii ai luminii, care se împotrivesc întunericului. Ei urăsc minciuna şi prefăcătoria; sunt deschişi, sinceri şi nu au nici un fel de legături cu bisericile şi ceremoniile de paradă. În templul lor spiritual numai Dumnezeu e stăpân. Ei trăiesc în diferite ţinuturi ale pământului şi nu se amestecă în politică; misiunea lor este să facă bine omenirii, atât cât le stă în putinţă, şi să soarbă înţelepciune de la sursa adevărului nepieritor. Ei nu se contrazic niciodată în ceea ce spun deoarece ei cunosc adevărul. Numărul lor este mic. Unii trăiesc în Europa, alţii în Africa, dar sunt legaţi sufleteşte graţie armoniei care domneşte între ei şi care face ca toţi să semene cu unul. Ei sunt atât de legaţi între ei, încât distanţele de mii de kilometri care îi despart nu constituie o piedică… Ei se înţeleg perfect, deşi vorbesc limbi diferite, căci limbajul înțelepților este percepţia spirituală”.

– Exact aşa zicea şi Edith… murmură Egon. Ce ciudat… N-a citit niciodată vreo lucrare de alchimie… Pur şi simplu asta era credinţa ei. Simţea nişte legături tainice cu anumiţi artişti din alte epoci, ca şi cum ar fi comunicat cu ei.

– Tot ce se poate, rosti Gustav punându-i o compresă pe frunte.

Egon dogorea foarte rău.

– Încearcă să dormi acum, aşa e cel mai bine, îi spuse.

Se stinse în somn, în zorii zilei de 31 octombrie, la trei zile după ce murise Edith. Era prima dimineaţă însorită după două săptămâni de ploi. Meyrink luă amuleta de pe marginea noptierei şi ieşi din casă ca să-i predea lui Arthur cheile. Trei zile mai târziu Imperiul Austo-Ungar avea să capituleze.