Nu deranjaţi. Geniul meditează.

„Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.”  (1970)

M-am alăptat adolescentin în cultul geniului. Iubeam atât de mult simboliştii, mai ales pe Charles Baudelaire, încât am ajuns să fur Florile răului (Les fleurs du mal). Volumul era în limba lui, de la mama lui de-acasă, mirosea un pic a mucegai şi era vechi, tare vechi. Mai rău, avea încă foile virgine prin multe locuri. Nici un copilandru din oraşul siderurgic Hunedoara nu părea să fi intrat în intimitatea La géant–ei să vadă cum visează poetul să picotească leneş la umbra vânjosului sân al unei uriaşe cum doarme-un sat în pace, la poala unui munte. Pe atunci se purtau sânii mici şi termenul „balcoane” nu exista în limbă. Femeile cu sânii mari se ruşinau şi îşi ţineau adesea braţele încrucişate peste piept, să nu bage lumea de seamă defectul lor. Siliconul nu exista. Existau sânii merişoare, cu sfârcuri discrete şi aureole mici, vizibile când se întâlneau fetele pe la croitorese şi uneori când făceam topless în partea pustie a Costineştiului, aproape de Evanghelista¹. Nici să intre în interstiţiile din La charogne să ne amintească ce ajungem: Şi-atunci vei spune iubito şi viermelui, cel care te va muşca de buze cu câte-o sărutare că am păstrat aroma esenţelor divine şi duhul descompusului amor. Dumnezeule!, şi acum mă înfior de dragostea aceea nesătul-bilingvă pentru rândurile lui Baudelaire. Curios, pe Verlaine, ca şi pe Blaga îl puteam recita cu prietenii. Pe Baudelaire, nu. Era ca un amor interzis şi secret. Un amor ciudat, cu voluptăţi ascunse şi sordide. Culmea perversităţii literare a vieţii mele ignorante. Nu mi-a venit să cred când am găsit volumul într-un raft obscur, undeva la categoria „cărţi pe care nu le vrea nimeni”. Era prima oară când voiam să fur. Nici prin gând nu îmi trecea că e un păcat, nici că mă putea vedea bibliotecara. Femeia mă ştia din şcoala primară. În pustietatea de bibliotecă municipală, rezultat al politicii de culturalizare a clasei muncitoare, femeia doar că nu torcea de atâta singurătate. Am strecurat cartea sub centura pantalonilor şi mi-am tras cămeşoaia deasupra. Mă mai jucasem cu fetele de-a femeile gravide. Ne puneam periniţe fantezii sub fuste să vedem cum ne stă, dar burtă dreptunghiulară încă nu avusesem. Am salutat femeia în trecere, ca şi când eram foarte grăbită, şi am mers cu burta colţoasă până acasă. Am ascuns cartea sub altele, pe un raft de bibliotecă. Mi-era teamă de mama. Teamă că mă ceartă, dar mai ales că va duce cartea înapoi, ruşinată până unde a putut ajunge fiica ei.

Baudelaire făcea parte din categoria pe care o adoram: cea a geniilor trăznite. Există oare genii cuminţi? Există, însă, genii care scriu decent în conţinut. Scriu frumos, dramatic, nu lezează bunul simţ, sau cel puţin nu pe cel pe care îl ştiam eu, ţinând cont de poeziile realismului socialist asezonate cu niscai noutăţi care tocmai ieşeau de la naftalină: poeţii români interbelici, lipiţi ca lectură de „clasicii literaturii universale”. Secolul XIX ne bântuia fericit. Mitul genialităţii era superb şi atât de disident faţă de „Trec rânduri rânduri muncitorii, cu steagu-n vânt desfăşurat. E steagul marilor victorii, de Partid înălţat”. Orice trecut cultural era mai bun decât prezentul… prezentul nu era al nebunilor, al geniilor trăznite, ci al înrolării disciplinate pe calea construirii comunismului

….Le poète est semblable au prince des nuées, qui hante la tempête …

Nu am visat niciodată la prinţul şarmant. Niciodată. Dar nu visam nici să fiu muza unui poet mai mult sau mai puţin maudit, să stau la poalele lui, cum visa el să stea la poalele unui sân şi eu să îl inspir. Nu voiam să fiu Galateea nimănui. Preferam să fiu Draga nimănui. Mă bucuram de societatea secretă a lui Baudelaire în nopţile în care mama dormea şi eu îmi scoteam, pe bâjbâitele întunecos din cameră, prada ascunsă, ca şi când scoteam un iubit încuiat în dulap.

Statistici nu făceam pe atunci, la cei 15 ani. Nu băgasem de seamă că geniile erau bărbaţi, bărbaţi şi iar bărbaţi. În nebunia mea de adolescentă habar nu aveam că sunt cultural destinată să fiu ex-centrică şi contemplativă. Dana îmi dăduse o foaie superbă, un carton mare, de culoarea florii soarelui. Era foaie de învelit radiografii pulmonare. Mergea de minune. Era plină lumea de artişti care au murit de „oftică”². Am scris pe el cu carioca: Nu deranjaţi. Geniul meditează. Inscripţia era adresată părinţilor mei. Am lipit-o pe uşă ca să ia aminte şi să nu îmi tulbure lectura și scrisul, să nu îmi distragă gândurile creative. Din spatele uşii îi auzeam cum izbucnesc în câte un hohot sănătos de râs. Mă ofensa înfiorător. Adică ei chiar nu credeau că eu pot să fiu geniu?

– Hai, măi, mamă! Tu eşti fată deşteaptă, da’ de „genie” ai auzit vreodată?

– Şi ce dacă? Ce dacă? Geniul e defectiv de gen! Geniul este cel care nu trăieşte decât întâmplător lângă ceilalţi şi se simte singur, teribil de singur. Are gândurile lui, lumea lui. Are aripi uriaşe care îi fac mersul împleticit printre voi cei neînţelegători… eu aşa mă simt.

Mama zâmbea şi, în clipe din acestea, când credea că tristeţea mea e real serioasă, încerca momeala cea mare:

– Să-ţi facă mama cremwurşti cu hrean?

(imagine cover: Charles Baudelaire văzut de Gustave Courbet; sursa foto – vcrfl.wordpress.com)