Nuferi în rahat

M-am săturat să mă povestesc în comunism. M-am săturat, ca de mere pădurețe. Îi simt și acum gustul coclit în cerul gurii. O lume mică, năclăită, în care încercam să fim nuferi în rahat.

Nu am putut să trec peste etapa asta fiindcă am și eu ceva în cap, legat de povestea mai generală: Cu mintea mea de femeie. Căci cea mai relevantă parte a răspunsului la întrebarea: Cum e să fie cineva femeie? se află exact în tinerețe. Atunci ești „o bucățică bună”, atunci ești fertilă și te pot scotoci autoritățile prin uter, ca să nu tragi în piept planul național de creștere demografică, atunci te așezi împărăteasă absolută peste resursele de hrană, locuire, îmbrăcare și simțire. Atunci ești regină peste inimi și tot atunci înveți să fii spălătoreasă de podele. Regatul meu triumfal, de leoaică tânără, s-a întins taman peste anii 80 ai comunismului din patria noastră mioritică, sufocată de căcăreze de bestii. In patria nostra multae silvae sunt, quae bestis abundant!

Cred că am să îi pun capăt. Da. Astăzi am să ii pun capăt. M-am săturat de ce-i al tuturor, e al nimănuiⁱ. M-am săturat de lumea aceea care îmi bântuie mintea din cauza poveștilor mele de tinerețe. M-am săturat de tinerețe până peste cap! Congestii pelviene și hemoragii majore din cauza frigului și a apei înghețate. M-am săturat să îmi amintesc de medicul ginecolog care mă silea să vin la ciclu să vadă dacă nu sunt însărcinată ca să îmi dea o adeverință să mă pot opera la un picior. M-am săturat de ciorapii patent de sub fustele de lână și de artrita pe care o car după mine cu onoare și demnitate, atunci când nu mă țintuiește la pat, să îmi urăsc zilele, taman acum, în deplină libertate față de dictatură și fertilitate. M-am săturat de rezistența prin cultură sau/și prin băutură. M-am săturat de porcul care mă aștepta dimineața în cancelarie să mă tragă de limbă ca să își facă rapoartele și să își încaseze salariul triplu. M-am săturat de vremea când nimic nu era mai dureros moral decât luciditatea. M-am săturat de mine, cea de atunci și de jocul meu de-a nufărașul în rahat.

În filmul Moscova nu crede în lacrimi este o scenă care a rămas înscrisă în tainele minții mele. Ea își pune ceasul să sune la 6 ca să mai poată învăța înainte să își îngrijească copilul și să plece la fabrică. Femeie puternică. Jane of All Trades în variantă sovietică. Apoi se culcă. Își trage plapuma peste toate puterile pe care trebuie să le demonstreze. Dar își amintește că nu poate. Se ridică, răsucește deșteptătorul la ora 5. Se întoarce sub plapumă, înăbușindu-și plânsul cu pumnul, ca să nu își dea în vileag slăbiciunea.

Avantaj eu. Nu eram mamă singură. Dar deșteptătorul suna tot la ora 5.

În zilele de grație scriam între 5 și 7 dimineața. Literatură. Nuvele. Un roman. S-a ales praful de ele, pe undeva prin pod. Și colbul amintirilor, ca să mă exprim pașoptist, în mintea prietenilor mei cărora le citeam în serile de cald și bun. Turma și căpușa. Povestiri despre Cadmav. Altora le-am uitat și numele. Nuvelele nu erau publicabile. Erau ficțiuni despre starea de totalitarism. Nici romanul, până la urmă. Știu că se termina cu transformarea numelor de străzi în cifre. Despre poveștile indivizilor nu mai puteai face decât rubrici contabile. O lume descărnată, destrupată, ispititoare ca o statistică. Ceasul suna la ora 5. La 5.10 era gata nechezolul. Caietul dictando, format mare, deschis. Prima gură de cafea. Primul acces de vomă. Și dinții care strecurau paiele uitate în rumegușul zațului. Scuipătoare nu aveam. Aveam paginile aliniate în fața mea, stiloul și mașina de scris Erika. Să uit pe ce lume trăiesc, trecându-i neîndurarea în metafore despre o lume și mai degenerată. Să mă salvez de lașitate scriind pentru mânuța mea de prieteni. Să facem ceva din bube, mucegaiuri și noroiⁱⁱ… până noroiul ne va acoperi ochii.

La 7 mă pregătesc de școală. Îi las lui Andrei mâncarea pe farfurie. Se sleia. Când mă întorc o să i-o încălzesc pe cealaltă la bain-marie cu fierbătorul. Și o să jucăm puzzle la lampă. Și o să punem în scenă povești. Când e curent, le înregistrăm pe benzi de magnetofon.

Autobuzul. Scara. Mâna pe bară. Tramvaiul, bazine strivite de ușile forțate să se închidă. Clasa. Ei, așteptând să fie altfel. Eu, încercând să îi fac să fugă în filosofie. Ei, lăsându-se, alergând și arzând pe câmpul cu cai verzi pe pereți.

Ședințe. Procese verbale. Dări de seamă. Sectorul de partid. Tovarășa Cărbunescu. Instruire. Tovarășul Antimia. Meditații pe găini, brânză și lapte. Seara. Așternuturile jilave. Ceasul sunând la 5. Sacrificiu pentru construcția societății socialiste multilateral dezvoltate. Într-un cuvânt: totulⁱⁱⁱ.

Nu mai vreau să se odihnească în amintire scrisă tinerețea mea. Bine că am scos-o din sistem. Să iertați de la mine dacă v-am tulburat. În definitiv, viața de om liber poate să înceapă oricând, inclusiv la 35 de ani.

Imagine de Silviu D. Gherman