Mihaela MiroiuMihaela Miroiu
08.10.2015

Noaptea și cărțile

Nu am mai scris cam de la Paște. Nimic. Nimic autobiografic. M-am dat radical la o parte ca sinegrafie.

De bună seama că as putea să invoc supra-sarcinile de etapă: corecturi la un volum editat, birocrația ultimului proiect, cursurile, laboratorul doctoratelor, sesiunea, susținerile de doctorat, conferințele internaționale (trei la număr în două luni). Toate sunt reale. Toate te implică in integrum, dacă nu vrei să defilezi birocratic prin propria ta viață care este mereu, și mai ales, profesională. Îmi dau seama cât de contradictoriu este ceea ce am scris. Cât de schizoid. Ca și când există două vieți pe care le poți distila una de alta: cea a muncii și cea a trăirii propriei istorii. Cea a muncii este cuprinsă în CV. Cea a trăirii propriei istorii este fie doar în memoria afectivă și o povestim la ceas de seară, celor apropiați, fie, așa cum fac eu acum, o dăm lumii largi, că, cine știe, poate folosește cuiva să se înțeleagă mai bine. Dacă însă vreau să fiu onestă până la capăt, atunci trebuie să vă spun de ce nu am povestit nimic, nici măcar când m-am eliberat de scrisul academic.

Vara acestei părți a vieții mele a stat sub aripi întunecate: frica de orbire. Frica de orbire ca moarte. Îmi aminteam obsesiv de cuvintele lui Jorge Luis Borges, nici măcar nu știu dacă îl citez exact: Dumnezeu mi-a dat cărțile și noaptea[i]. Și mă bănuiam de accese de paranoia: Homer a fost orb. Joyce a orbit, Borges a orbit. Și nici eu nu mă simt prea bine.

Frica de întuneric ireversibil este o constantă a vieții mele conștiente. Când m-au măsurat în iulie la clinica de ochi, mi-au spus sec si matematic: 6% la stângul. Nimic de făcut. 60% la dreptul: vedere recuperabilă la 90% , prin operație. O banala cataractă îmi acoperea ochiul cel bun. O ambliopie îmi taie jumătate din câmpul vizual de când mă știu pe lume. Așa cum i-a tăiat-o străbunicii, bunicii, mamei. Cred ca daca ne punea cineva una lângă alta în profil stânga, nici măcar împreună nu știam exact pe ce lume vizuală trăim. Partea stângă a vieții noastre trupești, cea cu inima, abia am zărit-o. Abia o zăresc. O intuiesc, o pipăi, o aud, o trăiesc în siluete greu de distins, în culori estompate, dar care poartă memoria vizuală a celei drepte. Când închid ochiul cel bun văd lumea cu unde de lac tremurat pe stânga și lumea știută pe dreapta.

Bunica, prima știutoare de carte a quartetului de dame așezate clar doar pe partea dreaptă a vieții lor, a făcut cataractă aproape la vârsta mea de acum. Îi părea tare rău că nu mai vede să bage ața în ac și că îi scapă ochiuri când ne face pulovere cu țesătură bob de orez. Dar sufletul o durea intens pentru că serile, când avea dezlegare de muncă intelectuală/spirituală după ce, ca orice femeie responsabilă de mersul lumii vii, culca tot ce mișcă și avea nevoi, lua în mână cartea. Dar abia mai zărea literele din Noul Testament. Îmi amintesc nervozitatea ei seara. Nu își găsea locul. Numai seara, la ceasul la care avea reflexul să citească-re-citească. Ceasul intimității ei cu literele și sacrul.

Mama a scăpat până acum. Dreapta vederii ei e bună dacă își pune ochelarii. Eu nu. Intimitatea mea cu literele se lățește aproape pe toată ziua, de când sunt în școală. Sunt prima generație de femei care a avut dezlegare completă la știința de carte[1]. Și care a apăsat ferm pe accelerație încât este și prima în care femeile sunt paritare cu bărbații în profesiile intelectuale. Habar nu aveam, la vremea aceea, că sunt membră a unui gen istoricește stătut, uitat într-un colț, undeva între om și animăluț domestic. Nici că abia nouă ne este îngăduit să ne folosim mintea, această mândrie a speciei noastre, fără mari opreliști. Au mai trecut decenii până să aflu că suntem datoare cu ginomorfizarea cunoașterii.

Cărțile. Cele de învățătură. Cărțile. Cele de fugă în alte vieți și alte lumi. Toate de descoperire. Toate m-au făcut să trăiesc infinit mai multe vieți decât pe cea a istoriei mele directe, non-livrești. Vieți ale științei. Ale artei. Ale altora pur și simplu. Viețile pietrelor, reliefului, celulelor, mișcării, suprafețelor, speciilor, societăților. Ale imaginației, dragostei, suferinței, lenei, creației, trudei, contemplației, reveriei. Ele ne cer imperativ mintea și vederea. Cu memoria lor rămânem când viața noastră se micește dramatic ca spațiu, timp, libertate. De ele ne e foame. Foametea de carte. Sau, mă rog, pentru zilele noastre în care filmul bate cartea, foamea de imagine.

Bradul din gradină îl pot recunoaște cu ochii închiși. E țepos și miroase a munte. Bradul din carte sau din film nu. Uite așa vine treaba cu cărțile și noaptea. Și cu frica mea cea mai adâncă și ascunsă.

La sfârșitul lui iulie, acestui iulie, după ultima susținere de doctorate ochiul meu drept a intrat în grevă japoneză. Nu mai voia nici măcar umbra unui rând. Gaaata! It’s over! Numai laptopul nu și nu. Poți da corp de literă mare, măcar pentru 5 minute. Uite așa relația mea cu Facebook-ul a devenit și mai constitutivă. Citești dens și scurt. Scrii la fel. Nu ai nevoie de concentrare lungă, ci de flash-uri.

Reflexul de seară. Veioza. Cartea corporală.

Deschid și închid coperțile în câteva secunde. Simt nervozitatea de seară a bunicii. Îmi trag cearceaful pe cap și încerc să uit în somn că nu mai pot citi în pagini și că îmi este frică. Frica de noaptea fără cărți. Frică de dimineața în care îmi voi vedea grădina doar ca prin undele tremurătoare ale unui lac. Numai A. știe cu adevărat cum mi-a fost balansul între speranță și teamă. Fiindcă numai el știa că este cel care și-ar asuma noaptea mea, cu neagra ei depresie cu tot. Tăceam asurzitor despre asta. Amândoi. Când simțeam că suntem la buza acestui gând, cei doi căței săreau între noi pe balansoarul de seară sau se puneau pe o joacă de ne prăpădeam de râs. Nu am nicio îndoială că știau exact când e cazul să ne scoată din căderea în metafizici disperate.

Ziua operației, citez: cea mai banală operație de ochi, medical vorbind, am petrecut-o cu stânga vizual-confuză, dreapta din minte și cu A. de mână. Calmi, cuminți, cu audio-book-urile pregătite și cei doi cățeluși așezați la picioare, reținându-se singuri să își arate dragostea altminteri decât pe tăcute. Teama mea se mai resemnase. Nu mai era nimic de făcut. Înainte să adorm am trișat. Mi-am tras puțin un colțișor de pansament. Am văzut lapte. Lapte. O lume lăptoasă. L-am lipit la loc și nu am scos o vorbă. Am înghițit două somnifere și mi-am tras (din nou) cearceaful pe cap. Lizuca ofta undeva, la picioarele patului. A. îmi veghea adormirea. Eu aveam gânduri grele, ca un coșmar etern în stare de veghe. Când m-am trezit, am bâjbâit după comutatorul de la baie. Am făcut doi pași și mi-am tras iarăși colțul pansamentului. La degetele mele de la picioare, da, cu unghii, oja scorojita se întindeau clar și limpede pătrățelele de gresie verde cu irizații galben-toamnă. Inima mi s-a făcut mare. Mare, mare, de nu pot să vă spun cât de mare. Cu acele degete și acele pătrățele de gresie verde începe viața mea de după frica pe care o car de când sunt conștientă. Lizuca a tresărit și s-a aruncat direct în pat să îl trezească pe A. știind că vreau să îi spun că am văzut cea mai frumoasă imagine de pe pământul casei mele.

Imagine de Silviu D. Gherman

[1] Învățământul mixt s-a generalizat în anii 60. Pentru cei care țin morțiș să asocieze asta cu comunismul, răspunsul este: nu, tendința către demixtarea învățământului a fost mondială, inclusiv în capitalismul democratic, cam în același timp.

[i] În volumul Cărțile și noaptea (trad în română în 1988, la Editura Junimea)

856 cititori