Mihaela Miroiu 
A plouat astă noapte fără milă peste locul unde se pune harta-n cui, colțul de nord-vest, la 2 km de Ucraina. Sighetul Marmației. Este 13 august 2014 și în țara de alături oamenii stau sub umbra unui focar de război idiot, pe urma celui rece. Ieri am întâlnit în Munții Rodnei câteva familii ucrainiene. Voit amnezice pentru câteva zile. Cu sau fără atacurile din Donețk, ei au o singură viață. Asta. Și un singur concediu în an. Cel de acum. Nu e vina lor că vin la noi doar cu vize. Nici că liderii lor suferă de o belicoșenie iresponsabilă și își ridică testosteronul prin testicule adiționale, gen tancuri și rachete. Binecuvântată să fii, istorie a țării mele, că m-ai plasat la maturitate într-o lume liberă, cu un zdravăn căpăstru al legilor pus demenței indivizilor!
Era oare nevoie să fac inserția asta acum când poveștile mele sunt încă plasate în plin comunism? Nu știu. Tot ce știu este că fiece drum prin Maramureș mi-a topit trecutul și prezentul într-o singură stare. De bucurie că trecutul a trecut. De cenușă în cerul gurii că trecutul e mereu prezent, urmă de tăciune lăsat în vatra minții și a sufletului meu. De ușurare că nu sunt călătorii de alături, de pe culmile munților. A celor care se întorc în infernul incertitudinii ucrainiene. De revoltă pentru nedreptatea istoriei lor față de istoria mea. De seninătate că trăim în cea mai bună Românie posibilă, politic, economic și militar¹.
Intenția mea era și este să scriu despre luna septembrie, momentul veșnicului reînceput al școlii. Și iată că am început cu un fragment clasic din compunerea liberă a primei ore la disciplina Citire, devenită odată cu înaintarea în vârsta școlară disciplina Română: Cum mi-am petrecut vacanța de vară.
Am avut multe momente, de-a lungul ultimilor ani, în care mi-am interpretat rămânerea în mediul placentar al școlii drept incapacitate de maturizare. Sunt în școală aproape de când m-am născut! Mama era învățătoare în satul Boj, undeva într-un colț de podiș hunedorean. Îmi pusese legănuțul sub catedră. Apoi într-un cartier de rromi de la marginea orașului. Mă jucam într-un colț de clasă, cu alți puradei asemenea, pe care mamele lor îi lăsau la școală cu frații mai mari. O magazie lungă. O baracă mai arătoasă printre alte bărăci mititele în care trăiau familiile școlarilor. Apoi am intrat oficial la școală, acum 52 de ani. Și nu am mai ieșit nici până acum. Mă mir că nu fac Revelionul pe 1 septembrie.
Când am încetat să stau undeva, prin ultima sau penultima bancă, m-am mutat la catedră. Potrivit repartiției guvernamentale, am aterizat în Liceul numărul 6, actual Nichita Stănescu (fără glumă, acolo l-am cunoscut pe Nichita, adică m-am întâlnit cu poezia întrupată). Era un liceu de textile. Aparținea de MIU, Ministerul Industriei Ușoare. Nimic surprinzător, tot ce fac femeile e ușor și tot ce fac bărbații e greu. Industriile lor se numeau Grele, deci erau net mai bine plătite și incomparabil mai bine tratate în ierarhia întrecerii socialiste, substitutul jalnic al concurenței capitaliste. Dar nu despre asta vreau să povestesc, ci despre profesorat. Atât îmi pare de constitutiv încât limbajul meu despre relația cu elevii sau studenții de mai târziu este la fel de sărăcăcios ca cel despre faptul că am mâini, ochi, picioare. Ce să scriu despre relația asta care se relua în fiecare septembrie (dacă nu îmi petreceam vacanțele tot cu ei, cei din bancă), adică despre o cununie pe viață? Ați citit romane despre căsătorii pe viață? Despre cupluri fără probleme majore, care trăiesc bine mersi la o margine de cetate, văzându-și de ritualurile lor indiferent de ceea ce se petrecea în lumea largă sau strâmtă? Ați citit romane despre părinți și copii care trăiesc omenește împreună? Eu, nu. Firescul nu este interesant. Pur și simplu este. Numai nefirescul devine un subiect.
În septembrie reluam drumul către întâlnirea cu cei care doream să simtă că timpul împreună nu este unul pierdut, ci unul câștigat. Fiindcă asta este obsesia mea. De când eram în bancă. Detest să îmi consume cineva viața degeaba². Ei, ca să nu ai sentimentul zădărniciei și să nu te apuce gândurile Ecleziastului: Deșertăciunea deșertăciunilor. Totul nu-i decât deșertăciune și viața asta-i doar un vis… trebuie să fii de față in integrum, cu toată mintea ta, cu tot sufletul tău. Să te dăruieşti fără rest acestei întâlniri, chiar și atunci când norma e de 24 de ore de predare pe săptămână și clase de la A la R (generația decrețeilor³), la care ai o oră pe săptămână pe același subiect. Chiar și atunci când cerul lumii tale ți-a căzut în cap. Chiar și atunci când, mai banal, degeră și ei, degeri și tu în clase înghețate, imediat după hepatitele de la sortat cartofii de toamnă. Chiar și atunci când ceea ce le spui e periculos sau zadarnic. Restul e învățătură. Cum mi-a ținut și încă îmi mai ține uneori asta, nu știu. By magic. Începe în septembrie. Se termină în iulie. Iarăși și iarăși, în fiecare an, într-un ciclu al fertilității intelectuale și sufletești pe care nu îl pricep nici cât îl pricep pe cel biologic.
În primii mei ani cred că mă credeam Sidney Poitier în filmul Domnului profesor, cu dragoste. Mai puțin cu elevele mele seraliste de la textile, educate să fie ascultătoare, că de-aia sunt fete, ce Dumnezeu! Mai mult cu elevii mei de la seral, construcții, băieți cu o singură excepție. Mi-ar fi plăcut să mă culc liniștită pe cea mai mare glorie profesorală din viața mea. Dar nu a fost să fie întreagă. I-am preluat ca dirigintă în clasa a IX-a. Erau aproape toți mai în vârstă decât mine sau de vârsta mea. Veneau la ore când li se năzărea sau când îi elibera „maistrul”. Aveau hainele pătate de mortar (zidarii), de var (zugravii) sau de vaselină (instalatorii). Miroseau a șantier și a țuică „doi ochi albaștri”. Se ștergeau cu mâneca la nas. Înjurau în pauze. Picau de oboseală. Aveau pe la casele lor lăsate de mult în favoarea bărăcilor de șantier, doar cărțile Mersul trenurilor și Cartea de telefon. Unora le era greu să nu încurce în scris litera b cu f. În clasa a X-a lucrurile au luat-o în cu totul altă parte. Am făcut cu ei o înțelegere: într-o sâmbătă seara merg ei cu mine unde vreau eu, în alta mergeam eu unde voiau ei. Eu voiam la operă, concerte și teatru. Ei voiau la cârciumă. Un tandem greu. Eu le spuneam povestea din actul următor al operei. Ei îmi spuneau cum să păcălesc nota de plată ascunzând sticle. Din împletirea asta împleticită a rezultat, în clasa a XI-a, o adunătură de snobi ferchezuiți și elitiști care își priveau colegii din clasele paralele cu o milă disprețuitoare. Dar și o mică ceată de bodyguarzi care își duceau după ore diriga acasă, în întunericul iernilor fără becuri stradale. O depuneau la ușa de la lift, după ce se asigurau că e gol.
– Că ce naiba de bărbați suntem, doamnă?
– Cavaleri, măi boule, cavaleri. Asta trebuie să fim. Nu, doamnă?
Cei mai mulți au luat-o spre școli de maiștri, institute de subingineri și facultăți de construcții. Nu i-am mai văzut. M-am mutat la alt liceu. Unul cu minți competitoare ab initio.
Undeva, în mine, aveam o stare de triumf netulburat. Prin 1997, după o zi zdrobitoare, l-am zărit pe Nechifor într-un vagon de metrou. Cel mai bătrân elev al meu. Cel mai înțelept și mai rezonabil. L-am privit lung. Nu mă vede. M-am apropiat și i-am spus:
– Bună seara, Nechifor, mă mai cunoști?
– Da, doamnă, vă cunosc.
S-a întors într-o parte, privind pe geamul din care vedea nimicul din peretele tunelului de metrou. După o vreme s-a întors din nou spre mine.
– Dumneavoastră, doamnă, mi-ați făcut cel mai mare rău din viață.
Am strâns mai tare mâna pe bară.
– Da. M-ați făcut să cred că există o altă lume. Una frumoasă, una pentru oameni. Iar eu nu am avut cum să plec din șantier, din bărăci. Numai că nu a mai fost niciodată lumea mea. Nu m-am mai împăcat cu mine ăla de acolo. Așa să știți, doamnă. Nu vreau să vă mai văd niciodată.
Imagine de Silviu D. Gherman
¹Pare caraghios în raport cu zgomotul de fond pentru cei care nu sunt în vacanță și urmăresc cu stupefiată scârbă circul politico-mediatic în jurul unui mafiot în buna tradiție postcomunistă: capitalistul de resurse, născut și crescut la intersecția Securității cu puterea politică. E suficient acest caz ca să îmi dau seama iarăși și iarăși că, sub pulpana NATO și UE, regula varanilor nu poate să rămână politică de stat. Fără această pulpană, vecinii mei de călătorie din munți sunt frunza în vântul ucrainiano-rusesc.
