Mihaela Miroiu
Ne petrecem primele nouă luni de viață ghemuiți într-un săculeț de țesuturi, legați de trupul în și prin care viețuim. Iscați acolo din împreunarea a doua celule microscopice, una mai microscopică decât alta. Nimeni nu știe de ce anume acel viermișor-peștișor vioi a fost ales de acel fagure rotund, pulsativ, ca un fruct de mare și nu oricare altul dintre milioanele celor căzuți în lupta pentru perpetuare. Primul mare genocid se petrece în uter. Acolo învingătorul e, de regulă, unul singur și ia totul. E un Ulise care și-a găsit Penelopa și nu s-a înecat asemenea fraților săi mai slabi.
Pântecul femeilor este primul câmp de bătălie pentru viață. Și, probabil, prima memorie intuitivă a fricii de extincție. Altminteri de ce s-a făcut atâta tevatură pe tema pântec și mormânt o mitologie întreagă? Și de ce atâta monopol masculin asupra corpului femeilor? Atâta frică să nu dispară șansa propriei nemuriri genetice, mai ales mileniile în care pântecul (uterul) era socotit gol pușcă, la fel ca un ogor neînsămânțat care devine roditor doar prin sămânța bărbatului. O ghindă. Un bob de grâu așezat într-un sol hrănitor. Sau sterp. Căci, nu-i așa, doar sămânța este miniatura viitorului om și doar sterilitatea ogorului femeiesc e de vină pentru neîncolțire, neviețuire[i]. În vremuri imemoriale femeia e Gheia/Gaia, glia, Matram, Matrix. Ea năștea oameni fără aport bărbătesc. Era totul. Era leagănul absolut al sacrului. Apoi, odată cu descoperirea aportului masculin la nașterea făpturilor umane, bărbații au monopolizat sacrul și nu le-au mai lăsat femeilor decât rosturile naturale de purtătoare și crescătoare a seminței bărbătești. O punguță goală cu nutrienți, fără rost în lipsa seminței dătătoare de viață și sens.
Am divagat enorm. Îmi propusesem să scriu despre experiențele mele trăite lângă cei care pleacă din lume și se întorc în glie.
Zilele trecute încercam să alin un prieten care și-a pierdut mama. „Or să treacă șase săptămâni ca să scapi de revoltă și negare. Și șase luni ca să nu mai doară atât de acut. Dar pentru ca durerea să dispară cu totul și să rămână numai dorul, vor trece șapte ani.” El mi-a răspuns: „Mihaela, pentru voi, pentru femei, e altfel.” Știu că e altfel. Simt că e altfel. Intuiesc că e altfel. Nu i-am răspuns încă nimic. Și nici nu știu cât din răspunsul meu poate să vină din experiența mea femeiască, din filosofia care s-a țesut în timp între firele experienței sau pur și simplu din experiența mea de țărancă sănătoasă care s-a născut și a crescut acceptând necondiționat legea firii. Printre cărămizi, betoane, sticlă, pagini, ecrane și butoane e mai greu să accepți că cineva pur și simplu trece ireversibil, fără putința de a fi renovat, reparat, reclădit, reinventat, reprogramat.
Traiul urban face moartea mai disperată. Îi dă o dimensiune de hău absolut. Când crești odată și în simbioză cu firele de iarbă, mieii, puii, copacii, moartea e altfel. Ești mai puțin înstrăinat de fire. Înțelegi pe tăcute și constitutiv că toate făpturile care vin pe lume vor pleca din ea prin cosire, tăiere, îmbătrânire, uscare. Înțelegi că ești una dintre ele, în rând cu acestea și că, așa cum ai avut norocul întâmplării să răsari, așa ai și dimensiunea creșterii, maturizării, îmbătrânirii și ducerii în pântecul tuturor făpturilor vii, dacă ai norocul să mergi nestrămutat dintr-un ciclu de viață în altul.
Eu am mai prins bocitoarele: Vai ce casă ți-ai alesu / Fără uși, fără fereștiu.
Am prins și Verșul, un fel de baladă în care răposatul își ia rămas bun de la familie și prieteni, cântată de cantorii de la biserica satului, mari și inventivi versificatori. Verșul rupea inimile într-un catharsis colectiv. Personaliza slujba de înmormântare, de altfel atât de generalistă și neutră. Ne făcea să plângem in corpore. Când se sfârșea, ne eliberam și ne linișteam. Pe vremea aceea nu aveau trecere durerile mute, nici păstrarea bățos-tăcută în timpul slujbei, cu sau fără porții serioase de tranchilizante. Oamenii aveau dezlegare la revărsarea sensibilității, la plânsete, strigăte de jale, ba chiar erai dubios dacă nu te manifestai cât se poate de fățiș ca un om plin de suferință. Așa descărcat de tensiune și nou-nouț puteai să te așezi la pomana de după, să bei o țuică, două. Să vorbești și să râzi. Să mănânci antidepresivul tradițional, coliva (extract total de complex de vitamine naturale B). Să intri în logica și în ciclul tradițional: șapte zile sfeștești mormântul și plătești o femeie să ducă apă în fiecare dimineață, la șase săptămâni faci un parastas mare la biserică și acasă. La un an mai faci unul, mă rog, poți să faci câte vrei, dar la șapte ani cam închei despărțirea în trepte de cel dus sau de cea dusă.
Prima mea experiență a fost moartea străbunicului. Și-a petrecut ultimii ani stând pe un scăunel, aproape de locurile mele de joacă, sprijinit într-un toiag. Nu putea merge niciunde după mine. Putea doar să strige cu un glas tot mai stins de paralizie: Fii cuminte, puiu moșului! Aduceam jucăriile lângă el, ca să nu îl fac să dispere, așa cum am făcut și când era întins pe laviță. Le-am presărat pe lângă trupul lui și nu m-am mișcat din “casa de dinainte”, cea care era folosită doar de sărbători, înmormântări și pomeni, ca să știe că, măcar atunci, am fost cuminte ceva mai mult de un ceas.
Apoi m-am obișnuit cu altă experiență care m-a însoțit mereu. Aceea de a îi ajuta pe cei care se duc. Fără tensiune și scrâșnire. Cu milă, blândețe și o undă de teamă înfrântă de un imperativ femeiesc și țărănesc: trebuie!
[i] Ovulul este o descoperire de secol XIX (1827 la mamifere). Până atunci nu era cunoscut aportul de material genetic femeiesc la viitoarea ființă umană.
