Lecția dictaturii

După știința mea, cei mai mulți dintre dumneavoastră credeți că în comunism filosofia era o tâmpenie dogmatică, plină de marxism, leninism, stalinism și ceaușism și că, eventual, cei care au făcut cu adevărat filosofie au fost pur autodidacți sau învățăcei ai Cercului de la Păltiniș. Cel puțin așa se înțelege din lecturile despre filosofia instituționalizată ale unor intelectuali publici care fie nu au studiat filosofia, fie au studiat-o în anii 60. Prima oară m-am izbit de ideea asta în 1990. A fost formulată într-un vast articol în Revista 22 de către Gabriel Liiceanu. Descria acolo o facultate atât de străină de experiența mea, încât am scris imediat un articol de contracarare, în principiu, de corectare a unei mari erori. Experiența anilor 60 nu coincide cu cea a anilor 70-80 chiar deloc. Înainte să trimit acel articol, prietenii mei generaționali m-au oprit. Iar eu m-am lăsat oprită. Pentru că era anul 90. Pentru că inamicul nostru comun era neocomunismul, pentru că Liiceanu începea să devină o stea pe firmamentul anticomunismului intelectual, pentru că cine eram eu să mă pun de-a curmezișul marelui intelectual? Pentru că, iar asta am gândit-o și atunci, am fost proastă și lașă. Am rămas în fluviul unei molime general-fundamentaliste care a dominat acei ani schizofrenici. Un fel de bolșevism de sens contrar: Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!

Regimurile autoritare nu au nicio problemă directă cu științele formale și nici, în mare, cu științele naturii. După câte știu, nimeni nu a fost arestat sau ucis fiindcă a strigat în piața publică teorema lui Pitagora, postulatul paralelelor, formula benzenului sau E=mc². La așa un strigăt, chiar și securiștii ar fi spus: Săracu, e nebun. Nu există martiri politici ai matematicii, fizicii sau chimiei. Mă rog, cu biologia nu e chiar la fel. Nu a fost și nu este deloc confortabil moral și politic să fii evoluționist. Nici măcar în anul de grație 2016 în România. Umanioarele, artele sunt pe muchie, adesea sub asaltul dictaturilor. Scriitorii și artiștii riscă prin texte, imagini, joc de scenă să fie învinuiți de diverse forme de lezmajestate și să o pățească, să își plătească libertățile „condamnabile”, uneori chiar cu libertatea și viața lor. Dictaturile dezvoltă un aparat enorm de supraveghere a delictelor de opinie. În acel aparat acționează oameni care își iau salariul și își justifică profesiile doar dacă există vinovați, iar ei îi prind și îi demască. Filosofia și științele sociale sunt, în acest sens, vinovate per se, dacă nu acceptă să fie ancilare, să slujească dictaturii, să o justifice, eventual să o aduleze. Lenin și Stalin nu se încredeau în cei din această categorie, spunând, foarte corect de altfel, că intelectualii sunt șovăielnici. Cu alte cuvinte, nu te prea poți baza pe ei fiindcă au nesimțita de ambiție să gândească cu capul propriu și, aparținând zonelor de cercetare socială, mai au și pretenția că părerile lor sunt științifice.

Ei bine, în anii dictaturii proletariatului (1948-1964) intelectualii erau atât de șovăielnici încât au cam fost dați afară din îndeletnicirile lor. Unii, cei mai șovăielnici, au fost închiși și/sau uciși. Pe acest fond, ce filosofie putea să facă generația lui G. Liiceanu, alta decât una rapid încropită (cu mici excepții) ca să lumineze numai leninisto-stalinist? Dar dictatura proletariatului s-a mai terminat și ea. Trupele sovietice au plecat. Generația nouă a început să aibă acces la cărți și la studii în vest, să se întoarcă și să reașeze în matca lor marile absente: sociologia, psihologia și pedagogia și să refacă din temelii filosofia.

Generația mea a fost beneficiara acestei stări de fapt. Nu numai că nu ne mai exmatricula sau aresta nimeni fiindcă îl citeam pe Kant, dar de-a dreptul nu ne treceau clasa fără să îl cunoaștem în substanță. În primii trei ani nu am simțit nicio teroare, nicio prigoană. Faimoasa gândire a lui Ceaușescu era complet ignorată: “documentele de partid sunt pentru mase, nu pentru dumneavoastră” (Al. Valentin). Stalin dispăruse fără urmă. Din Lenin am studiat două texte obscure. Din păcate, am citit foarte puțin Marx și Engels. Nu prea erau în programă. În schimb, am făcut atâta filosofie analitică (pe filieră britanică și germană), logică, structuralism, existențialism (pe filieră franceză) și sociologie americană, încât media noastră de muncă era de minimum 14 ore pe zi. De la presocratici până la Wittgenstein am citit opere filosofice fundamentale, altminteri nu aveam ce căuta la examene. Între 1974-1977 am studiat ceea ce studiau odată cu noi, în timpul nostru, studenții britanici, germani, francezi și americani. Aceasta și explică de ce, în 1990, nu a fost nevoie să schimbăm fundamentele, ci doar să deschidem noi încăperi. Aceste încăperi erau în special filosofia morală și cea politică ale vremii noastre. Ele erau marile absențe. Kant era filosoful Criticii rațiunii pure, mai puțin al Metafizicii moravurilor, J. St. Mill fusese pentru noi doar logician, nu și filosoful politic din On Liberty, eticianul din Utilitarismul, feministul din Subjection of Woman. Pe K. Popper l-am studiat doar ca filosof al științei (The Logic of Scientific Discovery), fără măcar o aluzie la The Open Society and Its Enemies. J. Rawls nu exista deloc, deși era în plin succes. Dar palmaresul marilor gânditori ai lumii, cu aceste excepții notabile, era și al nostru. Bineînțeles că habar nu aveam de existența filosofiei feministe. Chiar și Simone de Beauvoir era tradusă numai ca scriitoare. Le deuxième sexe, apărută în 1949, era prea periculoasă pentru noi. Spre deosebire de ea, Sartre era tradus aproape integral și ca filosof, nu doar ca scriitor și dramaturg.

Nu o să mă lungesc. Am făcut o facultate foarte bună, iar combinația cu sociologia, psihologia și pedagogia, specializări ale Facultății de filosofie, a fost cu totul salutară. Ne scutea de feudalismul disciplinar care s-a instaurat abia după 1990, în plină libertate.

Ei bine, știam că, odată trimiși în producție, nu prea vom mai avea ce face cu atâta amar de învățătură. Că la școlile generale sau liceele industriale la care urma să mergem, lipsiți de șanse de acces la învățământ superior și cercetare (încă din 1974), nu o să ne mai întrebe nimeni nimic despre Investigațiile filosofice ale lui Wittgenstein, nici măcar despre Capitalul lui Marx. Dar nu știam, nu bănuiam că anul 1977 va însemna și un cutremur existențial de mari proporții via dictatură.

În iunie învățam în pace și emoții pentru sesiune. În biblioteca de lângă secretariat. Pe peretele căruia apare un anunț:

Specializările sociologie, psihologie și pedagogie se desființează. Facultățile de Filosofie devin secții ale Facultăților de Istorie, care vor oferi specializarea filosofie-istorie (20 de locuri pe an).

Așa grăit-a ucazul lui Ceaușescu, transmis de Ministerul Învățământului.

Am înghețat. Nu a fost de ajuns că în martie ne-a fugit pământul de sub picioare. Acum ne cădea și cerul în cap. Cerul învățăturii noastre, al profesiilor noastre. Cerul cunoașterii sociale specializate.

Pentru noi a fost prima lovitură directă a dictaturii. Specializarea mea devenea un hibrid. Dar colegii de la cele desființate pur și simplu nu mai existau. Nici ei, nici urmașii lor întru cunoașterea socială.

În uriașa noastră naivitate și “șovăielnici” fiind, am scris memorii la Comitetul Central al PCR să explicăm importanța vitală a științelor sociale. Am făcut petiții. Am boicotat cursurile de istorie. Am făcut grevă. Ne-am umplut de securiști care ne anchetau și amenințau. Ne-au trimis la cules porumb culcat de furtună. Ne-au amenințat zilnic cu exmatricularea. Radio Europa liberă vorbea doar despre Goma și Carta 77. Noi nu existam dincolo de cercul nostru izolat între zidurile Almei Mater. A urmat o perioadă de teroare și scârbă, de deznădejde și nebunie. Care a avut efecte. Numai studenților din anii III și IV ai Universității București le-au fost recunoscute specializările pe diplomă. Degeaba. Comunismul nu avea dead-line. Nici ușă să o trântești și să nu mai știi pe ce lume trăiești. Dar despre asta, mai încolo, în poveștile de maturitate. Lecția dictaturii este pentru mine momentul în care mi-am încheiat tinerețea… vai, vârsta aceea la care toți se bucură că înveți bine, cel mai mare stres e seminarul la care ai ceva de prezentat, banii vin de la mama prin mandat poștal, iar lumea e deschisă în fața ta, nemărginită ca marea.

Imagine: Silviu D. Gherman