Amuleta (IV)

Cercurile infernului

După ce trase zăvorul, Egon rămase pironit în faţa uşii, uimit că în sfârşit îi călcase pragul cineva care pricepea ceva din arta lui… Ţinea în mână o copie a unui manuscris, care părea destul de veche, pentru că hârtia era îngălbenită de vreme. Textul original era datat 25 martie 1866 şi semnat Heidi Klein. Începu să citească pe nerăsuflate:

„Cu cât o femeie coboară mai adânc în straturile infernului patriarhal, cu atât este considerată mai aproape de putere… de sursa puterii. Prostituatele şi nimfomanele sunt cele mai hulite dintre femei pentru că ele stau faţă în faţă cu Dumnezeul Nud al bărbaţilor şi ştiu că miturile iubirii masculine sunt praful care le intrase în ochi şi de care s-au scuturat atunci când le-au văzut chipurile fără măşti, când le-au descoperit secretul. Prostituatele şi nimfomanele se întâlnesc cu bărbaţii reali. Ele sunt cel mai aproape de realitate, de prea puţin spectaculoasa realitate. Pe măsură ce se produce alunecarea în infernul patriarhal, femeile, prostituate, sclave sau nimfomane găsesc ieşirea din mituri, îşi pierd inocenţa şi îşi redobândesc virginitatea originară, pe care o au fiinţele care nu sunt corupte de patriarhat. Femeile, aşa zis curate, sunt cele care consimt cu toată fiinţa lor la miturile masculine, cele care se supun hegemoniei masculine, cele care acceptă regula jocului, proiectând asupra bărbaţilor reali imaginea lor himerică, desemnată cultural. Aceste femei sunt profund misogine şi îşi asumă condiţia prestabilită de oligarhia socială drept un dat ontologic. Femeile care coboară, însă, în cercurile infernului, sunt dezlegate de vraja care le ţine captive şi, încetând să mai idealizeze bărbaţii, devin periculoase, devin susceptibile de a clătina, prin viziunea lor, lucidă, temeliile sistemului. Demască, prin calitatea lor de victime şi sclave sexuale, angrenajul minciunilor pe care s-a fundamentat regimul tatălui. Dar miturile masculine percep, în însăşi construcţia lor internă, anatemizări ale acestor victime. Pe prima treaptă a ierarhiei păcatelor femeieşti se află prototipul gâsculiţei. Ea are un tip de inocenţă soră cu prostia, acordându-i-se circumstanțe atenuante. Este genul de fraieră pe care bărbaţii o exploatează sexual fără ca ea să conştientizeze că e terfelită. Gâsculiţa nu e murdară, ci se lasă murdărită. Inconştienţa ei este un atribut care o scuteşte şi de votul de blam violent din partea consoartelor de acelaşi sex, convertite la normele patriarhale. Frivolitatea deja este o treaptă în plus în ierarhia terfelirii. Frivola îşi confecţionează mijloace de seducţie în mod deliberat pentru a ajunge în postura gâsculiţei. Se face vinovată cu premeditare de promiscuitate sexuală, fiind considerată un element dintre cele mai periculoase din categoria stricatelor deoarece are deopotrivă mijloace de seducţie şi autoapărare, pentru că îşi cunoaşte atuurile sexuale, astfel că, în măsura în care poate seduce bărbaţi, îi poate şi refuza. Frivola păcătuieşte ireal, este o incitatoare, un mim al contagiunii sexuale, o actriţă aptă să simuleze atracţia în mod narcisic fără o acoperire autentică. Frivola nu-şi pierde niciodată luciditatea, controlează jocurile erotice în permanenţă, fără să le ia vreodată în serios. De aici provine caracterul alunecos pe care îl presupune frivolitatea. Are atributele jocului şi farmecul imprevizibilului. De aceea femeia cinstită vede în frivolă un rival primejdios, care deţine nişte mijloace speciale prin care poate manipula sexualitatea masculină. Frivola este una dintre cele mai detestate femei din categoriile de depravate în viziunea femeii cinstite deoarece comportamentul frivol are ceva din erotismul ludic al bărbaţilor, frivola este de acelaşi soi cu ei, le stăpâneşte tehnicile şi tacticile. Vampele sunt ceva mai puţin periculoase decât frivolele pentru că farmecul este înlocuit de vulgaritate. De aceea, dispreţul cultivat de femeile cinstite la adresa vampelor este poate cel mai onest, deoarece femeia serioasă se caracterizează, aparent, printr-un tip de sobrietate care exclude vulgaritatea. Femeia Fatală pare a fi echivalentul lui Don Juan: o creatură care poate dispune sexual de toţi bărbaţii pe care şi-i doreşte. Pe de altă parte, Don Juan este un cuceritor, care împrăştie iluzii şi supralicitează, mimează sau truchează ceea ce simte, depunând o energie uriaşă în a stimula erotic femeile, în timp ce femeia fatală este indiferentă şi pasivă, periculoasă prin lipsa ei de sentimente faţă de bărbaţi. Dacă Don Juan este mai mult decât activ şi accesibil, femeia fatală este pasiv inaccesibilă. Gradul său de emancipare sexuală întrece orice limite, prin faptul că se arată insensibilă la farmecul, dorinţa şi chiar afecţiunea bărbaţilor; este, fie funciar egoistă, fie lesbiană. De aceea, atunci când o presupusă femeie fatală încasează un eşec amoros sau sufletesc oarecare, femeia cinstită se simte răzbunată şi exultă, fericită că s-a făcut dreptate. Mentalitatea uzuală a femeii cinstite nu identifică în noţiunea de femeie fatală depravarea sexuală în sensul păcatelor femeieşti consacrate, ci orgoliul, independenţa… iar dispreţul faţă de aceasta denotă o invidie ocultată. Femeia fatală se reflectă monstruos în ochii nevestei curate prin faptul că pare puternică, independentă şi mulţumită, atrăgându-i astfel atenţia asupra unei surse de fericire pe care o femeie o poate găsi dincolo de relaţia cu bărbaţii. Nimfomana se află într-un cerc mai adânc al infernului şi capătă dimensiuni hiperbolice în viziunea acuzatoarelor ei. Este percepută ca un fel de maşină de făcut sex, un balaur-femeie care înghite pe nemestecate bărbaţi…. Nimfomana este dispreţuită pentru că, fiind o sclavă a amorului carnal, le atrage atenţia femeilor asupra faptului că bărbaţii savurează dezmăţul sexual în practică, deşi în teorie îl înfierează. Faptul că nimfomanele sunt dorite este o dovadă că idealul de comportament al femeii curate nu atrage după sine avantajul de a fi mai dorită decât o femeie care desconsideră flagrant acest ideal. Femeile cinstite se aşteaptă să fie recompensate, în consecinţa stilului lor de viaţă, printr-un surplus de dorinţă şi iubire masculină, dar bărbaţii se arată mai degrabă sensibili la avantajele amorului liber, neîngrădit de constrângeri morale sau de idealuri ale purităţii sexuale. Dacă frivola este un fel de scamatoare, perfect adaptată nevoilor masculine de suspence amoros, cu siguranţă nimfomanei îi sunt atribuite însemnele obscenităţii. Altfel spus nimfomana se profilează în mintea femeilor ca un echivalent al persecutorului masculin, al farseurului, al profitorului sexual care disociază sexualitatea de erotism şi o dezbracă de orice sentiment uman. Penultimul dintre avatarurile disprețului misogin pe scara ierarhiei păcatelor femeieşti este cel al Curvei. Această creatură a infernului sexual este o victimă absolută. Plecând de la puritatea incontestabilă a virginei şi coborând pe această scară a păcatelor spre tenebroasa imagine a târfei, ne situam pe un teren al vinovăţiei în care cea mai nevinovată fiinţă este cea care nu poartă nici un fel de stigmate victimare sexuale, iar cea mai „vinovată” este de departe victima celor mai sordide interferenţe sexuale. Curva este femeia care îşi foloseşte condiţia erotică în alt scop decât actul sexual în sine. Curva nu trăieşte sexualitatea ca pe un imperativ al instinctului, investit halucinant cu proprietăți magice, asemeni nimfomanei, nu se joacă asemeni vampei sau frivolei cu sexualitatea în chip de scamator erotic din voluptate pur narcisică, nu se lasă trasă pe sfoară cu naivitate căzând în plasa vânătorii masculine asemeni gâsculiţei şi nu e nici pe departe nevasta cinstită autoinvestită în judecător şi avocat al acuzării speciei feminine, demnă de toată stima şi virtutea deoarece face sex cu devoţiune, moralitate şi responsabilitate afectivă. Curva este singura care nu face sex nici moral, nici afectiv, nici ludic, nici naiv, nici instinctual, curva face sex în silă, simulând plăcerea ca să-şi câştige existenţa. Este cea mai nefericită dintre femei, pentru că nu-şi găseşte în sex nici o alinare, nici o satisfacţie, nici o voluptate. Curva este o victimă indubitabilă a Regimului Tatălui şi totuşi este considerată cea mai detestabilă creatură. Poartă deopotrivă crucea dezgustului feminin şi pe cea a dispreţului masculin. Dar cea mai infernală dintre păcătoase şi deopotrivă cea mai temută este Lesbiana. Femeia care, coborând pe treptele infernului patriarhal, a ajuns până în inima sistemului şi a avut viziunea marilor minciuni şi iluzii pe care sunt fundamentale miturile. Lesbiana îşi refuză condiţia de femeie în sensul în care aceasta a fost definită de bărbaţi, lesbiana refuză să practice misoginismul, refuză să respecte tabuurile impuse de legile androcraţiei. Lesbiana, în sens spiritual, reprezintă o femeie care, încălcând tabuurile, îşi descoperă propriul erotism şi propria sexualitate, îşi descoperă natura sa genuină, femeiască şi, prin regăsirea Sinelui Propriu, dispar din sufletul şi conştiinţa ei şi barierele care o separau de celelalte femei, întorcând-o împotriva lor. Căzând aceste bariere, lesbiana, care a fost cândva dresată social să îşi direcţioneze întreaga energie erotică la adresa bărbaţilor, şi-o introiectează iniţial, apoi şi-o revarsă asupra femeilor. Odată căzută, în conştiinţa ei, cortina de fier a mistificărilor patriarhale, nici iubirea sa pentru femei nu mai poate fi stăvilită de vreun tabu, nici puterile sale lăuntrice, nici sentimentul libertăţii. Femeile cinstite şi nedeviate anatemizează lesbienele pentru gradul nepermis de libertate în care trăiesc. Lesbiana este un proscris pentru că şi bărbaţii, şi femeile ştiu că dominarea masculină se întâmplă prin puterea faptului că femeile sunt legate erotic, economic, politic de bărbaţi; legătura sufletească, fiind, însă, veriga cea mai puternică a lanţului. O femeie care nu mai doreşte bărbaţi şi nu mai este dependentă de ei erotic este pasibilă să se elibereze de influenţa lor şi în celelalte sensuri ontologice. Hegemonia masculină s-a construit pe fundalul unei iniţiale dependenţe trupeşti, care a fost decantată ulterior în mituri, turnată în cutume sociale, transpusă în ideologii…

Spirala păcatelor femeieşti este reprodusă similar, dar într-o perspectivă inversă, în ceea ce priveşte gradele de sfinţenie feminine. Dacă lesbiana, care refuză să se supună legilor concepute de „zeităţile” masculine în sprijinul hegemoniei bărbăteşti, este considerată, asemeni unei eroine a tragediei antice greceşti, un proscris, o întrupare a maleficului, pentru că subminează autoritatea masculină şi încalcă poruncile zeilor, nesocotindu-le voinţa, atunci cea mai sfântă dintre femei este totodată şi cea mai devotată sistemului. Dacă încununarea şi apogeul delirului patriarhal îşi are expresia în religiile monoteiste, atunci femeile habotnice sunt cele mai preţuite, în maniera în care, într-un imperiu, adulatorii puterii sunt cei aflaţi în graţiile stăpânilor. O femeie „credincioasă” patriarhatului îşi asumă condiţia de vasal, acceptându-şi postura de victimă. Victima este o fiinţă căreia îi este răpit ilicit un anume grad de libertate. Victima e un prizonier, un supus, un rob călăuzit sau întemniţat de o forţă exterioară. În anumite comunităţi tradiţionale, bărbaţii încă îşi cumpără neveste de la taţii lor, astfel că femeia poartă simbolic însemnele victimare ale „curvei”. Repulsia condescendentă pe care o resimt femeile cinstite faţă de celelalte categorii, exprimă subtil, dar relevant, dezgustul faţă de propria sclavie, pe care şi-o reneagă, îngropând-o în automistificare. Rolul de curtezane le repugnă tocmai pentru că se regăsesc în el până la un punct, aşa cum le repugnă rolul de menajeră conjugală, de amantă fără spirit, în ultimă instanţă de pseudo-fiinţă. Înăuntrul fiecărei femei există o curvă care trebuie să supravieţuiască, o vampă care vrea să epateze, o femeie serioasă care ar vrea să-şi piardă libertatea din raţiuni de securitate intimă, o nimfomană care ar vrea să facă sex cu voluptate şi o virgină „terfelită” cândva… există o armată întreagă de victime care se bat între ele şi se luptă pentru supremaţie în administrarea motivaţiilor conştiinţei”.

Egon îşi vedea toate tablourile proiectate în acele cuvinte. Era uluitor cum de o femeie care trăise cu aproape un secol în urmă reuşise să dea glas cu atâta limpezime unor lucruri pe care el le simţea aidoma, le intuise, le ştiuse dintotdeauna, chiar dacă nu îndrăznise să creadă până la capăt în adevărul lor. În ultima vreme începuse să aibă tulburări şi îndoieli dintre cele mai grave. Avea nevoie ca de aer de o confirmare, de un semn că nu era un dezaxat. Heidi surprindea în textul ei ambele faţete ale conflictului dintre arta lui şi contemporanii săi, denunţând şi ticăloşia pudibunzilor, care vedeau în sexualitatea femeilor o formă de obscenitate, şi perversitatea oamenilor lui Mefisto care se încăpăţânau să considere că femeile îşi merită suferinţa, lipsa de libertate, condiţia de obiecte sexuale. Egon încerca, prin tablourile lui, să înfrunte cele două chipuri ale misoginismului, să arate că sexualitatea, care este o dimensiune a naturii umane, nu poate fi murdară sau decadentă pentru că natura este fundamental estetică prin autenticitate şi să-şi exprime deopotrivă revolta în faţa neghiobiei şi sadismului cu care bărbaţii proscriau şi îşi aserveau natura din corpul femeilor, strivindu-le fiinţa şi demnitatea. Şi unii şi ceilalţi săvârşeau acelaşi păcat: le răpeau femeilor dreptul de a îşi explora, asuma şi defini singure erotismul… Un erotism care nu avea propriu-zis legătură cu sexul, care nu izbucnea din trup, ci din fiinţa lor particulară, un erotism care putea fi mai mult sau mai puţin impregnat de sexualitate, care putea fi spiritualizat sau carnal, narcisic sau orientat spre dăruire, matern sau copilăros… “Sexul hulit şi anatemizat devine un simbol al decadenţei, îşi spuse, dorinţa bărbaţilor de-a înjosi femeile se transformă în dispreţ şi dezgust la adresa naturii lor sexuale… Dispreţul faţă de femei în sens existenţial se transferă asupra trupului lor”. Avea dreptate Heidi: obscenitatea pe care Omul Patriarhatului o identifică în imaginea sexului femeiesc este repulsia faţă de victimitate; corpul femeilor este “murdar” pentru că a fost înjosit, terfelit în sclavie, e o reacţie de recul, de oroare în faţa stigmatului pe care acesta îl poartă… “Asta se întâmpla cu tabăra pudicilor”, îşi spuse Egon, ceilalţi nutreau o formă complementară de dispreţ, care nu îşi mai avea rădăcinile în oroare, ci în nevoia de a justifica abuzurile de putere ale bărbaţilor.

Îi mărturisi a doua zi lui Meyrink cât de uluit era de coincidenţă şi îi mulţumi pentru darul pe care i-l făcuse. “Eram pe cale să îmi pierd minţile…, îi mărturisi. E cumplit de greu să-ţi salvezi convingerile atunci când eşti singur împotriva tuturor… Începusem să mă îndoiesc grav de mine. Să mă întreb dacă nu cumva au dreptate cei care… Sunt copleşit… vă sunt atât de recunoscător…”. Gustav râse şi îi spuse: “a fost doar o introducere, ca să fii pus în temă, încă n-ai văzut ce e mai spectaculos!” Îl duse pe Egon în hanul alchimistului şi îi arătă tablourile făcute de Heidi. Erau concepute într-un stil izbitor de asemănător cu al său… E drept că încadraturile imaginii şi procedeele plastice ţineau cont mai mult de convenţia realistă decât picturile lui, iar atmosfera de fond era vădit romantică, însă tonurile culorii, tuşele nervoase, obsesia simbolisticii sângelui, privirea zbuciumată, anxioasă, expresia de teroare de pe chipul femeilor portretizate de Heidi erau aceleaşi… Îl privi pe Gustav siderat. Mii se întrebări i se buluceau în minte, deschidea gura încercând să articuleze ceva, dar nu putea rosti nici un cuvânt.

După ce îşi reveni din socul revelaţiei, Meyrink îi zise:

– Mai am o surpiză pentru tine.

Când îi văzuse desenele ştiuse că Egon era următorul ales al amuletei. Avusese o viziune fulgerătoare, o premoniţie sinistră, în care se făcea că tânărului i se apropia sfârşitul. Merita să trăiască o iubire androgină… Îi dărui medalionul povestindu-i toate amănuntele esenţiale şi îi întinse o carte de-a lui, numită Le Visage Vert.

– Îmi pare rău, dar nu ştiu franţuzeşte, se spuse Egon, fâstâcindu-se…

– Scuză-mă… Nu-i nimic. Am să îţi traduc eu câte ceva. De fapt, nu cred că te-ar interesa decât câteva pasaje…

Urcară într-o cameră a hanului. Gustav îşi puse ochelarii şi începu să răsfoiască volumul.

– Uite, am găsit…Aşa… ¹„A veghea e totul. Omul e ferm convins ca veghează, dar în realitate e prins într-o plasă de somn şi vis pe care chiar el a ţesut-o… Băile reci ale brahmanilor, noptile de veghe ale discipolilor lui Budha şi ale asceţilor creştini, chinurile fachirilor hinduşi nu sunt altceva decât rituri încremenite, indicând că acolo se înălța odinioară templul celor ce se străduiau să vegheze… Citeşte sfintele scripturi ale tuturor popoarelor de pe pământ. Prin toate trece ca un fir roşu ştiinţa secretă a veghei. Trebuie să urci de pe o treaptă pe alta a trezirii dacă vrei sa învingi moartea… Pe drumul trezirii, primul duşman pe care îl vei întâlni va fi propriul tău corp. Dar dacă vei zări lumina veghei eterne care te va îndepărta de somnambulii care se cred oameni şi care ignoră că sunt zei adormiţi, atunci va dispărea şi somnul din corpul tău, iar Universul ţi se va supune…”

Cuvintele lui Meyrink reuşiră să trezească în el un dor bizar, o nostalgie a ceva indefinit. Pe măsură ce îl asculta, concentrat, avea senzaţia că i se ridică de pe ochi o cortină, dezvăluindu-i-se ceea ce ştia dintotdeauna.

– „Atunci vei putea face minuni şi nu vei mai fi constrâns sa aştepti precum un sclav umil un zeu fals şi crud să catadicsească să te umple de daruri sau să-ţi taie capul… Firește fericirea de câine bun şi credincios, aceea de a sluji un stăpân, nu va mai exista pentru tine, dar fii sincer: ai prefera sa fii în locul câinelui tău? Toţi cei ce consideră pământul o închisoare, toţi cei cucernici care implora eliberarea evocă, fără să-şi dea seama, lumea spectrelor. Fă-o şi tu, dar conştient. Pentru aceia care o fac inconştient există oare vreo mână invizibilă să-i scoată din mlaştina în care se afundă? Nu cred… Există o prăpastie de netrecut ce ne desparte pe noi de cei cucernici: ei cred că se apropie ziua când cei buni vor intra în rai, iar cei răi vor fi aruncaţi în iad. Noi însă ştim că va veni o vreme când mulţi se vor trezi şi vor fi despărţiţi de cei ce dorm şi nu pot întelege ce înseamnă cuvântul veghe. Noi ştim că bunii şi răii nu există, ci doar ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals. Ei cred că veghea înseamnă să-ţi păstrezi simţurile lucide, astfel ca omul să-şi poată face rugăciunile. Noi ştim că veghea este trezirea Eului Nemuritor şi că insomnia trupului îi e consecinţa naturală”.

Egon tresărea, emoţionat, ca în faţa unor amintiri străvechi şi ocultate, la tâlcul vorbelor lui Meyrink. Era aceeaşi stare cu cea pe care o trăise în dimineaţa în care i se aşternuse pacea în suflet, atunci când strigoiul tatălui său îi dăruise viziunea eternităţii fiinţei.

– “Ei cred că trupul ar trebui neglijat şi dispreţuit fiindcă e păcătos. Noi ştim că nu există păcat; trupul e începutul lucrării noastre şi noi l-am preschimbat în spirit. Ei cred că ar trebui să trăim în singurătate cu trupul nostru ca să purificăm spiritul. Noi ştim că spiritul trebuie să meargă mai întâi în singurătate, ca să transfigureze trupul… Doar ţie îţi rămâne să alegi drumul de urmat: pe al nostru sau pe al lor. Trebuie să te hotărăşti după propria-ţi vrere”.

*

De mai bine de o lună, Egon trăia ca într-o vrajă sub puterea acelor pasaje pe care i le citise Meyrink. Avusese o suită de revelaţii în lanţ. Nu putea decela cu precizie dacă i le insuflase lectura, amuleta sau dragostea aceea fabuloasă care se aprinsese în el la vederea Edithei…

Era o dimineaţă ploioasă, de noiembrie. O iubea pe Wally la fel de mult, însă întâlnirea cu Edith îl făcuse să realizeze că era vorba despre un sentiment fratern. Nu cunoscuse niciodată dragostea până în clipa în care întâlnise privirea celei care îl spiona din fereastra clădirii de peste drum, ascunsă după perdea ca o umbră… Wally era un înger-copil, iar gândul că urma să o rănească, mărturisindu-i adevărul, îl împovăra cumplit. Când miji ochii şi îşi întinse braţele spre el, căscând languros, îl cuprinse ameţeala. Abia putea articula cuvintele.

– Ţi-am făcut un ceai, îi spuse.

– Ce eşti aşa palid, ce-i cu tine? Eşti bolnav?

– Nu… Trebuie să vorbim… Nu ştiu cum să încep, se fâstâci el…

Wally îl cunoştea prea bine, îi era clar ce însemna acea introducere jenantă şi protocolară.

– Ştiu. Vrei să ne despărţim. Te-ai săturat de mine. Oricum e lăudabil că te-ai obosit să-mi faci ceai.

– Nu vreau să ne despărţim… Dar trebuie s-o facem. S-a întâmplat ceva.

– ?…

– Wally, nu vreau să mă înţelegi greşit, te iubesc la fel de mult, dar… Între timp am mai cunoscut o femeie, pe care o iubesc altfel…

– Cu pasiune. În timp ce pe mine mă iubeşti din compasiune. Nu mai vreau să aud mai departe. Te rog.

Wally avea o privire de om bătrân. Era atât de lucidă încât orice i-ar fi spus l-ar fi aruncat în ridicol. Deşi abia devenise majoră era cu zeci de ani mai în vârstă ca el, sufleteşte. Trecuse cumva pragul dintre viaţă şi moarte, era pregătită pentru orice, oricând… Fiinţa ei se scindase în două pentru a se lepăda de durere, astfel că o parte din ea continua să străbată prezentul cu îndârjirea unui pelerin care mărșăluiește prin pustiu, bucurându-se de fiecare oază care îi iese în cale, în vreme ce partea cealaltă era zidită de vie, undeva la graniţa dintre lumi şi contempla peripeţiile pelerinului cu un impecabil simţ critic. Îşi mortificase toate dorinţele pentru că era unul din acele suflete condamnate, care trăiesc fără speranţă. N-o mai putea surprinde nimic. Nici în rău nici în bine.

– Aşadar vrei să plec.

– Nu, am să îţi las apartamentul…

Wally izbucni în râs.

– Păi ce să fac cu el? Dacă tot n-am din ce să trăiesc… Va trebui să mă întorc la bordel, nu?

– Am să îţi dau eu bani…

– Încetează, Egon, e penibil…

– Am să îţi caut o slujbă.

Ea râdea din ce în ce mai puternic. Era un râs sălbatic, din acela molipsitor, care se transformă într-o avalanşă de nestăvilit.

– Ce slujbă, dragule? Păi tu n-ai fost în stare să-ţi găseşti ţie nimic. Să nu uităm cu tu faci parte din categoria oameni. Eu fac parte din categoria scursuri, lepădături, gunoi. Eu sunt gunoiul societăţii. Ai uitat? Ai făcut şi puşcărie pe motiv că te-ai dat în stambă cu un gunoi, te-ai bălăcit în gunoi aş putea spune… Ţi-ai întinat mâinile tale sacre de bărbat cu o târâtură ca mine!

– Wally, te implor, nu spune asta…

– Eşti prea sensibil, nu-i aşa? Nu rezişti… la adevăruri indigeste.

I se părea insuportabil tonul ei. Nu era câtuşi de puţin revoltat, era un ton amar. Vorbele ei nu sunau ca o lamentaţie, ci ca o sentinţă implacabilă pe care o rostea ca la curtea de judecată.

– Nu e cazul să îţi fie milă de mine, mila asta te înlănţuie, dragule, îi spuse ea matern, mângâindu-l pe creştet.

– Nu e drept să crezi aşa. Dacă era să îmi transform în iubite toate femeile de care îmi e milă aveam cel mai mare harem din istorie! Te-am iubit, Wally, te iubesc şi acum, ţi-am mai spus… Dar ca pe o soră…

– Ah, obiceiurile tale incestuoase… Eşti sigur că e vorba despre mine? Eu n-aş băga mâna în foc… M-ai ales pentru că semănam cu Gertie, aveam ochii şi părul ei, aşa se explică de ce eu am fost fericita câştigătoare a lozului norocos!

– Eşti cinică.

– Cu mine, doar cu mine… Vrei să îţi dau binecuvântarea?

– Aş vrea să crezi ceea ce îţi spun…

– Te-ar ajuta la ceva? Mie mi-e totuna. La ce mi-ar folosi să ştiu că mă iubeşti dacă tot mă părăseşti?

– Nu vreau să trăieşti cu impresia că te-am minţit vreodată…

– Ca nu cumva să îmi pierd încrederea în oameni? se amuză ea. Sunt o creatură a infernului…, ai uitat? Sau ţi-ai făcut iluzii că eşti eroul care m-a salvat…

– Cu fata asta, de care m-am îndrăgostit, vreau să mă însor!

– Singur că da, puiule, nici nu m-am gândit la altceva… Presupun că e o fată decentă, din lumea celor drepţi. Nu mi-a trecut prin cap că m-ai putea considera demnă să-ţi fiu soţie.

– Dacă n-ar fi apărut ea, m-aş fi însurat cu tine, crede-mă. Aş fi făcut-o şi până acum, dar erai minoră.

– La ce ţi-ar folosi să ştii că te cred? Ai impresia că mi-ar fi mie mai bine, că aş muri împăcată dacă aş ştii că pot conta pe respectul tău? Ha, ha… Nu mă poţi izbăvi de durerea de-a exista… Nici măcar dacă ai fi permanent lângă mine n-ai putea. N-ai avea de unde să ştii cât de dispusă sunt să cred în declaraţiile tale, când de mult m-ar încălzi, chiar dacă ar fi adevărate… Ştii foarte bine că aşa e. Nu te mai amăgi că îţi pasă de ce voi simţi eu, după ce mă voi întoarce în stradă. În realitate, ai nevoie să te consolezi pe tine cu ideea că nu eşti câtuşi de puţin un ticălos. Că nu eşti un bărbat ordinar… Vrei să-ţi dau dezlegarea păcatelor? Ţi-o dau.

Egon se simţea umilit de generozitatea ei, de asta îi şi fusese frică. Ar fi preferat să îi facă o criză. Nu era pregătit să se despartă de Wally, nu în felul acela… Simţea că fiecare gest de-al ei îi zdrobește inima. Era prea demnă ca să accepte condiţiile lui. Ştia că, după ce îşi va fi împachetat toate lucrurile, l-ar fi sărutat tandru şi ar fi părăsit odaia lui, fără să-i mai calce vreodată pragul, fără să se uite în urmă. Wally se îmbrăcă în tăcere, răsucindu-şi ciorapii pe picior ca în fiecare dimineaţă, el o ajută să-şi încheie corsetul, ca de obicei, apoi ea îşi aranjă faldurile rochiei cu gesturile acelea agile şi gingaşe care lui îi intraseră în sânge, îşi pudră obrajii meticulos, îşi rujă buzele în tihnă, ca şi cum lucrurile şi-ar fi urmat cursul firesc. Tăcerea era atât de densă şi de apăsătoare, încât el îi putea auzi bătăile inimii. Doar ele trădau, prin zvâcnirile lor precipitate, că nimic nu mai avea să fie la fel.

– Promite-mi că ne vom revedea… Că n-ai să dispari fără urmă…, o imploră Egon atunci când ea se îndrepta spre uşă.

– N-am unde să dispar. Ştii unde mă găseşti. O să poţi să mi-o şi tragi, dacă o să ai bani. Hai, pa… Vezi-ţi de dragostea ta.

Egon o urmări din fereastră cum traversează strada. Mergea liniştită, târșâindu-și picioarele, aşa cum fac copiii când înaintează prin zăpadă… N-a putut îndura ideea unei despărţiri definitive. Un amestec sfâşietor de vinovăţie şi dor îl îmboldiră să conceapă o scrisoare în care o ruga cu tot cerul şi pământul să nu rupă definitiv legătura cu el, să accepte să-şi petreacă măcar verile împreună, în munţi, fără Edith. Era în acel moment dispus la bigamie.

O căută chiar în aceeaşi seară în Café Eichberger, localul unde obişnuiau să meargă împreună şi să joace biliard. Wally se îmbătase şi râdea zgomotos, flirtând cu bărbat între două vârste, care o pipăia cu neruşinare, în văzul tuturor. Egon se năpusti asupra lui, într-un acces de disperare oarbă şi îl împinse într-un perete: „să nu te atingi de ea cu mâinile tale murdare!”. Bărbatul îl lovi cu putere, trântindu-l la pământ. Egon nu ştia să se bată. Cei din jur îl priveau ca pe un monstru…, încurajându-l pe bărbat să-l lovească în continuare, cu picioarele. Jignise un respectabil domn, de dragul unei curve… „Ce dobitoc!” comentau cei care ştiau de legătura dintre Egon şi Wally, „putoarea îl înșală şi el se bate pentru ea!”, „Ce ştiţi voi?! Cum de puteţi fi atât de singuri? Eu am înşelat-o! Eu am trădat-o”, urlă Egon, sub potopul de lovituri care îi erau administrate.. După ce agresorul îşi domoli, furia îl lăsă, aproape leşinat, pe podea. Nu se putea ridica. Wally plângea. Se aşeză în genunchi lângă el şi îi sărută buzele însângerate. Egon extrase cu greutate din buzunarul hainei scrisoarea şi i-o întinse. Wally o citi de câteva ori, pentru că pierdea şirul cuvintelor.

– Nu se poate aşa ceva, puiule, chiar nu se poate… Eşti un om bun, Egon. Eşti cel mai bun om din lume… M-am îndrăgostit de bunătatea ta… De ochii tăi negri şi buni… N-am nevoie de noi dovezi ca să cred în ea… Dacă vrei să îmi faci un bine, fii fericit. M-aş simţi răzbunată de fericirea ta… Eu oricum… ascultă-mă bine ce îţi spun, oricum, n-aş fi avut nici o şansă să fiu fericită. Ai suferit destul, Egon, dragule… Din cauza mea. Ai făcut tot posibilul, tu nu ai nici o vină că eu sunt aşa cum sunt… Sigur că mă iubeai ca pe o soră… Sigur că n-am reuşit să-ţi stârnesc dragostea, pentru că eu nu pot să cred în ea. Nici măcar atunci când o simt prin toţi porii. Pentru dragoste e nevoie de două suflete ca să se întâmple. De doi credincioşi… Uită-mă, iartă-mă… Du-te cu Dumnezeu şi fă-o fericită pe fata aia…

– Promite-mi că n-ai să te întorci la bordel.

– Îţi promit…

Wally îşi ţinu făgăduiala şi solicită un ajutor social pentru a putea urma o şcoală de asistenţi medicali… Egon se logodi cu Edith în taină, pentru că simţea nevoia unei binecuvântări sacre, înainte de a face prima oară dragoste. Aflând despre tragicul eveniment, câteva zile mai târziu, părinţii îi interziseră Edithei să se căsătorească: „Dacă o faci, va fi peste cadavrul nostru. Poţi să te consideri orfană. Cum o să te măriţi cu un pornograf?”. Ea însă le nesocoti părerea şi ascultă vocea destinului. Egon se transformase uluitor, devenise radios, ca un adolescent şi începuse să picteze altfel, însufleţit de dragoste. Edith era uluită de metamorfoza care se produsese în conştiinţa lui şi care se reflecta, intactă, în tablouri… Înainte picturile lui erau încrâncenate, bolnave, morbide… Viziunea lui contopea sexualitatea cu tortura, în vreme ce picturile pe care le crease sub înrâurirea întâlnirii cu ea arătau ca nişte icoane, erau străbătute de suflul miracolului împreunării dintre sufletele lor…

Bufonul se arătase incitat, dezvăluindu-şi pentru prima oară interesul pentru arta lui:”Tabloul ăsta e frumos, îmi place… Şi culorile sunt bine alese. Dar încă n-ai dat tot ce poţi. Presimt că vei picta o capodoperă… Încearcă să transfigurezi puţin. Să treci dincolo de particular, dincolo de tine şi de Edith. Să vezi dragostea mai presus de tine… Oricum e bine ce faci, eşti pe calea cea bună… Eşti foarte aproape”… „Aproape de ce?” îl întrebă Egon, „Ai să afli… răspunsul e în tine, caută-l mai adânc!”

va urma

Imagine cover: pictură de Egon Schiele