Amuleta (IX)

Se crăpa de ziuă când Hilde se ridică din faţa şevaletului şi îşi târâ paşii anevoios spre dormitor, toropită de oboseală. Heidi tresări din somn, mormăind ceva indescifrabil.

– Iar ai pierdut toată noaptea…, îi spuse a doua zi dojenitor, contemplând tabloul Hildei.

– Dar a meritat, nu?!

Era un portret pe care îl făcuse din memorie şi care o înfăţişa pe Stanzi zăcând pe un pământ jilav, întinsă pe spate, sfredelind cu privirea un cer plumburiu. Împotmolite în noroi, de jur împrejurul ei sunt împrăştiate partituri… Unele îi acoperă trupul. Notele sunt pictate cu un roşu închis şi par că sângerează: culoarea notelor se prelinge pe portative. Degetele mâinii ei stângi sunt înfipte în pământ, iar mâna dreaptă e întinsă în aer ca şi cum ar stânge o palmă invizibilă…

– De la o vreme mă gândesc din ce în ce mai mult le ea… Mă urmăreşte imaginea ei, zise Hilde.

– Ai auzit ce se spune despre ea?!

– Probabil că asta e cauza… Mi se pare de neînţeles modul în care oamenii întinează memoria unui om pe care nici măcar nu l-au cunoscut! Dacă vor să facă din Mozart un martir, foarte bine, dar nu văd de ce ar trebui s-o diabolizeze pe ea ca să scoată în evidenţă drama lui… Au atâtea alte motive de invocat, ticăloşia societăţii, spre exemplu… Felul în care s-au coalizat împotriva lui muzicienii de curte! A fost mereu privit ca un element periculos, perturbator…

Heidi o sărută pe obraz, încercând să-i distragă atenţia de la acel subiect care îi declanşa inevitabil o stare de revoltă neputincioasă.

– Nu te mai frământa!

– Ba mă frământ, pentru că nu e normal să fie falsificată într-așa un hal istoria.

– Doar nu își faci griji pentru posteritate? Te-ar încălzi cu ceva dacă ai şti că peste o sută de ani vor fi studiate lucrările lui sau ale tale în şcoli? Că îndrăgostiţii îşi vor da întânire lângă statuia ta?

– Lucrările mele nu vor fi niciodată studiate, Heidi, hai să fim realiste.. Lucrările mele nu există. Pentru că o femeie nu poate picta.

– Cine știe câți artişti au fost complet neglijați de critici și numele lor a fost înghițit de pământul în care și-au lăsat oasele? zise Heidi, cu tristețe. Artişti despre care habar n-avem că au existat..

– Foarte încurajator, mia cara… Şi eu care speram să mă contrazici! De ce întotdeauna când dialoghează un optimist şi un pesimist, optimistul sfârşeşte prin a se converti la părea pesimistului? glumi Hilde.

– N-avem de unde să ştim cum va evolua lumea… Poate că într-o bună zi oamenii ca noi îşi vor putea celebra iubirea în biserici… poate că fetele îşi vor dori să îţi semene ţie sau altor artiste, care acum sunt ignorate sau dezavuate, doar pentru că sunt femei… Oricum singura şansă ca lucrurile să se poată îndrepta este ca tu şi altele ca tine să continue să creeze. Va fi, poate, o schimbare lentă, teribil de lentă, dar susţinută de un popor la fel de numeros ca al oricărei alte revoluţii. Imaginează-ţi tot puhoiul de oameni care au ieşit în stradă în Paris în 1789 sau la Londra, în vremea lui Cromwell, cerându-şi drepturile la o viaţă demnă… În cazul femeilor, contestatarele vor ieşi, poate, în aceeaşi stradă, însă în momente diferite de timp, imaginează-ţi mii de oameni, din toate epocile, adunaţi în aceeaşi piaţă, imaginează-ţi vocile lor reunite ca apele unui fluviu într-un strigăt care se face auzit din ce în ce mai tare pe măsură ce colectează din fiecare eră glasuri noi. Un izvor nu devine fluviu peste noapte, e nevoie de nenumărate izvoare…, de o trudă imensă. Unele dintre ele ţâşnesc din adâncurile pământului, la mii de ani distanţă de altele şi îşi sapă albia fără să ştie de curgerea râului în care urmează să se verse, fără să bănuiască măcar existenţa torentelor care adună şi apele râurilor, mărilor şi oceanelor care absorb la rândul lor fluviile… Tu eşti doar un izvor şi pare, poate, ceva neînsemnat, dar apele sufletului tău se varsă undeva într-o curgere a sufletului colectiv, fără măcar s-o bănuieşti. Străbaţi acum un pământ arid, te lupţi să traversezi un deşert, temându-te că ai putea seca în orice clipă, înfruntând arşita şi furtunile de nisip şi răsuflarea toridă a vântului, fără să ştii că drumul croit de apele tale te va scoate în calea altui izvor… Ţi se pare că eşti singură, că arta ta va fi îngropată în adâncul deşertului și uneori îți vine să abandonezi totul pentru că pierzi sensul trudei tale… știu. Te gândeşti că n-are nici un rost să faci artă dacă mesajul tău se izbeşte de pustietatea din inima oamenilor sau dacă acest pustiu este prea vast ca să îl poată iriga un izvor, transformându-l într-o oază, dar cineva, care se va naşte peste câteva zeci de ani, descoperind calea săpată de tine în deşert va fi inspirat de gestul tău şi va reînsufleţi albia uscată a curgerii tale… Totul e să îți laşi amprentele în ceva, pentru ca alţii, care vor veni după tine, să aibă repere care să le insufle curaj, repere după care să se poată ghida…

– Şi dacă îmi vor fi distruse amprentele? Nu ştiu de ce, dar am o presimţire sumbră… Am un coşmar care se repetă. Se face că picturile mele sunt expuse undeva într-o galerie din centrul Vienei şi un grup de indivizi îmbrăcaţi în costume de bal, cu măşti pe figură, intră noaptea înarmaţi şi îmi distrug toate tablourile, le sfâşie cu cuţitelele. Din pânzele măcelărite se prelinge sânge… În alte vise le ard pe rug într-o piaţă publică. Tabloul cu Stanzi e legat de coşmarul ăsta care mă urmăreşte. Oamenii i-au mânjit ei imaginea cu noroi, făcând ca muzica lui Mozart să sângereze… Nu mi se pare terifiant faptul că mi-ar putea fi distruse picturile mie, ci că un astfel de gest are o valoare simbolică… E vorba de spiritul unui femei care e asasinat, aşa cum i-a fost ei asasinată imaginea. Lui Mozart i-au aruncat doar trupul neînsufleţit la groapa comună, ei i-au înmormântat spiritul în murdărie, batjocură şi minciună…

Hilde o cunoscuse pe Stanzi în ultimii ani de viaţă, o îngrijise în acel azil de bătrâni în care îşi dusese zilele după moartea celui de-al doilea soţ al său. De la ea primise amuleta care îi vindecase sufletul şi îi insuflase curajul de a picta şi de a trăi ca un om liber. Stătea cu privirile ţintuite în podea şi îşi rodea unghiile cu înverşunare, zguduită de un frison lăuntric.

– Heidi, oamenii vorbesc fără să ştie… E atât de nedrept! E atât de nedrept!

Cu o lună înainte fusese invitată la o serată mondenă în casa unui nobil, mare colecţionar de artă, unde se adunaseră o groază de artişti de toate soiurile: pictori, muzicieni, poeţi, actori… În astfel de ocazii, oamenii se organizau în grupuri restrânse şi îi bârfeau voluptos pe membrii celorlalte grupuri. În seara aceea, însă, cercul în care se nimeri Hilde dezbătea pătimaş despre viaţa tragică a lui Mozart. Nevasta unui cântăreţ de operă, o cucoană de o vulgaritate remarcabilă, care gesticula precipitat zornăindu-şi zgomotos zecile de bijuterii care îi spânzurau la gât, la urechi şi la încheieturi, insista să îşi convingă auditoriul, perorând cu o voce tunătoare şi categorică despre faptul că singura vinovată de suferinţa şi moartea lui Mozart a fost Stanzi. „Era o adevărată scorpie. În loc să îl încurajeze, îi desfiinţa creaţiile… Îl critica non stop, am auzit că nici măcar nu voia să îşi îndeplinească atribuţiile conjugale. A profitat cât a putut de pe urma lui. S-a măritat din interes… E clar că nu l-a iubit de vreme ce, după moartea lui, s-a repezit să se mărite cu un altul. A fost o cotoroanţă care l-a exploatat pe bietul băiat, a abuzat de inocenţa lui”, spunea cucoana cu o siguranţă de sine, de care doar fanaticii religioşi mai sunt în stare… Hilde o ascultă încordată, preţ de un sfert de ceas, luptându-se cu furia care mocnea în ea, cu indignarea care îi brăzda sufletul ca o lamă de pumnal, sorbindu-i vorbele pline de otravă, până când simţi cum veninul lor i se prelinge în sânge… N-o mai putea urmări pe femeie, percepea imaginea ei descompusă într-un mod grotesc, îi vedea chipul schimonosit de resentimente şi ascuns sub un strat gros de fard transformându-se într-o mască hidoasă; era o creatură cu un suflet putred, care duhnea îngrozitor, provocându-i pictoriţei o greaţă deprimantă. Nu mai desluşea ce spune, ci doar o bolboroseală stridentă şi arţăgoasă care infecta atmosfera… Ceilalţi dădeau din capete aprobator, consimţind la blasfemie, fără să o întrerupă, dar Hilde îi curmă entuziasmul denigrator, pe un ton glacial:

– Stimată doamnă, i-aţi cunoscut pe Mozart şi pe Stanzi personal?

Se făcu un moment de tăcere, în care ceilalţi o priveau înmărmuriţi, neştiind dacă să abordeze intervenţia ei ca pe o glumă şi să improvizeze un hohot de râs sau ca pe o ironie acidă…

– Le-aţi citit scrisorile? Vă întreb pentru că, dacă le-aţi fi parcurs, aţi fi descoperit cât de mult o iubea Wolfgang pe scorpia despre care vorbiţi cu atâta certitudine…, cât de fericit era că are o asemenea soţie. Să presupunem că aveţi dreptate şi că Stanzi era, într-adevăr, o femeie parşivă, că el era într-adevăr un mare fraier…

– N-am afirmat aşa ceva… se răţoi cucoana. Cum aş putea să spun despre un atât de ilustru compozitor că ar fi fost un mare fraier? Eu am o părere strălucită despre Mozart, vă asigur… O părere desăvârşită aş putea spune…

– Din moment ce insinuaţi că a fost sau s-a lăsat exploatat… Mă rog. Am să insist să urmăriţi un fir logic. Are prea puţină importanţă în contextul tragediei lui Mozart faptul că soţia lui a fost sau nu o fiinţă malefică, din moment ce, din toate scrisorile lui către ea rezulta că era, pentru el, fiinţa cea mai apropiată… Chiar dacă, ipotetic vorbind, şi-ar fi făcut o idee nejustificat de bună despre ea, chiar dacă ar fi idealizat-o fără să-şi dea seama, fapt e că relaţia cu ea îl făcea fericit. Dacă ar fi suferit din cauza ei, nu i-ar fi trimis scrisori atât de pătimaşe, ar fi fost convenţional sau nici măcar nu i-ar fi scris deloc… Dumneavoastră, stimată doamnă, o judecaţi pe acestă femeie în calitate de soţie, nu de om, n-aţi pomenit un cuvânt despre calităţile sau defectele ei personale, ci despre cât de rău îşi îndeplinea rolul de servitoare a lui, o acuzaţi că nu îl încuraja suficient sau că îi făcea diverse reproşuri legate de chestiuni de ordin practic, de parcă ar fi fost normal ca ea să se pună cu totul în slujba lui şi-a muzicii pe care o crea ceea ce, culmea, a şi făcut, însă, nu în modul în care consideraţi dumneavoastră că ar fi trebuit s-o facă… O acuzaţi practic că a interacţionat cu el ca o fiinţă umană şi nu ca o umbră, punându-vă pe dumneavoastră în pielea lui Mozart şi judecând situaţia, evident, cu altă măsură decât a lui… Dacă soţul ei s-a arătat satisfăcut, nu văd de ce încercaţi dumneavoastră post mortem să îi mistificaţi sentimentele, punându-i la îndoială împlinirea… În fond Stanzi a fost soţia ideală pentru el, nu nu soţia ideală în genere… Să nu uităm că Mozart nu a fost un bărbat obişnuit, nici măcar nu era tocmai bărbat, în sensul uzual al cuvântului.

Cu această ultimă afirmație Hilde reuși să smulgă auditoriului reacții de indignare: o rafală de ”oh”uri și ”ah”uri.

– El căuta graţia întâlnirii cu muzica, nu bărbăţia, stimată doamnă, chiar nu dădea doi bani pe bărbăţie… Prin urmare nu i se părea deloc aberant faptul că iubita lui are, la rândul ei, aşteptări de la el, o considera aliata lui pentru că îl critica, avea nevoie de cineva în care să aibă absolută încredere…, altminteri n-ar fi ştiut dacă respectivele critici sunt sincere sau răuvoitoare, măgulitoare, ipocrite sau oneste… Desigur, dumneavoastră nu puteţi înţelege aşa ceva, faptul că Mozart vedea în soţia şi iubita lui un egal…, că ea îl ajuta şi îl inspira…, nu puteţi admite că, dacă el ar fi asistat la această discuţie, deghizat, ca să nu fie recunoscut, v-ar fi întors cuvintele, ridicând întrebarea: „Oare el s-ar fi pus în slujba artei ei în cazul în care Stanzi ar fi fost compozitoarea de geniu, iar el doar un biet muritor de rând?” Să presupunem că răspunsul ar fi fost: „da”…. Şi atunci Mozart incognito ar fi întrebat din nou: „Dar oare el a reuşit s-o facă fericită? A reuşit să o înţeleagă? A reuşit să îi dăruiască viaţa pe care o merita? Sau, mai degrabă, a târât-o după el în deznădejea şi zbuciumul lui continuu, împărtăşindu-i patimile lui de creator, dăruindu-i neliniştea sa în loc de seninătate şi desfătare, oferindu-i destinul său de damnat în toate sensurile posibile, inclusiv social?”. Dumneavoastră credeţi că îl măguliţi insultându-i iubita… În realitate, însă, îl acuzaţi de lipsă de luciditate pentru că nu s-a sesizat ce creatură josnică iubea, îl suspectaţi prezumptiv de o tendinţă spre tiranie, insinuând că i-ar fi fost mai potrivită o femeie care l-ar fi adorat fără pic de simț critic şi îl mai acuzaţi implicit de o slăbiciune lamentabilă specifică acelor bărbaţi care nu caută în soţiile lor nişte interlocutori, ci nişte ustensile ale plăcerii sau autoveneraţiei… Mozart nu era genul acesta de om. Era o fiinţă excepţională. Nu era un arogant, nu avea vocaţie de stăpân, ci de muzician, doamnă…

Toţi ceilalţi o priveau pe Hilde, sideraţi, neîndrăznind să scoată un cuvânt.

– Nu avem de unde să ştim cum ar fi sunat muzica lui Mozart dacă n-ar fi existat ea. Compoziţiile lui s-au născut sub înrâurirea dragostei pe care o trăia… Veţi obiecta, poate, că e suficient să trăieşti cu credinţa într-o dragoste posibilă pentru ca himera ei să prindă viaţă în artă… Dar acestă credinţă nu se poate sprijini pe neant, pe experienţa altora sau pe legende… Trebuie să existe cineva, o fiinţă reală, prin imaginea căreia artistul să-şi poată decanta înflăcărările şi abisurile sufleteşti… Vi se pare, poate, neesenţială identitatea muzei… Vă gândiţi că muza poate fi oricine, că doar imaginaţia artistului contează… cea care transfigurează şi înnobilează sursa de inspiraţie… Nu puteţi admite că existenţa concretă a muzei e o condiţie a creaţiei. Vă dau un exemplu, ca să fiu cât mai limpede: nu toţi artişii ilustrează dragostea în creaţiile lor. Pentru unii muza e războiul, pentru alţii foametea sau disperarea… Pentru alţii natura… sau îngerii. Nu putem minimaliza splendoarea naturii, considerând că artistul o reinventează sau că o înnobilează prin creaţie, insinuând că dincolo de imaginaţia sa, natura e lipsită de valoare! Războiul există şi e o atrocitate indiferent dacă un poet reuşeşte să ne dezvăluie acest lucru printr-un limbaj metaforic sau nu. Nu artistul e cel care a creat războiul sau moartea… Fascinaţia unui surâs, licărirea aceea de lumină sau durere care se iveşte în adâncul unei priviri există pur şi simplu, artistul doar le surprinde şi le imortalizează. Sunteţi de-acord că un pictor de icoane e inspirat chiar de spiritul sfinţilor şi îngerilor pe care îi ilustrează? Bănuiesc că nu aţi suspecta că existenţa îngerilor n-are nimic de-a face cu geneza icoanelor. Care ar mai fi sensul artei religioase dacă refuzăm să admitem că icoanele sunt o punte întinsă între oameni şi îngeri? Ce rost are să portretizăm sacrul, dacă nu credem în existenţa sa? Prin arta sacră ne propunem să invocăm sacrul… Nu?! Nicidecum să demonstrăm cât de ilustră e imaginea pe care artistul şi-o face despre Dumnezeu. Sensul artei este mai presus de artă. E legat de viaţă, de acele aspecte ale vieţii pe care limbajul obişnuit nu le poate surprinde… Fumuseţea unei madone sculptate constă în sentimentul pe care reuşeşte să ni-l stârnească, în credinţa pe care ne-o insuflă. Tot așa, sensul muzicii nu e armonia sunetelor, ci starea sufletească pe care ne-o trezeşte. Bunăoară, creaţiile lui Mozart sunt în aceeaşi măsură rodul dragostei dintre el şi Stanzi, după cum icoanele sunt rodul iubirii dintre oameni şi sfinţi. Contează enorm sursa de inspiraţie. Faptul că partiturile lui Mozart sunt evocări ale dragostei şi nu ale războiului dintre fiecare şi fiecare, de exemplu, nu e întâmplător… Şi mai e ceva. Ştiţi ce înseamnă să trăieşti alături de un geniu? Cum se comportă un astfel de om în criză de creaţie? Cât poate fi de insuportabil? Cât de egoist… Cât de generos în fazele când îşi blamează egoismul? Cât de copleşit de vinovăţie, remuşcări, dorinţe, spaime, speranţe? Cât de sfâşiat de contradicţii? Ştiţi câte forţe şi câte voci distincte îşi dispută supremaţia în mintea unui astfel de om? Iar când spun insuportabil nu mă refer la stări conflictuale sau sumbre neapărat, un geniu este insuportabil şi în tandreţe şi în dăruire, pentru că trăieşte totul la o temperatură uriaşă cu o intensitate pe care dumneavoastră nu v-o puteţi imagina, viaţa unui astfel de om e o ardere continuă, trăieşte totul peste măsură, da, ăsta e cuvântul… peste măsură… iubeşte peste măsură, suferă peste măsură, gândeşte peste măsură, se frământă peste măsură, e peste măsură de emotiv şi peste măsură de gingaş şi de puternic şi de însetat de comunicare… Nu, stimată doamnă, nu ştiţi… După cum nu bănuiţi nici motivul pentru care Stanzi, scorpia, s-a măritat cu altcineva după moartea lui Mozart. Părinţii au renegat-o şi dezmoştenit-o când au aflat că se căsătoreşte cu Wolfgang Amadeus. Familiile lor erau certate. Aţi citit Romeo şi Julieta? Era cam aceeaşi situaţie. E greu de presupus că Julieta s-ar fi măritat cu Romeo, după cum spuneţi, din interes. După moartea lui Romeo, Julieta noastră nu s-a sinucis… Deh… Poate consideraţi că ar fi trebuit s-o facă… Fapt e că iubirea ei pentru Mozart o adusese în sapă de lemn. După cum ştiţi, compozitorul despre care v-aţi făcut o părere ilustră, a murit într-o sărăcie cruntă. Stanzi nu avea nici o leţcaie şi era nevoită să trăiască din ceva. Ar fi putut să se facă prostituată, dar a găsit o soluţie mai bună… A fost un noroc, desigur… Ea spunea că a ajutat-o Wolfgang, de pe lumea cealaltă, scoţându-i-l în cale pe cel care avea să o salveze de la pierzanie. Probabil că vi se va părea neverosimil, dar cel de-a-l doilea bărbat al ei a acceptat să o ia de nevastă şi să trăiască în castitate până la capătul zilelor. A fost îngerul ei salvator… Aş putea să vă dau amănunte, dar mă tem că ar fi inutil. Vă las cu certitudinile dumneavoastră. Bună seara!

Hilde făcu o reverenţă şi ieşi din încăpere fără să privească în urmă. Nu se temea de reacţiile pe care le-ar fi putut declanşa monologul ei pentru că se aştepta la formule de ipocrizie politicoase care să atenueze şocul, dar n-ar fi vrut ca oamenii aceia putrezi să realizeze cât de mult o afecta nonşalanţa cu care profanau imaginea celei care îi fusese o a doua mamă. Pe măsură ce vorbea, simţea un nod dureros în gât care o făcea să-i tremure vocea şi se opri atunci când se află pe punctul de-a izbucni în plâns. Rătăci toată noaptea prin oraş cu sufletul pustiit, fără gânduri, fără nicio poftă de viaţă, chinuită de un frig interior care îi pătrunsese până în oase.

– Ştii, Heidi… Avea nişte ochi incredibili. În ultima perioadă abia se mai putea mişca… Avea corpul plin de răni pentru că zăcea în pat de luni de zile. Dar privirea era atât de vie, ardea ca o torţă sub tâmplele ei ostenite. Stătea neclintită, ca o statuie. Uneori aveam impresia că începuse să se pietrifice. N-aş fi crezut că va avea suficientă încredere în mine încât să-mi arate scrisorile. Erau foarte calde şi simple. N-ai fi zis că un geniu poate fi în stare de atâta naturaleţe. Îi scria ca un copil, ca un puştan îndrăgostit, îi spunea că îi trimite mii de sărutări, din două în două rânduri! Îşi dorise enorm să aibă un copil cu el… Dar a pierdut toate sarcinile. Parcă ar fi urmărit-o un blestem. Aproape în fiecare an rămânea gravidă, iar după câteva luni o forţă ucigaşă îi expulza pruncul din pântec ca pe o lavă însângerată… Zăcea apoi în agonie, înfrântă de acel rău care sălăşluia în propriul său corp, cu sufletul torturat şi cu mintea zdrobită de neputinţă. Într-o seară, pe când încă se mai putea ridica din pat, m-a dus într-un loc anume, la marginea pădurii şi mi-a arătat o movilită de pământ în care era înfiptă o cruce pe care o cioplise Wolfgang din ramuri de stejar, unde erau îngropaţi toţi copiii lor nenăscuţi…

Hilde îşi rezemă capul de perete şi tăcu câteva clipe, privind în gol:

– Întotdeauna în dragoste e mai greu pentru cel care supravieţuieşte, decât pentru cel care moare. Nu mă refer doar la copii…, ci şi la el… Blestemul ei a fost să-i îngroape pe toţi. „Întotdeauna plătim miracolele care ni se întâmplă… Preţul fericirii este întotdeauna mult mai mare decât povara unei nefericiri care îţi roade sufletul ca o boală cronică”, mi-a spus.

Hilde se întreba uneori dacă amuleta nu e cumva o cale a damnării. „Poate că, dacă n-am iubi așa… ar fi mai uşor de îndurat totul! N-am mai simţi prăpastia dintre ceea ce e şi ceea ce ar trebui să fie viaţa, nu ne-ar mai bântui fantoma acelei lumi a esenţelor, de dincolo de metamorfozele inevitabile ale existenţei, ne-am adapta, poate, la cursul unor stări şi lucruri efemere, fără să mai căutăm însetaţi prezentul continuu… Poate că tocmai amuleta ne stârneşte setea, o sete pe care nu ne-o poate astâmpăra nici o întâmplare concretă. Poate că amuleta ne călăuzeşte prin lume, dar ne răpeşte orice şansă de a ne găsi liniştea şi rostul acum şi aici… Ne ia totul şi ne lasă doar un dor de neînvins. Poate că nu întâmplător dragostea asta, pe care ne e dat s-o trăim prin puterea ei, e făcută din aceeaşi substanţă cu arta. Sunt două feţe ale aceleiaşi medalii. Creația nu epuizează niciodată rezervele de iubire, întotdeauna rămâne un reziduu de trăire pe care nici o formă în care e turnat nu îl poate cuprinde. De aceea, artistul simte nevoia să rostească acelaşi lucru în o mie de game. De fiecare dată, însă, acel reziduu de trăire îi fuge printre degete pentru a se reaprinde şi mai înteţit în acea zonă a fiinţei din care izvorăşte setea”.

– Cum a fost cu amuleta? o întrebă pe Hilde. Mi-ai spus cândva că Mozart a pierdut-o după ce i-a dăruit-o femeia aceea ciudată… Cum de a regăsit-o?

– Nu a pierdut-o propriu-zis, a amanetat-o… După concertul acela din copilărie, avea să se reîntoarcă la Viena abia în 1773. Era destul de risipitor. Nu ştia să-şi drămuiască banii. Era foarte generos şi extravagant, ducea o viaţă boemă şi le făcea el cinste chefliilor cu care se întreţinea. Era un gest excentric pe care îl făcea tocmai pentru că ştia că Leopold nu l-ar fi înghiţit. Avea senzaţia că în felul acesta îl sfidează. Scăpase de sub tutela lui şi îşi propusese să nu mai apeleze la ajutorul patern… Ca să îşi poată cumpăra ceva de îmbrăcat şi de mâncare, se apucă să amaneteze diverse obiecte, mai ales bijuterii, printre care şi amuleta. Nu primise pe ea mai nimic…, echivalentul a trei pâini. Îţi dai seama?! La o săptămână după aceea casa de amanet a fost prădată de nişte hoţi. Studiind metalul amuletei, unul dintre hoţi descoperi că nu are nici o valoare şi o aruncă la marginea unui câmp, într-un şanţ. Câteva zile mai târziu, Stanzi se afla într-o trăsură, întorcându-se la Viena de la conacul unor veri de la ţară. Pe drum o prinse o ploaie teribilă, iar trăsura se împotmoli în noroi. Văzu la câţiva metri de locul unde se blocaseră, într-o băltoacă, un obiect strălucitor… Părea făcut dintr-un metal dens şi, cu toate acestea, plutea la suprafaţa apei. Ieşi din trăsură prin ploaia care şiroia şi se apropie de obiect ca să-l exploreze mai bine. Avu din prima clipă sentimentul că ţine în mână o relicvă. Avea senzaţia inexplicabilă că se împotmolise cu trăsura în acel loc, doar pentru a culege din şanţ amuleta. Studiind-o în amănunt avu impresia că unul dintre chipurile imprimate în metal seamănă leit cu al ei. Aceeaşi impresie o avu şi Wolfgang atunci când o văzu pentru prima oară pe Stanzi, la o serată de curte, opt ani mai târziu, când avea să se întoarcă la Viena din ordinul arhiepiscopului. Aşa s-a întors la el amuleta…

– Tu chiar crezi în lucrurile astea? Într-o ordine ocultă a lucrurilor care ni se întâmplă?

– Nu ştiu ce să îşi răspund, Heidi, acum înclin să spun că nu… dar uneori, mai ales când pictez, simt, într-un mod destul de tulbure, e drept, că ar exista o voinţă care e mai presus de conştiinţa mea, care îmi conduce pensula pe pânză… În acele momente mi se pare că totul are sens… că există un rost până şi în suferinţele noastre. Că e posibil să existe Dumnezeu, desigur n-o spun în sensul religios… Atunci, în stările de creaţie, am o frântură de revelaţie a ceea ce ar putea să fie Dumnezeu. Am sentimentul că există o formă de comunicare între toate fiinţele, care se produce într-un plan în care tot ceea ce ne încurcă limbile şi minţile şi ne învrăjbeşte între noi dispare… O comunicare care se întâmplă prin puterea unei iubiri imense, care ne ţese sufletele unele de altele. Dar sunt şi perioade, ca acum, în care mi se pare că toată povestea asta cu lumea esenţelor şi eternitatea sufletului e doar o iluzie… Că iubirea e legată de blestemul de a fi om, de nenorocirea de a avea o conştiinţă. Sentimentele sunt create de prăpastia care există între trup şi conştiinţă. Dacă n-ar fi această prăpastie, probabil că n-am cunoaşte niciodată neajunsul din care izbucneşte nevoia de sens care ne alimentează pasiunea… Înţelegi? Am senzaţia că tot ceea ce credem noi, mai precis ne convine să credem, că e sufletul e unda de durere provocată de ruptura asta dintre voinţa corpului de a exista şi conştiinţă. Poate că nu există nicio casă spre care ne poartă dorul de casă… Mă tem că nu există decât dorul…

– Ţi-am spus vreodată cât de greu e să trăieşti cu tine? o întrebă Heidi, tulburată de spusele Hildei… E chiar atât de greu să te concentrezi asupra unor lucruri simple şi accesibile? Să te bucuri de ceaiul ăsta pe care îl bem împreună, de exemplu, să treacă măcar o după-amiază în care să nu te gândeşti la moarte?!

– Iartă-mă… Ştiu că sunt îngrozitoare… Iartă-mă…

Când ajungeau în acest punct, Hilde reuşea preţ de câteva minute să îşi deplaseze atenţia asupra unor obiective domestice şi să îşi manifeste interesul în legătură cu starea în care se aflau răsadurile de flori din grădină sau cu modul în care erau întreţinuţi cei doi portocali, importaţi din Grecia, pe care îi îngrijeau cu devoţiune maternă. Dar nu rezista prea mult. Interesul ei pentru lumea vegetală pălea în faţa obsesiilor care îi trădau, inevitabil, bunele intenţii. Atunci când încerca să îşi reprime ispita de a vorbi despre artă în sens metafizic sfârşea prin a aborda problema condiţiei artistului în sens social şi politic, ajungând să emită pătimaş comentarii despre aşa-zisa mare cultură austriacă şi despre geniile ei…”O cultură naşte genii prin presiunea conflictului creat între cutumele ei şi nevoia de expresie liberă a conştiinţei. Cu cât e mai opresiv un mediu social, cu atât e mai probabil să apară genii în acel context”, iar Heidi o asculta răbdătoare, făcând efortul să absoarbă frământările Hildei ca nu cumva să se simtă ridicolă sau ofensată, în caz că doar s-ar fi prefăcut c-o ascultă, lăsându-şi gândurile să zboare în altă direcţie. De data aceasta, când Hilde realiză că începe iar să se ambaleze singură, se opri şi îi zâmbi complice celeilalte femei, mustrând-o că o încurajează în ţicneală: „nu trebuie să mă iubeşti în nebunie… Tu eşti singura care ai putea să mă vindeci… Ştii că mă las pe mâna ta! Învaţă-mă tu să mă bucur de viaţă! Să nu mai fiu atât de mizantroapă, învaţă-mă seninătatea cu care treci tu peste cruzimi şi prejudecăţi… Vreau să fiu ca tine, Heidi!”. Ceea ce nu ştia Hilde era că nu era vorba nicidecum de seninătate, ci de puterea de a-şi camufla dezgustul sau durerea, din generozitate, pentru a nu polua relaţia lor cu aerul mohorât al depresiei, era o formă de înţelepciune care o făcea pe Heidi să se lupte pentru dreptul lor la fericire, ignorând ameninţările care pândeau din toate părţile puţina linişte pe care o aveau, apărând din răsputeri oaza lor de tihnă de stihiile nefericirii care ar fi putut-o îneca oricând… şi făcea toate acestea ghidându-se după învăţăturile Hildei, care îi vindecaseră sufletul cândva. Acum se răsturnase situaţia şi era rândul ei să-i oblojească zbuciumul şi mâhnirea celei care o salvase.

– Ar trebui să vezi partea bună a lucrurilor, faptul că n-ai vrea să trăieşti în pielea altcuiva… Fii fericită, scumpa mea, bucură-te cu furie, cu nesaţiu, bucură-te copilăreşte, bucură-te înţelept de ceea ce ţi-a fost dat, de fiinţa ta din care s-au născut tablourile astea minunate!

An de an, în preajma Crăciunului, Hilde obişnuia să picteze un calendar pentru noul an, cu ilustraţii zodiacale. Acest mic ritual se încetăţenise începând din iarna în care o cunoscuse pe Heidi şi când descoperise, uimită, că erau amândouă născute sub semnul Fecioarei… „Destinul are simţul umorului” îi spusese ea atunci. Se împlineau zece ani de când se mutaseră împreună, din noaptea acelui revelion dintre 1844 şi 1845… pe care şi-l petrecuseră colindând până în zori străzile Vienei deghizate în straie bărbăteşti. Fusese primul lor gest de libertate săvâşit în faptă şi aveau sentimentul unei mari aventuri, chit că nici unul dintre petrecăreţii adunaţi pe străzi nu le adulmecase travestiul. Prietenii şi rudele la agasau an de an cu întrebări, acuzându-le făţiş sau aluziv că s-au închis în mica lor mănăstire ca două fete bătrâne fără să aibă nici cea mai vagă bănuială în legătură cu taina care se ascundea între pereţii casei lor. Hilde reuşise să o facă pe Heidi să nu îşi mai urască trupul, să nu mai vadă în senzualitatea ei o plagă ruşionasă. Cu toate acestea se întâmpla încă să scâncească prin somn sau să se trezească ţipând terorizată de năluca tatălui său vitreg care îi bântuise copilăria şi adolescenţa, posedându-i sufletul şi trupul cu mădularul său înfricoşător, cu răsuflarea lui de mascul, cu braţele sale unsuroase… Se întâmpla uneori să-i resimtă ca din senin duhoarea sudorii sau să retrăiască aievea coşmarul acelor nopţi blestemate care îi transformase sexul într-o rană deschisă, tortura penetrării care îi inunda pântecul cu o durere sfâşietoare, ruşinea, chinul şi dezgustul pe care le încerca atunci când degetele lui noduroase îi zgândăreau sânii, dar mai ales starea aceea de înec şi sufocare, teroarea intimă, groaza că nu poate pune capăt calvarului, că nu se poate opune forţei acelui trup masiv, de bărbat, care îi strivea oasele… Izbucneau de undeva din tenebrele conştiinţei sale toate aceste amintiri şi îi sfâşiau fiinţa făcând-o să se încovoaie de durere. Ani de zile îşi repudiase trupul, şi-l dispreţuise, ca pe un duşman, ajungând la un fel de mortificare, asemănătoare celei pe care o practicau schimnicii. „Sunt imună la orice fel de durere” îi spusese Hildei în primele luni după ce o cunoscuse… Aş putea rezista la orice tortură… Pictoriţa zâmbise îndoielnic şi atunci Heidi aprinse o lumânare şi îi apropie flacăra de încheietura mâinii sale stângi. O ţinu lipită de piele, luptându-se cu Hilde care încerca disperată să i-o smulgă din mână până când începu să se simtă în încăpere un miros de carne arsă… „Vezi? Priveşte-mă!” îi porunci Heidi, „nicio grimasă, nicio lacrimă!”. Îşi ura mai ales sexul, îl considera un organ al pierzaniei, călcâiul vulnerabil al femeilor. În timp îşi dezvoltase un caracter masculin care se îmbina straniu cu delicateţea ei feminină. Nu plângea niciodată, era cerebrală şi închisă ermetic în sinea ei, nu vorbea aproape niciodată la persoana întâi şi părea absorbită doar de universul lecturilor, nu găsea nici o bucurie în a asculta confesiuni şi evita compania femeilor pentru că îi repugnau relatările amănunţite şi nesărate, de cele mai multe ori lamentabile, ale experienţelor cotidiene, de o banalitate iritantă, cu care acestea obişnuiau să îşi omoare nervii reciproc. O sâcâiau mai mult chiar decât expozeurile delirante şi siropoase prin care damele îşi dezvăluiau concepţiile total nerealiste despre masculinitate. O supăra naivitatea cu care acestea idealizau bărbaţii, veneraţia cu care se înclinau în faţa amorului carnal… Vorbeau ca nişte opiomane, despre acel act de tortură, erau cu desăvârşire imbecilizate de miturile romantice cu care erau îndopate de mici şi trăiau într-o realitate paralelă, sărutând cu foc capete de măgari şi dezmierdând împătimit copite… Hilde era prima femeie care îi împărtăşea părerea despre sexul opus şi prima care reuşise să o facă să înţeleagă că nu trebuie să renunţe la desfătarea erotică, că sexualitatea ei îi aparţine întru totul, că nu e nicidecum un teritoriu al bărbaţilor şi prin urmare nu avea nici un motiv să şi-o deteste… O învăţă să îşi contemple senzualitatea, să şi-o descopere, să-şi privească trupul cu prietenie şi blândeţe, ca pe un aliat, ca pe o prelungire a sufletului: „Totul e o chestiune de percepţie. Dacă te gândeşti că trupul tău îţi aparţine şi că nimeni nu ţi-l poate înstrăina, vei realiza că ai dreptul la plăcere în măsura în care ai dreptul la singurătate… Nimeni nu te poate separa de fiinţa ta, niciun călău şi niciun violator. Dacă te laşi copleşită de durere, dacă te laşi înfrântă de voinţa lor, le faci jocul. Asta şi vor de la tine, să-şi distrugă toate izvoarele fericirii. Răzbunarea ta, însă, trebuie să fie puterea de a le sfida opera de distrugere. Trebuie să fii fericită împotriva voinţei lor…”. Hilde era virgină şi aşa avea de gând să moară. Refuzase să se lase târâtă în universul heterosexualităţii din demnitate. Citise suficient de mult încât să-i fie limpede că existenţa unor bărbaţi care să nu se definească prin bărbăţie era la fel de rară şi de privilegiată ca şi aceea a unui geniu autentic. Avea un spirit prea independent şi prea mândru ca să se lase îngenuncheat de nazurile unui amant sau soţ al cărui unic ţel în viaţă ar fi fost acela de a o transforma în femeie, un ins cu care să trebuiască să se lupte în continuu ca să îşi câştige nişte drepturi elementare, cum ar fi fost acela de a îşi cumpăra vopsele şi pânze sau bunăoară dreptul la singurătate. Avusese norocul să se nască într-o familie înstărită şi să aibă un tată luminat, un savant latinist, care îi deschisese porţile cunoaşterii încă din prima copilărie, căci o lua cu el în bibliotecă şi o uita acolo ore în şir. O hrănise cu filosofi greci şi latini, dar și cu iluminiști contemporani, cu artă bizantină și renascentistă și cu tratate de istorie, astfel că Hilde întreţinea la 10 ani polemici despre cultura etruscilor cu studenţii tatălui său care îi invadau biblioteca, la 12 ani se conversa cu invitaţii în grădină, cu ocazia sărbătorilor de familie, despre distincţiile dintre spritul gotic şi cel romanic, iar la 15 ani se încăierase cu un celebru critic de artă în legătură cu un tablou de-al lui Gioto şi câştigase primul pariu intelectual din viaţa ei, în urma căruia se pricopsi cu un cal. La 17 ani, află de la o rudă îndepărtată că Stanzi Mozart era încă în viaţă şi că îşi ducea bătrâneţile într-un azil de bătrâni.

Revelionul din 1855 îl întâmpinară pe străzi. Plecaseră în grabă și îşi uitară însă măştile acasă, dar cum an de an Viena se transforma în acea noapte într-un uriaş bal mascat, care împresura toate străzile din centru, risipindu-şi zarva până spre periferire, se simţeau perfect camuflate în pânza freatică a mulţimii. Era o noapte senină şi geroasă, cu o puzderie de stele. În preajma miezului nopţii, începură să bubuie salvele de tun şi să bată clopotele, iar cerul se umplu de confetti… Aveau cu ele o sticlă de şampanie din care sorbeau din când în când, ducând-o direct la gură, ca marinarii. Din loc în loc, grupuri de muzicanţi şi fanfare intonau valsuri celebre. Oamenii dansau pe străzi, se îmbrăţişau între ei, chit că nu se cunoşteau. Erau destul de ameţite şi se lăsară în voia euforiei generale. La un moment dat, cuprinse de frenezia momentului, ajunseră să îşi unească buzele într-un sărut prelungit. Un pictor care o cunoştea pe Hilde se afla chiar în acel moment la câţiva metri de ele şi le surpinse accidental. Ea nu îl remarcase pentru că era înghesuit în mulţime.

Hilde era destul de cunoscută ca artistă şi an de an îşi expunea lucrările în galeriile vieneze. Chiar în luna ianuarie avea plănuit un vernisaj. Nu bănui nimic atunci când organizatorul expoziţiei o anunţă, fără niciun fel de explicaţii, că au survenit anumite schimbări în program şi, din păcate, va trebui să amâne vernisajul, pe termen nedefinit… Abia în dimineaţa în care îşi găsiră gardul spoit cu obscenităţi, ameninţări şi invective, Hilde şi Heidi realizară că acel moment de nesăbuinţă întorsese împotriva lor uraganul furiei colective… Vuia întreg oraşul, scandalul plutea în aer ca un vânt malefic, pretutindeni întâlneau feţe ostile şi se auzeau în urma lor şoapte rău prevestitoare, cunoscuţi de o viaţă întorceau capul pe stradă sau treceau pe celălalt trotuar, evitând să le salute, vânzătorii le serveau în silă, holbându-se la ele ca la nişte saltimbanci de circ, apoi rumoarea căpătă sunet desluşit, animozitatea izbucni făţiş, iar şoaptele se transformară în acuzaţii violente. Ori de câte ori ieşeau din casă se găsea cineva care să le arunce în obraz sentinţele recurente: „curve, vrăjitoare, pieze rele, creaturi ale iadului, fiice ale Satanei, lesbiene!”. „N-au ce să ne facă, vor doar să ne intimideze…” încerca să o liniştească Hilde pe Heidi, „Ne-ar putea da pe mâna poliţiei, ne-ar putea arunca în puşcărie!”. „Nu au martori…Nu au dovezi… dacă au văzut ceva, n-a fost decât un sărut nevinovat… Sunt doar suspiciuni inflamate până la paroxism! Chiar crezi că suntem singurele femei aflate în situaţia asta?”, „Nu…, dar eşti singura artistă suficient de importantă, de talentată şi invidiată în situaţia asta!”. Tatăl Hildei află zvonurile care circulau în legătură cu relaţia intimă dintre fiica sa şi prietena ei şi le bătu la uşă îngrijorat, solicitându-le să se mute în locuinţa lui pentru mai multă siguranţă. „Nu mă interesează dacă e sau nu adevărat, nu mă priveşte, din punctul meu de vedere e dreptul tău să îţi trăieşti viaţa cum găseşti de cuviinţă, dar ca tată e datoria mea să te protejez, Hilde!”. Artista îl refuză diplomatic şi graţios, ţinându-i un discurs despre libertate şi despre imperative categorice, în bunul spirit kantian, făcându-l să se ruşineze de atitudinea sa abuziv-ocrotitoare. Trebuia să îşi înfrunte singură opresorii. Nu se putea lăsa îngenunchiată, ea, fiica de suflet a Constanzei Mozart, de o mână de inşi care nu ştiau ce să facă cu viaţa lor şi, în criză de inspirație, se îndeletniceau cu vânătoarea de lesbiene… Părintele ei se retrase spăşit, însă şi mai îngrijorat decât atunci când îi trecuse pragul. Avea o presimţire sumbră, o intuiţie părintească, pe care nu şi-o putea alunga din minte.

Într-o noapte de iunie, când se spune că vrăjitoarele capătă puteri cosmice şi tulbură spiritele, un grup de bărbaţi, printre care şi doi dintre colegii de breaslă ai Hildei, intrară în grădina cu portocali înarmaţi cu răngi şi făclii, în vreme ce femeile dormeau îmbrăţişate şi le incendiară casa, începând cu camera dinspre verandă în care unul dintre pictori ştia că se află atelierul. Abia atunci când lemnul servantelor şi scaunelor începu să trosnească în flăcări, scoţând un fum înnecăcios, Heidi se trezi din somn, buimacă, şi o scutură şi pe Hilde. Aceasta se repezi spre camera în care era atelierul. Tablourile fuseseră deja distruse. Rodul muncii ei de o viaţă se prefăcuse în scrum. Disperarea îi tulbură mintea şi primul imbold fu acela de a se arunca în flăcări. Voia să ardă pe acelaşi rug cu creaţia sa nimicită. Heidi se luptă cu ea din răsputeri, trăgând-o de umeri şi încercând să o scoată din casă. Văzând că Hilde se împotriveşte, începu s-o pălmuiască sperând s-o trezească din delirul acela sinucigaş: „Ai înnebunit, îţi iubeşti mai mult tablourile decât viaţa? Vrei să mă laşi singură? Am crezut că valorez mai mult decât nişte pânze nenorocite… că dragostea mea cântăreşte pentru tine mai mult!”. Hilde se lăsă condusă ca o oarbă şi împinsă afară pe una dintre ferestre. Nu putea articula nici un sunet. Se prăbuşi pe pământ şi urmări preţ de două ore, neclintită, cum focul cuprinde întreaga clădire şi cum o mistuie până în temelii. Privi cu o fascinaţie morbidă, ca pe un spectacol de sfârşit de lume, dansul flăcărilor care muşca din lemnărie şi înnegrea zidurile, asistă la momentul apoteotic în care explodară ferestrele în cioburi care se aşterneau peste iarbă ca o zăpadă apocaliptică…, fără să o audă pe Heidi care vocifera implorând-o să plece, să fugă, ca nu cumva cei care incendiaseră casa să le pândească de undeva din întuneric şi să încerce să le violeze… După ce focul prefăcu totul în cenuşă, Hilde auzi desluşit vocea iubitei ei tânguindu-se. Era o voce secătuită de lacrimi şi înspăimântată. Îi era silă de tonul acela pe care îl găsea melodramatic care nu se putea ridica la înălţimea tragediei pe care o trăiseră, care nu sfredelea adâncul infernului ci doar o notă ascuţită de spaimă. O simţea străină pe Heidi, o fiinţă mediocră, robită de frică. O sclavă a supravieţuirii, o victimă a Îngerului Groazei care îi înfuleca sufletul, promitându-i că-i va oferi siguranţă… „O femeie ca oricare alta, îşi spuse, o femeie prizonieră a fricii. Un om dispus să-şi scape pielea care îngroaşă rândurile laşilor, delatorilor, colaboraţioniştilor, care perpetuează mizeria lumii pentru că n-are curajul s-o înfrunte!”…

– Să mă violeze, puţin îmi pasă, îi spuse Hilde, glacial, dacă asta vor… Nu mai am nimic de pierdut, să mă violeze!

– Dar la mine nu te gândeşti?, numai picturile tale contează?! Te rog, Hilde, te implor, hai să plecăm de aici!

Hilde o prinse de braţ şi-o strânse cu putere, ţintuind-o cu o privire întunecată:

– Dacă ne-ar fi arestat pe amândouă şi ai fi fost ameninţată cu violul, m-ai fi trădat, nu-i aşa?

– …

– Probabil că ţi se pare inuman faptul că nu-mi pasă dacă vom fi sau nu violate. Tu nu înţelegi ce s-a întâmplat cu adevărat în această noapte. Care a fost sensul simbolic al întregii acţiuni. Nu e vorba de tablourile mele, ci de tabloul situaţiei… De faptul că nemernicii ăştia încearcă să ne manipuleze prin ameninţare. Să ne anticipeze gesturile. Nu te mai uita aşa la mine, nu sunt o criminală! Mi-au ars picturile ca să ne dea de înţeles că sunt capabili de orice. De gesturile cele mai groaznice! Ca să ne strecoare în sânge frica… Iar tu le faci jocul… ca de-obicei. Te laşi terorizată. Cât timp îţi va fi frică de viol, vei fi o cârpă în mâna lor. Asta e toată filosofia. Exact asta se şi aşteaptă. Să ne despărţim, să renunţăm la tot, să ne sacrificăm fericirea şi dreptul de a face artă, ca nu cumva să fim violate. Şi scadenţa ştii care e? Nu există genii feminine. Nu există decât mari bărbaţi în istoria culturii. Ăsta e sensul a ce s-a întâmplat în noaptea asta… Dar tu nu te gândeşti decât la tine, la nenorocirea ta, la durerea ta, la coşmarurile tale. Pui viaţa ta, care nici măcar nu e o viaţă adevărată, ci una trăită în frică, mai presus de tragedia acestei lumi, în care cei care pot viola le închid gura celorlalţi pentru eternitate. Eşti o femeie ca toate celelalte, Heidi. Şi din cauza voastră, sunt osândite cele ca mine. Eu nu dau doi bani pe trupul ăsta nenorocit. Şi nu ai dreptul să mă faci nebună pentru că ţin mai mult la spiritul şi la creaţia mea decât la corpul ăsta muritor… Crezi că valorizezi viaţa mai presus de artă? Pentru că arta e o simplă nălucire culturală, un simplu obiect estetic? Da. Poate. În cazul în care viaţa înseamnă să trăieşti în trup. În cazul în care moartea e definitivă. Dar dacă nu e aşa?! Dacă arta e singura punte spre viaţa adevărată şi eternă, iar trăitul în trup nu e decât o chestiune derizorie în comparaţie cu ea?

Hilde regretă din tot sufletul acel moment de cruzime care o făcuse pe Heidi să fugă de ea. Era din ce în ce mai convinsă că tot ce rostise în noaptea aceea a nenorocirii fusese doar ecoul disperării şi că o rănise şi insultase pe nedrept pe singura fiinţă care o iubea şi o înţelegea, în afară de taică-su, şi se blamă înverşunat pentru greşeala de-a filosofa în stare de şoc şi pentru sentinţele date fără pic de empatie… Nu avea niciun drept să îi impute unei fiinţe umane faptul că nu era dispusă la martiriu. Era convinsă că o pierduse pe Heidi definitiv şi că o dezamăgise într-un mod ireparabil. Îi trimitea zilnic scrisori în casa verişoarei care o găzduia, dar se temea că le aruncă nedeschise. În realitate, scrisorile erau ferfenițite de îndelungatele lecturi, Heidi le ştia pe de rost, dar nu îndrăznea să-i răspundă, pentru că se simţea vinovată că Hilde ajunsese să-şi pună la îndoială dreptatea, de dragul ei. Era copleşită de dăruirea iubitei sale care își călca peste propriul crez din solidaritate cu ea şi se considera infirmă, pentru că în noaptea aceea a nenorocirii realizase cât adevăr se ascunde în cuvintele acelea pline de cruzime. Hilde avea dreptate întru totul: ea era o fiinţă mediocră, care trăia sub semnul fricii, care ar fi dat oricând înapoi la cea mai mică ameninţare, era o fetiţă terorizată pe care o mare artistă se căznise s-o vindece insuflându-i spiritul său luminos şi puternic, dar ea eşuase, se împotmolise în întunericul acelor nopţi bântuite de demoni cu braţe păroase şi mădulare în erecţie, duhnind a masculi înfometaţi. I se părea nedrept faţă de Hilde să o lase în continuare s-o iubească, merita ceva mai bun de la viaţă decât jumătăţile de măsură pe care i le putea dărui sufletul ei beteag. Îi revenea obsesiv în minte întrebarea aceea care o lovise ca un pumnal: „dacă ai fi fost ameninţată cu violul m-ai fi trădat, nu-i aşa?”. Nu, nu avea dreptul să-i răspundă la scrisori, o dezamăgise mult prea adânc, se dezamăgise şi mai grav pe sine… Ar fi iubit-o imens, fără limite, toată viaţă, chiar şi dincolo de moarte, ar fi continuat să o iubească de la distanţă, dar Hilde nu trebuia să ştie nimic din toate astea, pentru că merita să fie fericită cu o fiinţă demnă de spritul său neîntinat.

Tăcerea prelungită avu efectul scontat. Hilde era convinsă că Heidi o detestă. Era convinsă că ratase singurul lucru cu adevărat important care i se întâmplase, singurul pentru care merita să trăiască… şi să moară… Singura ei sursă de inspiraţie. Se înşelase imaginându-şi că forţa aceea interioară care o împingea să sfideze oprobriul public, ameninţările şi chiar moartea avea legătură doar cu arta și nu avea nimic de-a face cu dragostea ei pentru Heidi. Se înşelase. Îşi dezminţise propriile convingeri prin ceea ce rostise în acea noapte! Convingerea că muzica lui Mozart n-ar fi putut exista în forma aceea sublimă, fără dragostea dintre el şi Stanzi. Se lepădase de aurul alchimic care lega indestructibil creaţia de sentimentele care o făceau posibilă şi îi dădeau un sens… Tocmai acea dragoste era firul secret care îi însufleţea curajul. Fără ea, s-ar fi simţit sfâşiată de groaza că iubita ei este expusă permanent violului şi de durerea că nu o putuse salva în copilărie, că nu fusese în stare s-o apere…

Pierderea ireparabilă nu se întâmplase atunci când incendiatorii îi distruseseră tablourile, le-ar fi putut oricând recrea, ci atunci când, sub imperiul disperării, îşi renegase iubirea fără de care nu mai putea crea şi nimic nu mai avea rost. După noaptea nenorocirii se mutase în casa părintească.

În dimineaţa aceea de noiembrie, se duse în bibliotecă latinistului care fusese leagănul copilăriei sale şi îi ceru iertare maestrului său pentru ceea ce avea de gând să facă: „Nu e vina dumneavoastră, Kant, etica pe care aţi conceput-o e perfectă. Eu, incurabila păcătoasă, dementa Hilde Weiss, mi-am încălcat morala pe care o slujeam cu credinţă. Preţ de câteva clipe am uitat că omul e un scop în sine. Am făcut o greşeală de raţionament, copilărească. M-am gândit că avem dreptul să punem arta şi mesajul său, puterea sa spirituală, mai presus de viaţa asta limitată şi oropsită. Ceea ce, dintr-o anumită perspectivă, nu este un lucru condamnabil: arta şi viaţa sunt categorii abstracte, filosofice, valoarea lor poate fi discutată şi comparată… Dar nu avem dreptul să punem nişte năluciri filosofice mai presus de oameni. Iar greşeala mea, de neiertat, a fost că am pus mai presus de liniştea şi siguranţa unui om real un ideal oarecare. Mi s-a părut mai tragică înfrângerea idealului meu decât groaza şi suferinţa fiinţei pe care o iubeam şi fără de care n-aş fi găsit resurse să mă lupt, să creez, să mizez pe vreun ideal. Vă cer iertare pentru hotărârea pe care am luat-o. Ştiu că în felul acesta trădez pentru a doua oară etica dumneavoastră, care m-a călăuzit ca o biblie”. Apoi aduse apă de fântână şi o turnă în cadă, vărsă în ea un flacon de parfum din cel pe care obişnuia să-l folosească Heidi, o lăsă să se încălzească preţ de patru ore şi o descântă cu vorbe de dragoste adresate celei de care avea să se despartă pentru totdeauna, evocând amintiri pline de vrajă şi tandreţe ale zilelor şi nopţilor în care îşi contopiseră fiinţele, se lăsă absorbită de icoana fericirii lor, distruse de flăcările acelui incendiu blestemat, visând pentru ultima oară că Heidi îi dezmiardă umerii cu genele, că-şi lipeşte tâmpele febrile de sânul ei şi reuşi să-i reconstituie în minte surâsul pentru câteva clipe, dar unda aceea de lumină care îi străbătea buzele se stinse dintr-odată, zâmbetul se şterse de pe chipul ei şi Hilde nu mai putu să-l recreeze în minte, deşi îl pictase de atâtea ori… Ori de câte ori se întâmplase în ultimele săptămâni să cadă pradă dorului şi reveriilor i se întâmplase la fel. Chipul iubitei sale o părăsea, se evapora, i se ştergea din minte ca înfulecat de neant, iar acest lucru o îndurera într-un mod insuportabil. Luă o hârtie de pe biroul latinistului şi înmuie tocul peniţei în călimară: „Dragostea mea, Heidi…” începu ea să scrie, dar realiză că orice adresare plină de căldură şi duioşie săvârşită într-un astfel de moment i-ar fi zdrobit sufletul, aşa că rupse scrisoarea şi o aruncă în focul şemineului. Trebuia să o mintă pe Heidi, să o mintă convingător, că motivul care îi determinase gestul nu avea nicio legătură cu dragostea pe care i-o purta, cu încrederea pe care i-o pierduse, cu faptul c-o dezamăgise ireversibil, cu starea de graţie pe care n-o mai putea reînvia… Îi scrise că nu mai avea putere să meargă mai departe, că nu mai avea nici un dram de speranţă, că pierderea tablourilor săpase în ea un abis din care nu se mai putea sustrage, că se îndoia de faptul că, dacă s-ar fi apucat să-şi recreeze opera, incendiatorii nu i-ar fi distrus-o din nou, îi scrise depre coşmarul acela premonitoriu în care se făcea că nişte indivizi mascaţi îi sfâşiau picturile cu pumnalele, era o scenă care avea să se repete la nesfârşit, posteritatea avea să-i şteargă toate urmele, să-i nege existenţa de artistă, să-i îngroape sau să-i întineze memoria, ca nu cumva alte femei să se lase călăuzite de pâlpâirea aceea de libertate aprinsă de creaţiile ei… Prigonitorii ei să îi violeze spiritul iar şi iar, indiferent cât ar fi fost de recalcitrantă sau de discretă, de furioasă sau de blajină, pentru că avea prea mult talent pentru o femeie…, iar existenţa unei astfel de creaturi trebuia contestată, negată, spulberată de pe faţa pământului şi din analele istoriei pentru ca Regimul Tatălui să domnească în veacul vecilor! „Nu există genii feminine” scrise şi puse punct scrisorii. Se dezbrăcă de haine, aşezându-le ordonat pe marginea patului, luă briciul cu care se bărbierea tatăl său, se aşeză în cadă, închise ochii şi se scăldă în mirosul lui Heidi ca într-un uter binecuvântat, lăsându-se în voia unei toropeli feerice preţ de câteva minute, apoi apăsă lama briciului peste venele mâinii sale stângi…

Va urma

În imagine: pictură de artist necunoscut cca 1850