Amuleta (III)

„Frumoasa apă neagră”

Detesta Viena. Voia să plece undeva la ţară, în munţi, era oripilat de lumea aceea burgheză, cupidă, maniacală, infestată de microbii naţionalismului, şovinismului, ateismului… de atomosfera îmbâcsită a capitalei, pe care animozităţile dintre fiecare şi fiecare o făceau irespirabilă şi care prevestea izbucnirea unui flagel uriaş…

După ce o cunoscuse pe Wally îi încolţise în suflet un firicel de speranţă ca s-ar putea salva împreună, fugind cât mai departe de clocotul acelui oraş al pierzaniei, însă meleagurile făgăduinţei se arătaseră şi mai întunecate, ignoranţa şi indiferenţa erau la ele acasă pretutindeni, inumanul se instala confortabil în locurile cele mai idilice, sub masca moralităţii contrafăcute, o morală născută din minciună, ipocrizie şi vanitate, nicidecum din iubire… Fuseseră alungaţi cu pietre de peste tot, pentru păcatul de-a fi îndrăznit să se atingă de dragoste cu mâinile lor de proscrişi. El nu fusese decât ţapul ispăşitor, pentru că valul acela de cruzime şi intoleranţă nu îi era adresat lui, ci ei… vina lui era că îndrăznise să se îndrăgostească de o făptură blestemată, că încălcase un tabu, preluând asupra lui anatema care îi fusese destinată ei… Se contaminase de suferinţa ei, i-o împărtăşise, o suferinţă care te condamnă… Era privit ca un lepros pentru că trăia cu o leproasă. După luni de rezistenţă mută în faţa presiunilor făcute asupra lor, reuşiră să îşi scoată din minţi prigonitorii, pentru că nu se lăsau intimidaţi. Urmase arestul lui… Puşcăria… Motivul incriminării fusese un pretext, adevăratul motiv era legat de faptul că sfidase o tradiţie milenară, dăruindu-i iubirea lui unei femei căreia societatea îi rezervase un loc în infern…

Fugise de urgia vieneză şi de hoarda lui Mefisto în Neulengbach, un orăşel paşnic din apropierea capitalei… Refuza să mai citească articole pentru că îl supăra ideea că toate confruntările cu criticii aceia maniaci îi influenţau creaţia, fie şi doar prin faptul că îl provocau, prin imbecilitatea lor spectaculoasă, să le dea replici în tablouri. Trebuia să stea cât mai departe de orice surse de conflict, ca să îşi poată primeni sufletul şi regăsi autenticitatea. Conştiinţa lui de artist trebuia să fie mai presus de criza de virilitate pe care o traversau intelectualii prezentului. N-avea nevoie să se raporteze la ei, n-avea motive s-o facă, se comportase ca un copil teribil, căzând în capcana lui Mozart şi căutând să provoace şi să şocheze… Simţea nevoia să picteze şi altceva decât proteste la adresa furiei sexuale care îi curpinsese pe contemporanii săi. Îl atrăgeau culorile amurgului, nuanţele cenuşii şi galben verzui ale oraşului acela de provincie, imaginea sa încremenită, parcă, într-un timp fără durată. Se redeşteptase în el legătura tainică pe care o avea cu Van Gogh şi pe care o pierduse în vacarmul contactelor cu exteriorul… care îl umpluseră de frustrări, sugrumându-i tihna…

¹“Arta rămâne etern aceeaşi

Nu există artă nouă ci doar artişti noi

Artistul nou este şi trebuie să fie onest la modul absolut cu sine  

Trebuie să fie creator

Trebuie să fie capabil să se lupte cu propriile rădăcini, să nu se împământenească nici în trecut nici în tradiţie…

Nimic nu i se opune mai mult decât o fac formulele…”

Nu mai păstrase legătura decât cu bunul său prieten Arthur Roessler, singurul care nu-l trădase şi nu îl dezamăgise, care îl iubea ca pe un frate, ca îl înţelegea cu adevărat, care îi vedea picturile dezlegat la ochi. Simţea că îşi poate atinge din nou rădăcinile sufletului, singurătatea era o binecuvântare, un spaţiu magic. Wally făcea parte organic din ea, era un avatar al singurătăţii. Scăpase de revolta aceea apăsătoare care îl înlănţuise în perioada în care se lăsase hărţuit de adepţii Noii Inchiziţii. „N-ar fi trebuit să te laşi afectat, îi spuse maliţios bufonul, ţi-am zis să ai grijă… Ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Dar vezi că vei avea de-a face cu cealaltă tabără… Iar aştia n-au simţ ludic… Nu sunt intelectuali. N-au dubii. Nu cruţă nimic”…

Cealaltă tabără văzu în intrusul care le pătrunsese în comunitate un element periculos, care le macula bunele prejudecăţi şi le infesta aerul cu iubirea lui vicioasă, cu arta lui lipsită de orice pudoare. Se năpustiră asupra sa ca hienele, cu o rafală de insinuări şi ameninţări… Ca şi acoliţii lui Mefisto, se apucară să-i scotocească trecutul, prezentul şi viitorul, încercând să-i facă ordine în viaţă. Nu era tolerabilă o asemenea libertate, arta lui trebuia regulată, obiceiurile lui incriminate, trebuia adus la o stare de normalitate… Nu-i ajungea că trăia cu o prostituată, că refuza să îşi pună talentul în slujba unei forme nobile de artă, care abstractizează liniile trupului eludând amănuntele vulgare, mai atenta şi la pudoarea unor fetiţe nevinovate, dezbrăcându-le în atelierul lui şi delectându-şi ochii păcătoşi cu părţile cele mai intime ale fizionomiei lor… Îl arestară în zorii zilei de 13 aprilie 1912, acuzându-l că picta cu neruşinare detalii dezgustătoare ale corpului omenesc ceea ce, după canoanele culturii austriece şi după litera legilor, era un act pornografic. Existau şi circumstanţe agravante legate de vârsta fragedă a modelelor… Îl acuzară şi de faptul că trăia cu o prostituată, încă din perioada în care era minoră.

– Nu eu am aruncat-o în bordel la 15 ani. Nu am inventat eu prostituţia! Nu sunt eu cel care îi transformă pe copii şi pe femei în maşini de făcut sex! Nu eu am creat lumea asta hidoasă în care copiii sunt deportaţi în lagăre sexuale! Eu am scos-o pe Wally de-acolo, o iubesc, de ce tocmai eu să fiu găsit vinovat?!

Îl anchetară preţ de câteva ore, încercând să extragă de la el informaţii care să îi îngreuneze sentinţa. Stenografia anchetei apăru comentată a doua zi în mai toate ziarele vieneze: „Schiele e condamnat, pentru producerea de materiale pornografice, la o lună de închisoare… În timpul anchetei inculpatul a făcut unele afirmaţii scandaloase, insultând moralitatea austriecilor!” Desigur nici unul dintre gazetari nu găsise de cuviinţă să-i reproducă mesajul sau să îi redea cuvintele ad litteram. „De unde ura şi repulsia asta faţă de fiinţele care ne dau viaţă?” se revoltase Egon. I se părea mai grav decât faptul că era condamnat pe nedrept şi că arta lui fusese asociată trivialităţii acelor materiale fotografice, lipsite de orice transfigurare estetică şi a căror unică menire era să provoace erecţii bărbaţilor, ideea că semenii lui numeau pornografie ilustrarea sexului femeiesc, că asociau corpul femeilor cu obscenitatea. „Pornografia e în gândirea voastră nu în tablourile mele! Pe Freud de ce nu-l arestaţi pentru pornografie? Ce e mai pornografic: să arăţi în artă durerea sau voluptatea unor femei provocată de sexualitate sau să scrii, sub egida ştiinţei, că făpturile care ne dau viaţă sunt nebune prin definiţie, că merită să fie posedate de bărbaţi, că sexualitatea lor e o vacuitate, că nici măcar nu au libido propriu, că existanţa lor nu are nici un alt sens decât să satisfacă dorinţele penisului?! E mai pornografică arta mea decât măscările morale pe care le îndrugă Domnul Freud? Pot fi puse pe aceeaşi treaptă tablourile mele cu acele ilustraţii cu adevărat perverse care pun femeile în posturi degradante, expunându-le ca pe nişte mărfuri sexuale, pentru că despre asta e vorba în pornografie, domnii mei, despre femei, despre corpul lor, considerat obscen prin excelenţă! Scopul tablourilor mele nu este să excite, domnii mei! Şi eu cred că pornografia e imorală, dar în cu totul alt sens, imoral e să reduci o fiinţă umană la sexul ei… să vezi doar un organ sexual într-o femeie, ba nu… nici măcar asta n-ar fi imoral, în cazul în care şi bărbaţii ar fi puşi în aceeaşi postură! Până la urmă nu e chiar atât de grav să reduci spiritul la corp, să reduci natura la materie… e doar o imbecilitate, o superficialitate extremă, însă prostia nu e un delict! Imoral e că, pe fundalul unei astfel de prostii şi orbiri sufleteşti, femeile sunt considerate obiecte sexuale ale bărbaţilor… nu obiecte sexuale în sine!”

Desigur nu a fost făcut public nimic din monologul disperat al lui Egon ţinut în faţa anchetatorilor, ci doar concluziile la care au ajuns membri celor două tabere. Kokoschka le luă partea puritanilor şi se înghesui să le confirme diagnosticul: „Da, picturile lui Schiele sunt pornografie”, iar acoliţii lui Mefisto îl decretară încă odată isteric, specificând că între timp se agravase boala. Freud aflase confidenţial despre acuzaţiile pe care i le adusese Egon şi se amuză frenetic de amărăciunea lui Klimt, care era vădit afectat de situaţie şi care încercase, jenat, să-l justifice pe Egon, pe care îl iubea ca pe un fiu, în pofida rătăcirii lui.

– I-auzi ce scrie aici, în gazetă, he, he! Cică „Ar trebui să le fie ruşine de mine tuturor celor care nu au suferit ca mine!” Ce patetic, conchise, Mefisto.

– Egon n-ar fi spus aşa ceva niciodată, dragă Sigmund, cred că e o fabulaţie a ziariştilor. El se identifică, după cum bine ştii, cu femeile… Ca sfinţii cu Cristos…

– He, he… Zice aşa: „Numai cine nu poate iubi e în stare de pornografie!”, ce romantic, nu?

Mesfisto exulta maliţios, mângâindu-şi barba: „Va să zică mă urăşte! Bun aşa… teoria de confirmă”.

Egon spusese într-adevăr acele cuvinte, însă într-o cu totul altă ordine de idei decât cea pe care o aveau în vedere Freud şi Klimt… Pentru ei, cuvântul suferinţă era indestructibil legat de patima egoistă, de dorinţa refulată, de frustrări, de drumuri înfundate ale plăcerii… Interpretaseră mesajul lui într-o cheie în care accentul cădea pe acestă viziune a suferinţei. În substratul replicii lui Egon, însă, accentul cădea pe semnificaţia cuvântului „ca”… Dacă ar fi spus „să le fie ruşine celor care nu au suferit cât mine”, formularea ar fi lăsat loc anumitor ambiguităţi care ar fi putut conduce spre concluzia că se considera mai zdrobit de viaţă decât alţii, prin intensitatea suferinţei, sugerând că martiriul egoismului său îi punea pe ceilalţi, al căror egoism nu îi împinsese în aceleaşi abisuri ale durerii, într-o postură inferioară… Dar Egon nu gândea în termeni de „cine suferă mai tare e mai meritoriu”, nu avea în vedere performanţa în suferinţă, pentru că nu era atât de imbecil încât să nu poată face distincţia între durerea izbucnită din iubire şi durerea provocată de înfrângerea nălucirilor dorinţei… Libertatea lui nu avea cum să fie mai presus de libertatea celorlalţi, ştia că elixirul lui Freud era, de fapt, otravă şi că falsa lui piatră filosofală simplifica lucrurile agravându-le, pentru că în teritoriul dorinţei există întotdeauna un conflict între voinţe, între libertăţi, iar fericirea pe care o vindea Mefisto nu era menită să hrănească sufletele tuturor, era o formulă a fericirii care nu le astâmpăra decât foamea învingătorilor, a acelor inşi, suficient de indiferenţi încât să se hrănească cu libertatea altora, cu visurile sfărâmate ale altora… Fericirea dorinţei împlinite era aburul degajat de un câmp de luptă plin de cadavre, ceaţa aceea însângerată pe care o respiră învingătorii… El nu dădea doi bani pe suferinţa egoistă, o considera chiar meritată, nu era un ateu obsedat de virilitate, ca Mefisto, ci un creştin în sensul cel mai profund al cuvântului, pentru el suferinţa era revolta în faţa nedreptăţilor lumii, iar iubirea nu făcea parte din seminţia dorinţei ci din cea a dăruirii şi comunicării şi solidarităţii umane… Spusese „să le fie ruşine celor care nu au suferit ca mine”, adică celor care suferă din alte raţiuni, altfel, în alt mod…

Bufonul îl privea pe Egon printre gratiile ferestruicii din celulă. „Nu mai sta acolo, mă enervezi, faci pe nebunul cu libertatea ta… Dacă ai ceva de spus, intră înăuntru!”, îi zise Egon. „Uneori am senzaţia că puţin îţi pasă de mine!”, „Păi ce vrei să facă un bufon dacă nu pe nebunul, asta mi-e meseria. Am mai avut odată discuţia asta, nu cred că e cazul să reluăm… În fine!” Îngerul se așeză pe jos cu picioarele încrucişate. „Eşti muţumit acum?!”. Egon dădu din cap în semn că da. „Îți sugerez să îţi omori timpul cu nişte picturi… sau poezii… Nu poţi să stai aşa, degeaba, că nu-ţi face bine”. Lui Egon îi mijiseră lacrimi în ochi. „Ei, asta-i bună, parc-ai fi copil mic!” se răţoi la el bufonul. „Ar trebui să profiţi de situaţie! N-ai vrut tu să fii singur? Să nu citeşti ziarele? N-a fost dorinţa ta să nu dai ochii cu colegi de breaslă, să scapi de critici? Uite că s-a ivit momentul!”, „Nu-mi plâng de milă, dacă asta crezi… îi zise Egon. E vorba de Arthur. M-a mişcat foarte tare vizita lui. Avea nişte ochi atât de trişti! Simţeam că îl doare mai mult decât pe mine toată situaţia… Mă gândesc la el, la cum va fi privit de ceilalţi, prietenia cu mine îl pune într-o postură…”, „Ai luat-o razna, i-o tăie bufonul, Arthur te iubeşte. Ştii şi tu prea bine că i se fâlfâie de ce zice lumea…”.

La următoarea vizită îl rugă să îi aducă pensule, hârtie şi ceva de scris… Wally venise cu o pungă de portocale, fructele lui preferate. Îşi păstră una pe care o aşeză grijuliu la marginea patului ca să aibă ce desena. Spaţiul închis îl împingea spre prăbuşirea în sine, îl smulgea din prezent şi îl arunca în vâltoarea nostalgiilor. I se derula întreaga viaţă prin minte într-un torent de imagini şi stări care îi înecau sufletul într-o muzică tânguitoare.

„Câteodată simt că un fum negru

îmi soarbe toate puterile.

Văd cum seacă năvalnice fluvii

şi cum cresc iute calme pârâiaşe.

Mă răsucesc

şi aud apa în mine,

buna, frumoasa apă neagră. –

Apoi respir din nou cu aurită vigoare.

Şuvoiul inflexibil creşte şi mai tare.

Muzica îneacă”

Îşi amintea de zvonurile şi meleagurile copilăriei, de fascinaţia pe care o exercita asupra lui luna plină, de sărutările furişe dintre el şi Gertie, de degetele lor care bâjbâiau pe sub aşternuturi, temătoare, înfiorate… de emoţia pe care i-o stârnea surâsul lui Wally, de chipul împietrit al mamei sale, de uliţele în care alerga plin de speranţă la zece ani, de culorile verii, de foşnetul frunzelor…

²”Vechile case

încălzite de arşiţa Sienei:

peste tot vezi jaluzele arse de soare

alb roşii şi peste toate un sunet de orgă veche;

larga manta neagră a muzicantului orb

bate într-un antic verde-brun, descusută şi zdrenţuită.

Te chem să-ţi arăt toate vechiturile astea;

iată ochii mari sau mici ai copiilor surâzători

ce vorbesc despre mine cu voce tare.

Sus în grădină e verde totul

flori şi iar flori cu forme omeneşti.

Afară în livada pestriţă

o mulţime de figuri colorate

ţărani bruni pe drumul cafeniu

şi fete gălbui pe pajiştea cu lăcrămioare.

Auzi?

Printre frunze e o pasăre cu culori mohorâte

de-abia mişcă şi nu cântă deloc,

– tot verdele se oglindeşte în ochii ei.”

Temniţa era un loc care îi stimula imaginaţia. Se simţea inspirat şi liniştit… Se gândea adeseori la Vivaldi, la nebunia umanităţii, la momentul de graţie în care fusese adus în faţa Inchiziţiei pentru că îndrăznise să ţină slujbe cu credinţă, încălcând canoanele şi pentru că avusese ghinionul să-l lovească inspiraţia în momentele cele mai nepotrivite, părăsind altarul ca să aştearnă pe note muzica pe care o auzea în minte…”Prost. Nu trebuia să compună decât în timpul liber… Şi nu oricum şi nu orice şi aşa mai departe”…

³„Totul era pentru mine dragoste –

vreau să-i privesc amabil pe oamenii mânioşi,

ca să-i oblig să-şi încrucişeze privirile;

celor invidioşi vreau să le ofer daruri, spunându-le

că eu n-am nici o valoare”.

În acele momente de intensă singurătate, îl încercă o dragoste infinită pentru tot ce există, o duioşie nesăţioasă, pasională, faţă de toate acele licăriri de ingenuitate sau frumuseţe sortite pieirii, faţă de efemerul unor vârste ale sufletului care se prefac în cenuşă, faţă de toate privirile care l-au scrutat vreodată din afară sau din interior, simţea un dor nespus de viaţă, care era de fapt un dor de veşnicie, pentru că viaţa era întotdeauna intangibilă: era făcută din pulberea emoţiilor muritoare, dintr-o materie impalpabilă şi fluidă, dospind de durere şi fascinaţie şi iubire, viaţa adevărată se consuma în irealitate, în abisul inefabil al fiinţei şi îi încolţi în minte gândul că era posibil ca el să fie ultimul expresionist umanist, descendentul direct al lui Van Gogh… Lumea evolua din rău în mai rău, iubirea devenise un subiect de scandal, pentru că oamenii îşi pierduseră sufletul şi nimeni n-o mai putea recunoaşte… Într-adevăr, realiză Egon, dacă eliminai iubirea impregnată în fiecare milimetru de culoare, tablourile lui se transformau în nişte fabule pornografice…

„… simt cum mă-nmoaie un vânt morbid

ce bântuie pe toată suprafaţa.

Şi fata

care citeşte cu voce înlăcrimată,

şi copiii

care mă privesc cu gravitate,

răspunzând cu delicateţe privirii mele,

şi norii îndepărtaţi

mă privesc cu bunii lor ochi încercănaţi.

Fetele albe şi palide îmi arată

picioarele-n dresuri negre cu jartiere roşii

vorbindu-mi prin semne.

Eu mă gândesc la lumea largă,

plină de flori –

de existenţa căreia

abia că ştiam”.

După ce îl eliberară, se reîntoarse cu Wally la Viena, secătuit de orice speranţă că ar putea exista vreun loc sub soare în care să se simtă în largul lor. Însă, în toată nenorocirea care se abătuse asupra lui, însingurându-l iremediabil, surveni o întâmplare fericită. Într-o seară de început de iunie, în 1914, pe când dădeau teii în floare, iar miresmele lor îi învăluiseră atelierul într-un halo de tristeţe răscolitoare, Egon se pomeni la uşă, în locul prietenei sale pe care o aştepta să se întoarcă din oraş, cu un bărbat necunoscut, cu un chip misterios, dar plăcut, care degaja o anumită căldură. Era cărunt, însă nu îşi trăda vârsta, avea o mustaţă stufoasă şi nişte ochi iscoditori, ca de pisică.

Mă recomand… Gustav Meyrink… Îmi cer scuze că îndrăznesc să pătrund neanunțat în habitatul dumneavoastră…

Egon îl pofti să ia loc pe marginea patului, scuzându-se că singurul scaun din încăpere avea picioarele şubrede şi risca să se dărâme sub temerarul care se încumeta să-l folosească. Meyerink era în trecere prin Viena şi avusese ocazia să-i pice ochii pe câteva dintre tablourile lui Schiele expuse într-un salon al facultăţii de Belle Arte. Citise şi articolele aferente, auzise despre istoria cu arestarea lui, iar indignarea îl făcuse să îşi învingă timiditatea şi mizantropia şi să-şi urnească paşii până în chilia condamnatului.

– Aş vrea să nu discutăm despre acele articole… Nu vreau să credeţi că sunt nepoliticos, dar… sunt numai minciuni… încercă Egon să se justifice.

– Ştiu că eşti necăjit, îi curmă vorba Gustav cu o voce părintească. Am aflat şi că ai fost arestat şi vreau să te asigur că sunt de partea ta. Consider că tot ceea ce ţi s-a întâmplat e o mare porcărie… E ciudat, nu? adăugă după o scurtă pauză. Port numele celui care ţi-a fost maestru şi te-a dezamăgit…

– De unde ştiţi?

– De la el. Sunt convins că te-a dezamăgit. Ţi-am studiat tablourile cu mare interes… Şi cred, îndrăznesc să afirm, că le-am înţeles. Dar mai întâi lasă-mă să îţi spun câteva vorbe despre mine. Eu unul sunt un călător… E drept că m-am născut la Viena însă, după moartea maestrei mele, despre care aş vrea să îţi vorbesc, mi-am urmat mama în turnee prin toată Europa. Ea era actriţă. Aşa am ajuns să nu mai pot prinde rădăcini nicăieri. Mă simt în exil pretutindeni. Am pierdut legăturile cu Viena. Am lăsat în urmă o lume dezorientată, în criză de identitate, bântuită de nostalgia clasicismului, o lume zbuciumată şi idealistă, prin care circulau fantomele trecutului… şi nu numai, dar care avea farmecul ei şi care s-a transformat în absenţa mea într-un cuib de viespi. Spun că e ciudat că port acelaşi nume cu amicul Klimt pentru că suntem, la ora asta, două personalităţi complet opuse. Dar n-a fost tot timpul aşa. Era un băiat sensibil şi romantic… adăugă el, cu nostalgie. Foarte cult. Întâlnirea cu Freud l-a corupt, l-a transformat în contrariul a ceea ce a fost cândva. Eu l-am cunoscut bine în tinereţe… În fine. Viaţa ne poartă pe cărări nebănuite. Ca să n-o mai lungesc, eu mă ocup de ocultism… Sunt fondatorul unei societăţi secrete, de teosofie. Ca şi tine, dragul meu, cred că sufletul şi trupul n-ar trebui despărţite în favoarea trupului. Acum eu şi celălalt Gustav facem parte din tabere diferite. E vorba de un război vechi de când lumea. Deşi aparent teologii sunt în conflict cu psihanaliştii, şi unii şi ceilalţi fac parte din aceeaşi mare armată a celor care vor să distrugă iubirea… Am văzut limpede în tablourile tale mesajul pe care îl transmiţi. E ca un cod pe care noi, cruciaţii iubirii îl putem citi desluşit. Ţi-am simţit durerea. Am venit să-ţi spun că nu eşti singur.

Lui Egon începuseră să-i strălucească ochii. Meyrink avea o voce teribil de plăcută, pătrunzătoare, nuanţată, sensibilă, o voce androgină, se gândi el.

– Tablourile tale m-au atins într-un mod foarte personal. Cum îţi spuneam, am călătorit mult, prin toată Europa, şi sunt un consumator de artă înveterat. Cu toate astea n-am mai întâlnit decât un singur spirit care se înrudeşte cu al tău în pictură… De fapt două spirite care sunt unul şi acelaşi. E o poveste lungă şi încâlcită pe care până acum n-am mai dezvăluit-o nimănui. Îşi voi spune mâine mai pe îndelete despre ce e vorba… Până atunci îţi las nişte însemnări ale acestei femei care îţi e rudă în pictură. Am văzut că te-ai aplecat asupra existenţei femeilor de toate felurile cu multă delicateţe şi înţelegere. M-am gândit că lectura textului ei ar putea să-ţi facă plăcere, îi spuse, întinzându-i un document uşor boţit.

După ce trase zăvorul, Egon rămase pironit în faţa uşii, uimit că în sfârşit îi călcase pragul o fiinţă umană şi nu unul dintre acei bărbaţi-maşini, cineva care pricepea ceva din arta lui… Ţinea în mână o copie a unui manuscris, care părea destul de veche, pentru că hârtia era îngălbenită de vreme. Textul original era datat 25 martie 1866 şi semnat Heidi Klein.

va urma

În imagine: pictură de Egon Schiele