Plata în natură

Bărbaţii tineri foarte performanți pot reuși prin merite proprii. Nu toți și nu oricum, desigur. Bărbații tineri neperformanți pot linguși, mitui, presta servituți pe lângă șef sau pe lângă guru. În acest fel pot reuși. Femeile tinere foarte performante pot… O, ce contradictio in termini! Performante în ce? La ce te duce mintea când auzi că o femeie tânără performează bine? Că e bună? La ce? Ei, și dacă e bună la ce credem noi, înseamnă că pe asta se poate baza. E moneda ei de schimb, plata în natură, nu-i așa? Sigur, cu condiția să nu fie vorba despre soția, fiica sau sora emițătorilor de judecăți despre cât de bune sunt femeile tinere și atrăgătoare. Căci dacă nu sunt atrăgătoare, nu există, sau trec a priori la categoria bărbați tineri neperformanți. Vor face cafele și temenele, vor curăța scama imaginară de pe umărul șefului, o să spună, la fel ca și bărbații tineri, că șeful sau guru e o mare lumină. O să încline capul precum cățeii din geamul din spate al mașinilor, la toate inepțiile pe care le va spune marele bărbat. O să îi aducă zacuscă sau dulceață făcute de ele. Și o să răzbească.
– Ascultă-mă pe mine! Spioanele deștepte și frumoase sunt femei a-orgasmice!
– Da tu de unde știi?
– C’est seulement pour les connaisseurs, băiețaș!
– Auzi? O știi pe aia cu „are mama două fete: una-i frumoasă și alta-i la Politehnică”?
Resursele de bani, putere, influență, sunt, de regulă, la bărbați. La cei copți și răscopți. E un fapt. Nu chiar ca pe vremuri. Niște fărâmituri de la masa acestora mai ajung și pe la femei în mod direct (adică pe calea politicilor publice), mai ales când resursele sunt sărăcăcioase și bazate pe o politică toți o apă și-un pământ (cazul comunismului). Pot să ajungă  la ele și pe cale indirectă: politica de alcov. Inclusiv în comunism. Să ne punem puțin în pielea directorilor, contabililor șefi, gestionarilor, șefilor de sală, inspectorilor, șefilor de catedră, a celor care au răzbit prin arta tinerilor neperformanți: scama imaginară, pomana porcului, lustruitul scaunului, Te Deum. Ei cred că așa se construiește reușita în viață, că acesta este firescul. Orice altă cale e stranie. Orice alt tip uman este o specie de neînțeles, de care au fugit și fug ca dracu de tămâie.
Ca să nu umblu cu fofârlica, eu cred sincer că există tipuri umane pentru care comunismul așezat, o vreme (până nu intră în colaps perceptibil stomacal și epidermic), este organizarea care le vine ca o mănușă: proștii și mediocrii. Ei trebuie doar să se supună și să se descurce. Dacă o fac, atunci devin șmecheri și, implicit, șefi, eventual capitaliști de redistribuire. Căci de asta se împotrivesc și acum, cu ghearele și cu dinții, competiției deschise. Nu îi fac față. Nu pot juca după regulile astea nenorocite. Să încercăm să îi înțelegem. În sistemul lor de referință oamenii aceștia au fost și s-au crezut atotputernici și măreți, indiferent cât erau de pigmei. Vorbitul la trecut e wishful thinking.
Mă iau cu discuția de principiu și nu ajung la cestiunea unei experiențe trăite.
Povestea e așa:
Din 1978, finalul studiilor noastre, și până în 1990 s-au organizat două admiteri la doctorat. Una cu locuri puține și concurență multă, în care au scăpat și băieți performanți (fete, nu) și o a doua cu locuri puține, organizată special pentru o tânără, Poliana Cristescu, soția lui Nicu Ceaușescu. Funcția bate organul. În prima sesiune, soțul meu, nu al Polianei, a intrat la doctorat. O poveste care făcea parte din firescul nefiresc, dar practicat de cei mai mulți profesori: selecție meritocratică. Stupefiant însă, deși locurile erau foarte puține (unul per conducător de doctorat) și concurența mare, a mai intrat un coleg din categoria sfertodocților infatuați. Un neica nimeni. La un profesor pe care îl ocolea toată lumea respectabilă. Ce să spunem? În realitate ei doi se asortau de minune.
Cândva, târziu, l-am întâlnit pe profesorul cu pricina la o chermeză gratis, în care omul putea să mănânce și să bea după pofta inimii, fără restricții de cartelă. Ei, și așa, ambetat el de purceluș de lapte, țuici și vinuri locale s-a mutat pe un scaun lângă mine și m-a privit cu ochi rotunzi, strălucitori, cu buze unse și umflate de atâtea feluri, curat botox, în termenii de azi.
– Auzi, tu de ce mă ocolești de atâția ani?
– Vă spun  drept, mi s-a părut incalificabil să îl luați pe tâmpitul ăla la doctorat când au concurat atâția colegi foarte buni.
– Da, ai dreptate. Nu e numai tâmpit, e și nemernic. O lichea nenorocită.
A fost rândul meu să fac ochi rotunzi.
– Da, nu te mai uita așa. Auzi ce a făcut, nenorocitul dracului? Ăia cinci ani cât mi-a fost doctorand nu mai puteam închide ușa și telefonul de el. Știa și când e ziua nevestei mele, ba și a soacrei. Își rupea mâinile pe scări, că nu mergea liftul. Căra porcul întreg, gata preparat, miei, curcani, gâște, ce să-ți spun? Suna non-stop să îmi spună că sunt un gânditor de talie mondială, că dacă aveam împrejurări favorabile nu eram mai prejos decât cei despre care scriam… Mă rog. Îți închipui. Și după ce și-a susținut doctoratul, știi ce a făcut? Nu mi-a mai dat măcar un telefon de Anul nou. O javră nerecunoscătoare. Ei, ce spui de asta?
Tăceam, ce puteam să îi spun?! Toată atmosfera de acolo de la chermeza aia îi semăna. Era unsă de grăsime. Mirosea a neam prost și ticălos.
– Auzi, da de ce nu te-ai înscris tu atunci la doctorat? Te luam pe tine mai mult ca sigur.
– Fiindcă nu am turme, dom’ profesor.
Și-a întins piciorul pe sub masă până mi-a atins genunchiul.
– Ei, puica mea! Mă mulțumeam cu tine.

Imagine de Silviu D. Gherman