Amuleta

Elixirul lui Mefisto

Egon o înveli pe Wally care părea că tremură prin somn de frig. Avea un chip destins atunci când dormea, un aer de fetiţă care contrasta bizar cu mina laconică şi depresivă pe care o afişa atunci când era trează. Se trezise în toiul nopţii cuprins de un soi de nelinişte şi se duse la şevalet, din reflex. Simţea că trebuie să-şi expulzeze cumva starea aceea tulbure, dar n-o putea lega de nici o imagine, de nici un gând concret. Trăia împreună cu Wally de mai bine de trei ani. O cunoscuse în 1911 în atelierul lui Klimt pentru care pozase o perioadă. Fuseseră nevoiţi să se întoarcă la Viena, din care încercaseră să evadeze, pentru că era singurul loc în care se puteau izola de ceilalţi, îşi puteau apăra intimitatea, se puteau pierde în furnicarul oraşului… Într-o comunitate restrânsă îţi este invadată singurătatea, eşti permanent spionat, judecat, asaltat, asfixiat de conştiinţa colectivă, eşti constrâns să te raportezi la ceilalţi, să te justifici în faţa nebuniei şi prostiei lor, în vreme ce într-un mare oraş ai măcar şansa de-a fi ignorat…

Wally părea că sânceşte prin somn. Egon se aşeză pe marginea patului şi o sărută pe frunte. Ascultând-o mai atent, realiză că râdea. Mâna ei dreaptă se zbătea în cearceaf gesticulând haotic. Nu reuşise să picteze nimic, însă, concentrându-se asupra stării aceleia confuze care mocnea în el, începuse să i se contureze în minte o frază care surprindea întrucâtva substanţa ei tulbure: ¹„Toate-aş vrea să le fac simultan… Dar niciodată nu pot fi contemporan cu faptele mele”… Wally era una dintre acele fiinţe sacrificate. Nutrise încă din adolescenţă un interes aparte pentru lumea prostituatelor şi se apropiase de ele cu pietatea cu care te apropii de martiri, de bolnavii incurabili, de supravieţuitorii unor mari dezastre sau de pustnici pentru că aceşti oameni reuşesc să găsească un sens existenţei, dincolo de iluzie, dorinţe şi speranţă, un sens care celorlalţi le scapă… Îl incita voinţa de viaţă, absurdă, inexplicabilă a acestor creaturi damante, faptul că se puteau bucura de existenţă în sine, sorbind-o ca pe un elixir, în pofida gustului său putred, i se părea miraculoasă puterea pe care o aveau aceste fiinţe blestemate de a ajunge până la esenţa lucrurilor, puterea de a privi spectacolul vieţii despuiat de orice himere şi de-a-şi trage energia din sevele sale brute, îl fascinau resursele sufleteşti ale prostituatelor, care erau cele mai hulite dintre pământeni, faptul că uneori râdeau, că îşi lingeau degetele cu poftă atunci când înfulecau o îngheţată, că se bucurau frenetic de o baie caldă, că se tăvăleau chiuind în iarbă, că sorbeau vin fiert cu extaz, ca şi cum ar fi făcut-o pentru prima şi ultima oară. Se minuna uneori cât de bine le aranjase Dumnezeu pe toate, exista un revers al oricărei nenorociri: era un privilegiu puterea asta a dezmoşteniţilor sorţii de a preţui viaţa pur şi simplu, „ferice de cei flămânzi”, un har pe care moştenitorii pământului îl pierdeau în fumul ambiţiilor, dorinţelor, rătăcirilor sufleteşti, goanei după nălucile puterii… Cunoscuse oameni din lumea bună, care dispuneau de siguranţă şi libertate, cărora le era garantată o viaţă în demnitate, însă robiţi incurabil deznădezdii şi lehamitei, care nu găseau nici o plăcere în savarinele cu frişcă şi în miresmele ierbii, pe care nu-i extazia apa caldă, pe care amurgurile îi lăsau reci, care nu găseau nici o delectare în izul dulceag al trabucurilor scumpe, care se foloseau de viaţă, storcând-o de bogăţii şi de sens, care scurmau după piatra filosofală şi nu găseau decât aurul morţii şi frigul nepuţinţei de a iubi… oameni pe care un amor propriu rănit sau un orgoliu înjunghiat îi făceau să se prăbuşească, peste care era suficient să sufle o boare de vânt şi se făceau ţăndări, oameni orbiţi de furia cuceririlor şi de delirul posesiei, pentru care viaţa era o povară cu mult mai grea şi o pedeapsă cu mult mai mare decât pentru damnaţii care aveau puterea, copleşitoarea putere, de a preţui lucrurile pe care existenţa ţi le oferă din abundenţă şi gratuit, precum şi cele pe care ţi le oferă accidental; care nu se aşteptau la nimic sau, în tot cazul, la nimic bun şi pentru care tot ceea ce se întâmpla dincolo de acest nimic era o binecuvântare… Prostituatele, medita Egon, seamănă cu călugării zen… cu deosebirea că viaţa a făcut în locul lor alegerea. Le-a transformat în nişte înţelepte budhiste care, trecând dincolo de dorinţă, de voluptate şi de aspiraţiile egoiste, au ajuns la o formă de iluminare care le face să depăşească prăpastia dintre a fi şi a face, dintre fiinţă şi trup, dintre a simţi şi a avea, ceea ce majoritatea oamenilor nu sunt în stare. Îl fascina mai ales modul în care priveau ele moartea. Se împrieteniseră cu ea, aveau tăria s-o privească în ochi cu un soi de seninătate. Nu trăiau sub spectrul angoasei ca mai toţi muritorii, pentru ele moartea era unul dintre acele daruri ale vieţii care trebuiesc acceptate. Întrucâtva le invidia. Trăia doar pe jumătate în universul lor… deşi le împărtăşea existenţa cotidiană şi se regăsea în ele: şi el avea suflet de paria, şi el se simţea o creatură Porneia. Dar nu avusese şansa de a bea până la capăt din fierea dispreţului unanim şi norocul de a fi damant întru totul, trăia cu un picior în lumea celor drepţi încă, în iadul celor acceptaţi social, în mâzga universului burghez, pentru că era bărbat, iar acest fapt îi răpise privilegiul de a fi tratat ca o târfă. Deşi se simţea în străfundurile sufletului un paria, nu îi fusese dat să fie atât de strivit încât să piardă totul şi să câştige mântuirea… pentru că doar cei care au pierdut totul sau n-au avut niciodată nimic pot vedea până în inima vieţii, doar aceia pot străpunge pântecul ei de foc în care se ascunde moartea pentru a o smulge de-acolo. Doar cei care au trecut dincolo de orice înfrângere, dincolo de suferinţă, dincolo de cele mai amarnice deznădejdi, dincolo de orice speranţă, doar aceia care nu mai cred în dreptate şi în mai bine, care au cunoscut infernul încă din clipa în care s-au născut, pot vedea un dar ceresc în câţiva stropi de linişte, într-un pui de somn zdravăn, într-o mângâiere primită sau dăruită…

O iubea pe Wally pentru că îi semăna prea bine surorii lui preferate, era chiar Gertie, însă într-o ipostază mult mai tragică…Trecuse prin nişte experienţe cutremurătoare, îi fusese dat să ia calea bordelului la o vârstă la care alte fete încă se mai jucau cu păpuşile, se înfruptase din teroarea violului, atunci când alţi adolescenţi descopereau, fascinaţi, operele marilor clasici, cunoscuse durerea în cele mai terifiante ipostaze, durerea loviturilor, durerea de-a fi înjosită, călcată în picioare, atunci când alţi tineri trăiau emoţia primei iubiri, scăldându-se în reverii, dăduse ochii cu spectacolul inumanului la vârsta când altora tocmai li se înfiripa în conştiinţă flacăra idealurilor… Egon avea o aversiune extremă faţă de orice formă de violenţă. I se părea insuportabilă imaginea acelei fetiţe, pe care o iubea din tot sufletul, însângerată, bătută, umilită, sufocându-se de durere sub tortura la care o supuneau bărbaţi care aveau, poate, la rândul lor copii… Unii continuau să o violeze leşinată, alţii urinau peste ea… Era încă minoră.

Egon era de soiul celor mistuiţi de pasiune, care iubesc peste măsură şi se revoltă peste măsură, care se lasă prinşi în mrejele realităţii peste măsură, apoi o neagă peste măsură, care percep ca un seismograf mişcările tectonice ale prezentului, peste măsură de limpede, şi care intră în conflict cu acest prezent peste măsură, un alchimist care extrăgea aurul din durere şi zbucium… a cărui ispiraţie izbucnea din convulsii sufleteşti. Materia primă a creaţiei sale nu era doar durerea lui. Era un mag al durerii universale, un colector de energii ale durerii… Considera că durerea e o treaptă a transmutaţiei, fără de care nu se poate ajunge la iluminare. Lipsa durerii era un blestem care îi menţinea pe oameni într-o stare de orbire şi confuzie. Durerea era o pâlpâire călăuzitoare din care se năşteau revelaţiile, un mijloc de purificare a minţii şi de eliberare a sufletului din chingile patimilor egoiste…

²„Un vis permanent

plin de dulci-amare frânturi de viaţă –

neîncetat, – cu periculoase dureri, în suflet.

Creşti, arzi, căleşte-te în luptă –

strângere de inimă.

Echilibru – dorinţă nestăvilită de-a trăi nebuneşte.

Fără puteri în şuvoiul gândirii,

Nesimţitor, implorându-mi gândurile. –

Vorbeşte limba creatorului şi dăruieşte! –

Demoni! Rupeţi această vrajă!

Limba voastră, – semnele voastre, – puterea voastră.

Autoportret”.

Durerea era un drum magic… Desigur nu orice fel de durere, pentru că există dureri şi dureri, iar cea amestecată cu plăcerea era o cale a pierzaniei, după cum şi durerea provocată de vanităţi sau pofte şi beţii ale minţii era demnă de blam şi mult prea telurică, o durere care te îngroapă… Singura care te eliberează era durerea de a fi condamnat fiindcă persecutorii tăi îşi regăsesc chipul monstruos reflectat în durerea ta… Se simţea vinovat de neputinţă, vinovat că erau împuşcaţi adolescenţi în războaie, iar el nu putea împiedica măcelul, vinovat pentru fiinţa umană a femeilor întemniţată în abatoarele sexuale… Doar asumându-şi durerea victimelor se putea elibera de povara vinovăţiei. „Trăim în cea mai neagră perioadă a istoriei. Trăim cele mai violente timpuri pe care lumea le-a cunoscut vreodată”, îşi spunea Egon, „o nebunie vijelioasă a cuprins ca un foc toate minţile, iar incendiul se extinde pe zi ce trece, distrugând ultimele pâlpâiri de umanitate!”. Se simţea, ca şi Antonio, izbăvit de vina de a fi bărbat doar absorbind durerea prostituatelor ca pe un absint tămăduitor; se simţea dator să le poarte crucea aşa cum Antonio se simţise dator să împărtășească soarta călugăriţelor. Curvele şi călugăriţele, se gândea Egon, sunt extrem de asemănătoare… şi unele şi altele sunt exilate în afara lumii, sunt împinse pe o cale a autoanulării care le îngroapă de vii, sunt aceaşi soi de victime, sacrificate în numele zeului falus. Spre deosebire de călugăriţe, însă, care cădeau în cele din urmă în capcana adoraţiei faţă de zeu, curvele îşi păstrau ingenuitatea, erau victime inocente care îl vedeau pe zeu în toată tirania şi nu se lăsau amăgite de delirul credincioşilor.

Îl fascina erosul femeiesc, încercase să pătrundă în universul intim al femeilor, să-l palpeze din interior, pentru că le simţea mult mai apropiate de esenţa lui sufletească; trăiau erotismul într-o dimensiune care bărbaţilor le era inaccesibilă. „Trupul se spiritualizează, sufletul devine trup…”, era o frază care îl urmărea încă din copilărie şi pe care o reţinuse dintr-o carte de alchimie care îi căzuse în mână întâmplător. Femeile aveau acest tip de erotism care topea graniţele dintre suflet şi trup. Intrase încă de la primele lucrări în conflict cu modelele clasice şi romantice, găsea repugnant ipocrite acele nuduri graţioase, cosmetizate, pudibonde, care eludau exact esenţa erotismului: contopirea dintre sentiment şi senzaţie, fiorul metafizic care reverberează în carne, metamorfoza sufletului în atingere, emoţia care declanşează revărsările tumultoase de senzualitate, fantasma care se prelinge în sânge! Nudurile acela edulcorate erau o blasfemie intentată deopotrivă la adresa spiritului şi trupului. Oamenii oscilau pervers între două extreme, ambele trucate, între două viziuni contradictorii, la fel de maladive. La începutul secolului XX, în lumea vieneză, existau două tabere care îşi disputau între ele angrenajul minciunilor şi tabuurilor legate de sexualitate: pe de-o parte cei care nutrau o adevărată fobie la adresa genitalului, considerând că sexul e un subiect proscris şi, pe de altă parte cei care cultivau un cult lamentabil al genitalului. Pudibonzii îi priveau picturile lui Egon ruşinaţi şi dezgustaţi, atribuindu-i mentalitatea celei de-a doua tabere, în vreme ce dogmaticii filosofiei pornografice încercau să îi monopolizeze creaţiile, interpretându-le după canoanele lor pentru că refuzau să admită că dincolo de cele două viziuni antagoniste, mai exista şi o cale de mijloc, singura umană, altminteri… Egon se gândea că e vorba despre o maladie sufletului german care e blestemat să se zbată între extreme, din cauza angoasei suverane, încercând în felul acesta să-i pună capăt. Germanii vor să se lepede de durerea de a simţi, fie migrând spre teritoriile aride ale raţiunii lipsite de emoţie, fie naufragiind în mlaştina senzaţiilor şi împotmolindu-se în trup, caută să evadeze, chiar şi cu preţul alienării, din starea aceea de febră devoratoare care amestecă infernul cu paradisul, să fugă de abisul iubirii, de patosul înălţător al iubirii, de nesaţiul şi chinul şi parfumul melancolic al iubirii, într-un ţinut sau altul al indiferentei, căci fără iubire nu există durere…

Egon îşi cultiva durerea prin iubire… opunând rezistenţă şi apostolilor lui Freud şi raţionaliştilor, care erau la fel de erotofobi şi semănau leit în obstinaţia cu care incriminau rătăcirile dragostei… Ceea ce li se părea cu adevărat primejdios, ameninţător ca un strigoi, era erosul autentic, pentru că avea puterea de-a deturna raţiunea de pe calea voinţei, de-a provoca furtuni şi cataclisme sufleteşti, de-a sfărâma controlul suveran… Se temeau de dragoste pentru că le-aducea în dar neliniştea, angoasa pierderii celuilalt, neajunsul propriei fiinţe, haosul unei legături sufleteşti. Conflictul consta numai în neînțelegeri gramaticale, erau dueluri conceptuale, de un ridicol fulminant. Pudibonzii, deşi majoritari, erau descendenţii anemici ai unei mentalităţi crepusculare…Teoriile lui Freud se infiltraseră în conştiinţa intelectualilor ca un microb devastator. Avusese dreptate bufonul.

În 1905, după moartea tatălui său, începuse să îl viziteze fantoma unui clovn, îmbrăcat într-un costum fistichiu cu zurgălăi, ca al nebunilor din piesele lui Shakespeare, care îl privea din oglindă cu o mutră ironică, făcând un haz teribil de suferinţa lui. Uneori i se arăta în vis, alteori în stări de reverie sau atunci când picta. Îl zărea cocoţat pe scândura de la marginea patului din odaia lui pipernicită. „Freud e Mefisto, îi explică bufonul. S-a întrupat în timpurile noastre şi joacă rolul de psihiatru ca să îi conducă pe oameni în infernul nebuniei… Numai cei cu adevărat puri îi rezistă. Doar cei puternici, care pot iubi cu adevărat. Însă majoritatea îşi leapădă sufletele ca pe nişte piei costisitoare, încântaţi de târg, nici măcar nu îşi dau seama ce fac. Mefisto le promite alinare… Să ai grijă, Egon, atât îţi spun, să ai grijă…”

La prima lui expoziţie, Mefisto îl luă în primire. Îi inspecta tablourile dând din cap savant şi scărpinându-şi barba. „Aceasta este cartea mea de vizită, îi spuse lui Egon, întinzându-i o bucăţică de carton pe care era însemnată o adresă. Dacă veţi avea vreodată nevoie de mine… ceea ce prevăd că se va întâmpla cât de curând, căutaţi-mă, vă stau la dispoziţie!”. Egon îi mulţumi formal şi se descotorosi de cartea de vizită, aruncând-o în primul coş de gunoi care îi răsări în cale în drumul spre casă. Însă Mefisto nu-l cruţă. Văzând că tânărul pictor îl nesocoteşte, începu să împrăştie prin cercurile medicale opinii defăimătoare la adresa lui, transformând-i picturile într-un studiu de caz. Colectase, cu răbdare de detectiv, informaţii despre copilăria şi adolescenţa lui Egon pe care le întorsese împotriva lui, schiţându-i un profil al nebuniei. Chiar prietenii lui îl trădaseră divulgându-i secretele…„Trăim o epocă a denunţărilor, he, he, nu mai poţi avea încredere în nimeni! Mefisto îi captează pe toţi ca într-o vrajă, foarte puţini rămân treji, vocea demonului vorbeşte prin ei, sunt posedaţi de el”, îi spuse Bufonul, „ai grijă”…

Nu se mai putea înţelege cu Klimt. Îi fusese maestru în anii studenţiei şi îl admirase ca pe un părinte, însă descoperise, cu amărăciune, că idolul lui alunecase pe panta aceea obscură: făcuse târgul cu Mefisto. Îl fascinase cândva stilul său, fără să îi fie limpede de ce… Dar pe măsură ce se inițiase fără voie în tainele psihanalizei, realizase că Gustav picta parabole ale fericirii erotice după reţeta psihanalistului, picta o lume în care sexul avea un rol magic, mântuitor… Desigur, asta îl atrăsese la început în pictura maestrului: evadarea din realitate, era o ofertă irezistibilă… Cu timpul, însă, Egon ajunsese să găsească nocivă şi periculoasă viziunea acestei fericiri trucate, mitologizate, care avea legătură doar cu fanteziile bărbaţilor legate de eternul feminin… În tablourile lui Klimt femeile apăreau în posturi feerice, voluptoase, se scăldau în efluviile senzorialității ca în apele unui râu sacru: erau curtezane misterioase şi pline de graţie care te învăluiau într-un surâs serafic sau femei fatale care îşi dezvăluiau provocator nişte nuri imaculaţi şi eterici, femei cu trupuri diafane peste care timpul sau natura nu-şi lăsaseră amprentele, femei poleite în aur, cu minţile îmbuibate de un elixir erotic care le anihilase conştiinţa… Pe chipul lor nu se putea citi nici o altă stare de spirit decât euforia degajată de cultul orgasmului… Erau nişte nimfe născute din spuma plăcerii… Fie că li se citea în expresie o undă de tânjală sau de împlinire, de sete sau de juisare, erau posedate toate de Zeul Orgasm… iar Egon găsea din ce în ce mai perversă fascinaţia pe care o trezea o astfel de artă. Un singur tablou făcea excepţie, în care era vorba despre moarte, o moarte care eroda deopotrivă sufletul şi trupul ca şi cum ar fi fost făcute din aceeaşi substanţă, ca şi cum n-ar fi existat nici o salvare… Prin urmare, apele râului „sacru” în care îşi scălda Klimt modelele nu le dăruiau nici tinereţea veşnică nici extazul perpetuu ci doar le imortalizau pâlpâirea de vitalitate şi tinereţe, ca într-o baie fotografică…apele acelea erau era asemenea oglinzilor de bâlci care reflectă imagini iluzorii, iar lui Egon îi încolţi în minte ideea neliniştitoare că era posibil ca arta să fie o poartă prin care pătrundeau în lume deopotrivă semnele oculte ale imaginarului real şi nălucirile imaginarului imaginat… Onirismul lui Klimt nu era adevărat nici măcar în sensul în care sunt adevărate visele, pentru că acestea transportă germenii realităţii – neliniştile şi conflictele pe care sufletul le trăieşte în contact cu lumea, în vreme ce visul hedonist al maestrului său era întru totul o himeră. Visele pot fi şi coşmaruri sau premoniţii, se gândea Egon, pot fi o punte spre o realitate suprasensibilă… însă reveriile lui Klimt erau doar icoane ale amăgirii. Femeile lui nu erau nici măcar erotice, pentru că erotismul nu poate fi separat de suferinţă, de zbucium, de avalanşa speranţelor năruite, de neputinţa de a îl ocroti pe cel iubit până la capăt, de frustrări, de capitulări dureroase… Nimfele acelea ale lui Klimt aveau conştiinţele dezintegrate, spulberate într-o explozie de feminitate, care le răpea umanitatea… erau nişte creaturi diafane, animate de o fericire neomenească şi semănau leit cu femeile din cărţile lui Otto Weininger: erau inconştiente, senine, rupte de realitate, călăuzite doar de văpaia plăcerii, nu erau nimic altceva decât sexul lor…, iar tabloul-excepţie, numit Cele trei vârste ale femeii, oferea cheia acelei viziunii – femeia-sex se metamorfoza într-un trup descărnat care avea să se prefacă în cenuşă… Singura diferenţă dintre Weininger şi Klimt era una de atitudine afectivă. O atitudine radical opusă manifestată faţă de unul şi acelaşi model feminin, care era propria lor creaţie, inspirată din învăţăturile lui Mefisto… Fantomele feminine din conştiinţa lor erau o invenţie masculină, în vreme ce femeile din tablourile lui Egon erau creaţia lui Dumnezeu… Tăticul Otto îşi detesta fiicele fictive pentru că le considera neghioabe în maniile lor sexuale, in vreme ce tăticul Klimt le adora pentru că îl excitau… L-ar fi lezat profund comparația cu Otto, căci se considera prea puţin misogin din moment ce „iubea femeia”; misoginii tratau femeia ca pe un obiect al dispreţului, el o trata ca pe un obiect de cult… Egon îi dezvălui cu diplomaţie maestrului o parte din aceste gânduri, sugerându-i că parabola lui Mefisto era o mistificare. Ajunseseră de îndată la controverse. Klimt se încăpățână să-l convingă de câteva neadevăruri esenţiale, întorcându-i provocarea şi interpretând după canon freudian tablourile lui Egon. Le ţinea în atelierul maestrului pentru că nu avea suficient spaţiu în cămăruţa de schimnic în care era nevoit să trăiască şi să lucreze.

– Eu pictez dimensiunea metafizică a sexualității, încercă să îl elucideze Gustav…În vreme ce tu eşti naturalist…

– Şi asta ar fi o discuţie interesantă…În ce constă naturalismul sau romantismul sau mai ştiu eu ce abordare pe care criticii o etichetează cu atâta uşurinţă… În stil sau în viziune? Pentru că, bunăoară, Toulouse Lautrec era impresionist în formă şi expresionist ca mesaj… Rembrandt poate fi şi el considerat expresionist dacă e să te gândeşti la concepţia sa asupra lumii şi nu doar la modul de execuţie al tablourilor…Criticii clasifică arta din perspectiva formelor, a compoziţiei plastice, şi nu a atitudinii filosofice a artistului. Naturalismul se referă la gradul de fidelitate cu care reproduci forma lucrurilor din realitate sau la cât de profund se reflectă realitatea într-o piesă de artă? Există o groază de pictori şi scriitori, aşa-zis realişti, care descriu o lume fictivă cu mijloace de expresie care creează publicului iluzia realităţii, e vorba doar de tehnici de sugestie… Pare că despre realitate e vorba, însă avem de-a face cu un unghi subiectiv, al artistului. Eu deformez intenţionat aspectele formale ale realului, mai precis aparenţele, pentru a scoate în relief esenţa. Da, sunt naturalist în măsura în care dezmembrez realitatea exterioară, pentru a atinge realitatea interioară… În schimb dumneavoastră transfiguraţi atât forma, cât şi esenţa realului… pictaţi personaje simbolice, ficţiuni culturale, mituri şi nu persoane… Am fost şocat aflând că aţi fost acuzat de către imbecilii care susţin că nudurile sunt ceva obscen, că aţi crea pornografie… Din punctul lor de vedere imaginea unei om dezbrăcat e un lucru vulgar şi scârbavnic… Sexul e un subiect pornografic… Vă daţi seama cât de mult contează codul de interpretare? Filosofia de viaţă cu care te apropii de o operă de artă…

– E interesant, spuse Klimt, ce înseamnă stigmatizarea sexului… în sens psihologic. E o atitudine defensivă a unei întregi culturi fundamentate pe ipocrizie…, o cultură anti-hedonistă, în care plăcerea e un lucru tabu…

– Eu n-aş spune că sexul e sursă de plăcere şi atât… Am impresia că şi epoca noastră exagerează cu hedonismul… Da, probabil că așa e și firesc, dacă plecăm de la premiza ca dincolo de moarte nu mai e nimic, că viaţa este doar în trup. Dar dacă nu e aşa? Dacă au dreptate catolicii? Mă refer la credinţa creştină nu la instituţiile bisericeşti… În acest caz, se răstoarnă lucrurile: viaţa în trup poartă amprenta morţii, iar ataşamentul faţă de ea apare ca o formă de necrofilie, în vreme ce transcendenţa trupului, care coincide cu mortificarea dorinţei carnale, e mai degrabă o orientare biofilă… Depinde cum definim viaţa. Dacă o delimităm în plan fizic sau nu…

Klimt îl privea rezervat, dar cu o doză de admiraţie:

– Ai avut întotdeauna o inteligenţă speculativă care m-a uimit… E foarte logic ce spui, dar atât…Nu putem vorbi decât despre viaţa pe care o cunoaştem…

Egon surâdea misterios. Era prima oară când nu se mai simţea intimidat de spiritul tutelar al maestrului:

– Iar în privinţa „obscenităţii” mă tem că nu e vorba despre stigmatizarea plăcerii, ci a corpului femeilor…, mai ales. Nu pot să îmi explic până la capăt cum şi de ce, dar simt că are legătură cu condiţia lor în societate… Oamenii nu vor să vadă ceea ce se întâmplă de fapt, aici într-adevăr aveţi dreptate, ipocrizia îşi apără teritoriile…

Gustav se arătă sceptic la adresa obiecţiilor lui Egon. Era în continuare preocupat de problema stilului şi de distincţiile dintre registrul estetic pe care îl abordase el şi cel cu care simpatiza Egon, pentru că îl considera definitoriu pentru noua generaţie de artişti. Klimt încercă să argumenteze de ce trebuia salvată viziunea „eternului feminin”, sugerându-i lui Egon că tinerii ca el îşi pierduseră romantismul, se afundaseră prea mult în realitatea sordidă a periferiei sociale. Erau prea obsedaţi de suferinţă… Îi vorbi despre transfigurare, ca în anul întâi de facultate, ca şi cum Egon ar fi fost un student îndărătnic care nu pricepea că rolul artei nu este acela de a ilustra realitatea ci de a îi căuta un sens…„Nu există eternitate, dar noi putem eterniza prin artă existenţa!”

– Poate că nu m-am exprimat suficient de limpede, spuse Egon. Nu se pune problema că aş respinge sublimările estetice pe care le percepe stilul dumneavoastră. Ştiţi că vă admir foarte mult maniera de a picta. E vorba de mesajul artei dumneavoastră…, de o viziune asupra feminităţii…, nu de mijloacele de expresie plastică. Să zicem, ipotetic, că eu aş opta, strict estetic, pentru sublimarea formei, pentru o anumită ambiguitate… în loc să exacerbez, cum bine spuneţi, corporalitatea, mai precis conexiunea dintre trup şi lumea interioară. Cu toate acestea, femeile din tablourile mele ar avea în continuare nişte chipuri chinuite şi nişte trupuri pline de stigmate, chiar dacă ar fi desenate într-o manieră asemănătoare, să zicem, stilului renascentist care recurgea la un anumit simbolism… Îmi vin acum în minte tot felul de picturi cu răstigniri. Trupul nu apare sexualizat decât vag, formele sale sunt estompate…, dar reprezintă un simbol al torturii. În cazul în care aş opta pentru un astfel de stil, femeile ilustrate ar arăta ca nişte răstignite… Eu nu pot să pictez ca dumneavoastră, nimfe, pentru că nu cred în existenţa nimfelor. Mă veţi întreba probabil de ce încerc să le scot în evidenţă sexul şi nu suferinţa umană provocată prin trup, ca în cazul tablourilor despre care vorbeam…De ce nu eludez, bunăoară, imaginea sexului…

– ??

– Pentru că ele sunt răstignite în virtutea faptului că au acest sex. Motivul condamnării lor la suferinţă şi teroare initimă e legat de condiţia lor de femei, zise Egon.

– Prin urmare, îmi reproşezi că nu asociez plăcerea sexuală cu durerea… Că nu ilustrez masochismul… În vreme ce tu o faci…

Egon încercă să-l lămurească cu blândeţe şi respect că se înșală: „Unde vedeţi dumneavoastră masochismul, Klimt? Unde e unda de plăcere pe care o încearcă aceste femei? Eu văd doar nişte făpturi răpuse de suferinţă… Ar trebui să fim umanişti… femeile sunt fiinţe umane…”, dar Gustav se strâmbă ca în faţa unor enormităţi la auzul unor astfel de vorbe, bolborosind neîncetat formulele diavoleşti în limba aceea încâlcită, care distorsiona realitatea într-un chip grotesc. În cele din urmă, Egon se înfurie şi îşi pierdu controlul:

– Nu-mi spuneţi mie ce pictez, maestre! Nu e vorba de corp… al dracului, nu pictez organe! Dacă aveam un asemenea interes, mă duceam la măcelărie şi desenam pulpe de porc sau la morgă şi pictam cadavre!… În picturile mele trupul ia forma trăirii, mai exact starea se metamorfozează în expresia corpului. După cum vedeţi, zonele erogene ale acestor femei sunt răni, le pictez în culori sângerii pentru că sunt stigmatele condamnării lor la sclavie… Nu ştiu de ce nu ne mai putem înţelege… Aveţi perfectă dreptate, maestre, au dreptate şi cei care îmi analizează picturile: într-adevăr, eu transpun pe pânză femei stoarse de viaţă şi pasiune, chinuite sau resemnate, femei pasive, cu voinţe amputate, femei care se abandonează bărbaţilor, femei transformate în maşini de făcut sex. Sunt victime, înţelegeţi? Nu, nu înţelegeţi… Pentru că Freud, căruia îi împărătăşiţi părerea, susţine că e bine ca femeile să fie victime… Că e un lucru dezirabil… Că e în firea lucrurilor să fie aşa…”

Klimt se holba la el cu acelaşi aer de nedumerire, de parcă i-ar fi vorbit în chinezeşte.

– Nu e vorba câtuşi de puţin de obiectificarea femeilor în sensul în care spuneţi dumneavoastră, adăugă Egon, adică de glorificarea transformării lor în obiecte sexuale, fie ele obiecte de cult sau de batjocură… Dimpotrivă – e vorba de denunţa o infamie, o atitudine abjectă… O să vă spun o parabolă, ca să fiu cât mai clar: doi oameni scriu despre război. Amândoi dezvăluie atrocitatea pe care o presupune, suferinţa pe care o transportă, doar că unul dintre ei o condamnă şi celălalt îi caută un sens nobil, făcând apologia războiului… E vorba de bine şi rău, prietene, maestre… De lucrurile acelea esenţiale pe care trebuie să le simţim şi gândim ca să rămânem oameni!

Dar Klimt nu înţelegea, îi scăpărau privirile suspicios şi îşi mângâia barba cu acelaşi gest ca şi Mefisto…

– Dacă ar fi ales ele să fie obiecte sexuale ale bărbaţilor, continuă Egon, dacă ar fi ales ele calea suferinţei şi a dispreţului colectiv, dacă ar fi ales să ducă o viaţă de martiri, să se autosacrifice de dragul Zeului Falus, da, ar fi fost adevărat ce spuneţi voi, psihanaliştii, am fi avut de-a face cu o formă spectaculoasă de masochism, cu o voinţă a autoanulării, dar aceste femei au fost sacrificate, fără consimțământul lor… În această schismă de percepţie constă conflictul dintre părerea dumneavoastră şi părerea mea… Eu cred că suntem făcuţi din acelaşi aluat, că avem infinit mai multe în comun cu femeile decât ne convine să credem, pentru că suntem aceeaşi specie… Dacă aţi reuşi să ignoraţi măcar câteva clipe teoriile lui Freud, aţi vedea tablourile mele într-o altă lumină… Vă rog să încercaţi să o faceţi, măcar de dragul meu, e un hatâr infim… În primul rând că fiecare femeie pe care am pictat-o are o altă atitudine erotică…

Îşi ţinea pledoaria, arătându-i diverse tablouri.

– Asta, spre exemplu, e într-adevăr o fiinţă sugrumată, care a ajuns pe culmile pasivităţii, pe care voi, freudienii, o consideraţi perfect normală la o femeie, iar eu patologică…

– Şi noi tot patologică o considerăm. Nu există femei sănătoase… a fi femeie înseamnă a fi sau masochistă sau isterică… Cele care nu îşi acceptă condiţia sunt isterice, îşi revendică un falus imaginar, opun rezistenţă bărbaţilor, îi înfruntă, se cred, în felul lor bărbaţi, au dorinţe şi iniţiative sexuale, se zbat în plasa fantasmelor ca peştele pe uscat, unele chiar alunecă pe panta lesbianismului, se imaginează androgine din cauză că nu vor să îşi reprime tendinţele dominatoare, celelalte, care se supun, sunt masochiste…

– Aha… am înţeles, rosti Egon ironic. Până la urmă e vorba de un bal mascat în toată povestea asta… E vorba de adecvarea la rol, nimic autentic. M-am lămurit. Noua modă austriacă… Pe vremuri se dansa menuet. Acum jocul de societate se cheamă „victima şi călăul”…, un joc al puterii transpus în amorul carnal. Regula lui e că femeile, indiferent ce-ar face, sunt discreditate ca fiinţe umane. Nu pot evada din cercul nebuniei. Cândva erau proscrise în cercul prostiei… Dar până la urmă ideea principală e aceeaşi: femeile nu au discernământ, deci merită să fie sclavele bărbaţilor. Discursul stăpânului. Interesant, îmi place. Să trecem la următoarea pictură… Aici vedem două femei isterice, cum ar zice un psihanalist, care fac dragoste cu ardoare. Le vedeţi? Le puteţi citi pe chip expresia de libertate? Trupul lor poartă însemnele extazului… E cu totul altceva decât în cazul femeii din tabloul anterior, care era letargică, nu mai avea nici o emoţie, se excita mecanic, ca o marionetă… Eu mă străduiesc, în neghiobia mea de troglodit, să ignor vederile ştiinţei şi să surprind oamenii aşa cum sunt, să-i explorez din interior, să le pătrund taina sufletului, să văd în emoţie o trăire şi nimic altceva, să numesc durerea durere, să numesc dorul dor şi mâhnirea mâhnire… Mă încăpățânez, în imbecilitatea mea de ignorant, să cred în nefericirea acestor femei şi să mă înclin în faţa ei cu smerenie, să cred în bucuria sau voluptatea pe care le încearcă, să numesc sufletul uman „majestate”, să îi ridic un templu în picturile mele… Mă interesează sufletul, Klimt, infinitele lui forme de expresie, nu să mi-l explic… Sora mea, Gerdi, obişnuia să îmi spună în copilărie: „nu încerca să îţi explici sufletul, să îl încarcerezi în definiţii, pentru că rişti să îl pierzi! Sufletul nu se lasă prins…” aşa îmi spunea. Dumneavoastră ştiţi unde e sufletul? Maestre… V-a ajutat la ceva teoria libidoului? V-a făcut mai bun, mai sensibil, mai talentat? V-a revelat natura substanţei din care e făcută emoţia? Puteţi s-o provocaţi, s-o controlaţi, puteţi obţine formula fericirii? Aţi reuşit să stoarceţi măcar o lacrimă din ochii unei femei cu ilustra teorie? Aţi obţinut măcar un surâs, din acela care te face să te cutremuri? Ce sens mai are viaţa dincolo de lacrimi, de zbuciumul privirilor, de tânguirile melancoliei?… S-a spus ca picturile mele, în care corpul se descompune, ar fi expresii ale angoasei, că aş fi obsedat de cadavre. Dar nu e aşa. E vorba de o viziune alchimică, de faptul că trupul e o formă trecătoare, care se dizolvă aşa cum se destramă gândurile, ideile, stările prin care trecem la un moment dat…

Klimt nu înţelegea, nu putea înţelege nimic din tot ce îndruga Egon şi îl trata cu îngăduinţa cu care abordezi un lunatic, un rătăcit. Orice i-ar fi spus tânărul era inutil, pentru că mintea lui era scufundată cu totul în acel mit orgiastic, în vânătoarea plăcerii… Klimt era ateu… Nu putea admite că abisurile şi văpăile sufletului erau mai presus de carne, însă îl tulbura întrucâtva naivitatea lui Egon, glasul acela tânguitor cu care rostea: „dragostea ar trebui să fie o formă de dăruire”… Nu înţelegea ce voia tânărul său discipol să spună prin faptul că trupul era o limită şi un focar de suferinţă, indiferent de sexul celui care trăia iubirea sau pasiunea pentru viaţă… Pentru el, dragostea avea legătură cu acea zonă de contact a fiinţei cu sacrul, dar psihanaliştii luau în derâdere misticismul şi îl considerau o rătăcire a minţii, invocau miturile pur anecdotic, ca pe nişte fabule colective…

Picturile lui Egon erau mai metafizice decât ale lui Klimt, deşi aparenţele trădau contrariul.

După fiecare controversă Egon îşi lua rămas bun, înghițindu-și în sec cuvintele, dar continua să se frământe în sinea lui, colindând insomniac străzile Vienei şi certându-se în gând cu cel care îi fusese călăuză… „Am obosit… Credeţi că Her Doctore vindecă sufletele? V-a promis mântuirea?! Cât de naivi sunteţi… Elixirul lui vă ia totul şi vă dăruieşte pustiul trufiei!”

Va urma

(Imagine cover: Wally, un tablou de Egon Schiele)