Lambada

– Olá! Vamos dançar, senhora!
M-am oprit stingherită. Am vârât nasul în dale, trăgând cu ochiul la bărbații de abanos din orchestra improvizată pe malul oceanului. Chiar cred că nu sunt întreagă la minte. Ce m-a apucat să dansez samba, în plină lume? În lumea asta a lor, cu oameni de multe rase, cu plaje de multe clase, la fel ca sambodromul. Cu Pão de Açúcar, Cristo redentor și favele pline de mațe de curent electric piratat. Sărăcie colorată. Clocot de viață. Amărâți veseli, dansând lângă bogați ceva mai îngrijorați, pe străzile și plajele Copacabanei.
Da. Ce m-a apucat să dansez, eu, o femeie sobră, răscoaptă (57 de ani nu-s chiar o glumă!), venită dintr-o lume cu tinerețea decentă, pitulată între patru pereți de apartamentele oricui, uniform modeste, nu exhibată ca la nebunii ăștia, pe nisip, pe stradă, în ghetouri de lux așezate pe șes și în râpele de pe versanții munților ?
De ce sunetul libertății are pentru mine ritmuri latino-americane? Că sigur știu că mintea ei este, pentru mine, britanico-americano-continental-europeană.
Mi-am scos capul dintre umeri și am zâmbit cu toată fața, fluturându-mi brațele către tineri de abanos. Ei, da! Lambada! Ea e ritmul muzical al stării mele de libertate. Nu Deșteaptă-te, române, nici măcar Marseilleza etapei bonjouriste a culturii noastre. Cea care acum e helloistă.
Plecasem în tabără cu liceenii mei în decembrie, 1989. Aveam 34 de ani. Lăsasem în urmă, pentru creierii munților, orașe întunecoase, năclăite, orașe cu blocuri ca asfaltul, haine ca blocurile, viață ca hainele. Griul acela urât, soios, ni se punea pe creier și ne făcea pe toți niște bieți bulbuci, asemeni celor din Vulcanii noroioși, din pricăjiții munți ai Buzăului. Nici un nas nu se oprea în vitrine, nici măcar cel al Fetiței cu chibrituri. Ce să vezi în ele? Haine bej-gri, fermecătoare ca halatele de brigadier de fermă zootehnică sau de sculer-matrițer? Alea pe care veneau inspectorii comerciali județeni, mici (doi la metru), cu burtică biafreză, chelie și mapă de șorici căcăniu, să aleagă confecții pentru conjudețenele lor, conform Planului unic de dezvoltare economico-socială?
Lăsam în urmă molizii scuturați prin piețe. Globurile de plastic, artificiile care nu luau foc, beteala aflată la a treia generație de copii. Nu-i nimic. Le vom găsi pe toate la întoarcere. Vom coace noaptea cozonaci. Vom colora cu carioca hârtie modelată în steluțe. O să umplem golurile de la brad cu mere agățate de ață roșie și covrigi de la bunica. Dacă nu răzbim, o să consumăm din vata aia cu țepușe ca să o transformăm în zăpadă pe crengile cam chelioase ale O, molid frumos-ului! O să ascultăm discuri cu muzică clasică și o să cântăm colinde învățate de bunici. Nu o să deschidem nimic, nimic, să nu ne zbiere în creieri vocea aia cumplită, rușinoasă, mizeria nației noastre de ambetați de supraviețuire.
Ne-am întors în București pe 26 decembrie, exaltați și speriați. Hotărâți să prindem teroriști. Să ne batem pentru libertate în locul celor care muriseră deja pentru ea. Mi-am ținut cumpătul. Aproape tot timpul. Nu e ușor să răspunzi de 70 de adolescenți rebeli. Nu ai voie să fii optimist în exces, nici pesimist, nici măcar realist. Mai degrabă trebuie să fii prudentă-încurajatoare-temperatoare. Doamnă de fier sau măcar de tinichea.
Vremurile se schimbau ca formele de relief la un cutremur de gradul nouă. În unele și aceleași 24 de ore făceam revoluții în planul de învățământ, păzeam ușa blocului să nu intre teroriștii, împărțeam adolescenților șosete de lână și supă fierbinte în termos. Ei stăteau zi și noapte la metrou să controleze până și babele care umblau cu colivă, să nu cumva să ascundă ele acolo, sub grâul fiert, acoperit cu bomboane, vreun pistol sau, cine știe, vreo bazucă sub palton.
Toți eram revoluționari. Umblam căpiați, cu tricolorul înnodat la brațul stâng. Ne priveam speriați: suntem, oare, ai noștri? Ne îmbrățișam: Trăim! Trăim! Libertate/Te iubim/Ori învingem/Ori murim! Frica și curajul se topeau unul într-altul și se metamorfozau în gesturi de mimetism revoluționar tembel. Dorința de libertate e contagioasă. Atunci, în acele zile, se confunda cu dorința de moarte. Nu cunosc pe nimeni întreg la minte. Nu eram niciunii întregi la minte, cel puțin noi, naivii tuturor istoriilor. După 27 de ani am luciditatea să spun că, știind exact ce ar urma, aș fi la fel de proastă și de exaltată ca și atunci.
La un moment dat, până și revoluția obosește, cel puțin pentru o vreme. Am mai început să ne adunăm pe la casele noastre. Televiziunii române libere (căci aproape toate celea aveau libertatea în coada numelui) i s-a mai aplecat și ei să dea discursuri exaltate ale oamenilor cu șepci, căciuli, pulovere și pufoaice, imagini cu tiranul și sinistra bine ciuruiți și muzica scrâșnită a trasoarelor.
Era duminică, în preajma Anului nou. Am deschis televizorul. Am rămas amuțită, cu mâna pe gură, ca Valeriile din Sâncraiul bunicilor. Pe scena Palatului Pionierilor, devenit Palatul Copiilor (iaca, nu zicea că e al copiilor liberi, caz rar), o ceată de fete și băieți, îmbrăcați foarte colorat și șocant de diferit, dansau. Un dans lasciv-erotic, vesel și duios, senzual și puternic, o mișcare de valuri care se ciocnesc de țărmul șoldului celuilalt:  Lambada. Do Brasil. Chorando se foi.
Hristoase, Doamne! Nu am putut crede. Iar puștii dansau, dansau și dansau, râzând, mângâindu-și siluetele cu privirea, căci ce se petrecea cu ei le plăcea trup și suflet. Da, le plăcea. Un dans de plăcere pură. Muzica invada, mă prindea, mă fura. Senzația de libertate se desprindea de unicul ei centru, mintea mea, și întorcea spatele fricii din inima mea. Mă scălda ca o îmbrățișare, mă îmbăta de bucurie. Doamne! Viața-i frumoasă! E frumoasă pe față, la lumina zilei. Vine din postul național de televiziune. S-a dat dezlegare la drag de viață!
Atunci și numai atunci am dat drumul tuturor râurilor de lacrimi de teamă, speranță, rușine, silă. Boceam de îmi tresălta cămașa în ritm de Lambada. Îi plângeam pe cei morți, le plângeam familiile vii, plângeam bucuratul ăla de bunker al tinereții noastre. Plângeam că îmi e dat să trăiesc bucuria la liber, fără îngrădire, fără strâmbături și critici, fără suspiciuni, indignări, procese verbale și note informative. Când am terminat de plâns m-am simțit ca nouă, bătând la ușa noului cu un zâmbet larg pe față.
Lambada avea să ne urmărească tot acel prim an de libertate. A moșit muzical economia de piață în talciocuri, printre drujbe, șublere, baloane și cărți. A aruncat în aer anunțul că orice restaurant se închide la 10 seara și a redeschis discotecile. A însoțit micii traficanți în Ungaria, Moldova și Turcia, făcându-le mai suportabil schimbul marfă-bani-marfă. A bătut complet la audiență folk-ul tinereții mele, ba chiar și muzica ușoară și romanțele de inimă albastră ale părinților.
Nu am mărturisit atunci, în cercul meu, ce șiroaie de lacrimi am vărsat eu pe prima mea Lambada, nici că trăgeam cu urechea să o ascult prin talciocuri, atunci când mă prefăceam că mă interesează numai și numai cărțile. Cred că mi-era jenă chiar și de mine să îmi recunosc franc că, până și pentru una obsedată de revoluții în predarea științelor sociale, libertatea avea gust de Coca-cola, miros de Marlboro, imagine de bazar turcesc, sunet și mișcare de Lambada. Am trăit cu această sfială snoabă până în ziua în care o mică ceată de tineri ca abanosul, au zâmbit fericiți să mă vadă dansând pe plaja lor.
– Olá! Vamos dançar, senhora!

Imagine de Silviu D. Gherman