Imagine all the people…

Curând o să povestesc despre un alt tango, cu alt bărbat, cel împreună cu care am scris pașii minții și sensibilității noastre, așa cum s-au împletit ei între cele două lumi în R’Estul și Vestul. Înțelesurile acelor treceri din prima decadă de libertate sunt acolo, în cartea mea și a lui Mircea Miclea. În 1999, când ne-am apucat de corespondența noastră de reconstruire a stărilor de plumbi estici subminați de aripi vestice, simțămintele erau încă proaspete. Le trăiam scriindu-le, le scriam trăindu-le. Sunt zeci de pagini în care țipă uimirea, umilința și umilirea. În care ne arde suta de dolari de buzunar, schimbați pe două salarii în țară, din care trebuia să trăim dincolo de găzduire și mic dejun, incluse de organizatorii congreselor, conferințelor, workshop-urilor și ce mai erau ele la vremea când vesticii sponsorizau luminarea celor scăpați din lagărul socialist. Încă Mircea cosea iarba pe gazonul unui olandez cumsecade, iar eu plimbam câinele unei alte doamne elvețiene, tot cumsecade, fiindcă m-a găzduit trei zile în subsolul tehnic al casei ei. Doamne, de câte ori am vrut să abandonez cursa asta spre Vest, cu toată amărăciunea sentimentului de sărăntoacă, cu toată umilirea de la ambasade (cu excepția celei a SUA sau a Marii Britanii), la cozi interminabile pentru vize, cu aerele de superioritate ale angajaților români și privirile între milă și silă ale angajaților străini. Dar conștiința, nu și nu! În mintea mea și în a altora de pe la noi, când „noi” ăsta e estul Europei se înșurubase ideea să facem estul vest. Mergeam, care va să zică, împreună cu hârzobul nostru găurit, ca să cărăm un pic de învățătură și democrație apuseană, cu țârâita, ca la contrabandă, și să îl așezăm în reviste, cursuri, cărți, instituții, asociații, politică. În fond, nu era o mare diferență între noi și cei care făceau micul trafic de mărfuri pentru talcioc și buticuri. Poate că ei aveau interese materiale foarte directe, dar vrei-nu vrei, au contribuit la începuturile economiei de piață și a acumulării primitive de capital în faimoasele IMM-uri¹.

Cred că nu rezistam la acest trai nomad, între lumi, dacă nu îmi ieșeau în cale câțiva oameni fabuloși, care m-au înconjurat cu prietenia lor. Nu cu mila, nici cu surâsul superior, nici cu vorbe aruncate în plin congres:

– Ce-i cu toți acești „colegi”. apăruți recent din țări despre care nici nu am auzit că există, necum să mai aibă și filosofie, nici măcar să știe ce e aceea?²

Sau cu gesticulație penibilă, ca a acelui senior (în sens american), în varianta mai puțin blajină, acelui boșorog libidinos, profesor emeritus la o universitate celebră, întâlnit la un alt congres, în Quebec, care voia musai să îmi ridice nivelul de trai de la căminul studențesc al locului, la nivel de Marriott, în schimbul unor pipăieli scabroase.

– Cum îndrăzniți?!

– Stai frumos, fetițo! Nu îți cunoști interesele! Credeam că voi, est-europenele, sunteți mai deștepte, nu ca proastele astea ale noastre care fac pe nebunele!

Om lovit în plin de normele împotriva hărțuirii sexuale în propria universitate. Biet bătrân jalnic și disperat. Pe ai noștri i-a ajuns din urmă mai târziu, când hărțuirea sexuală a fost legal interzisă și când codurile de etică universitară au fost cu de-a sila introduse, cu această calamitate inclusă. Auzi! Ce atac la virilitate, ce castrare, ce femi-nazi a putut născoci drăcovenia asta! Nici băștinașii mioritici parlamentari nu erau mai prejos. În mai 1998, când a existat o primă tentativă de proiect de lege împotriva hărțuirii sexuale s-au apucat să tropăie ca apucații în parlament, zicând că ăsta e atentat la bărbăția poporului român.

Dar, mă rog, nu datorită acestui gen de aroganți sau de libidinoși am rămas eu nomadă pe ruta Est-Vest, ci datorită bijuteriilor de oameni pe care i-am întâlnit în timp. Genul acela care te privește în ochi ca pe un seamăn, te tratează ca pe un coleg, în virtutea comunității profesionale și ca prieten, în virtutea afinităților omenești și intelectuale. Viața mea sufletească se compune dintr-un puzzle de amprente ale chipurilor lor rafinate de sensibilitate, odată cu istoria trăită.

Mattew Lipman și Ann, în prima mea Americă, îmbrățișându-ne de întâmpinare la mănăstirea de maici din New Jersey, acolo unde își țineau ei workshop-urile.

Avril, în livada bunicii mele, mângâind o claie de fân, ca pe o relicvă istorică dragă, privind lumea mea ca o geografă socială îndrăgostită. Bill, pe culoarul Rucăr-Bran, cu motanul nostru Mițilică în brațe, legănat de mașină, pe hârtoapele acelei vremi, numai ochi la peisaje și ei amândoi, Avril și Bill, învăluindu-mă în miresmele de ceai, de cald și de bun, la Oxford.

Juan, părintele Juan, paroh la o biserică din secolul XIII, profesor de filosofie într-un orășel spaniol, din Catalonia, spunându-i bunicii mele că iadul e doar o invenție omenească.

Ursula, în casa căreia mi-am făcut sălaș de teorie politică la Manchester, lângă care mi-am plâns amarurile la Sinaia, iar ea pe-ale ei în nebunia carnavalului din Bavaria.

Jassmine, antropoloaga din New Delhi, măturând cu poalele sari-ului zăpada gri-mâzgos a Bucureștiului, ca să caute mălai să ne facă cu mâna ei mămăligă și curry, după ce s-a resemnat că eu nu vreau să lucrez pentru PNUD³. Tandemul ei cu Elsie, ce prietenie, Doamne!, între aceste femei care băteau lumea împreună, de la două capete, cel newyork-ez și cel delhian, să facă programe de participare a femeilor la scoaterea din cleioșenia subdezvoltării lumilor lor. Elsie. Ce ținută dreaptă! Ce privire înțelept-înțelegătoare învăluind oameni ai tuturor locurilor și culturilor. S-a închinat, rugat și aprins lumânări în biserica Sfântul Anton, sub privirile mele stupefiate față cu gestul de închinare al unei evreice egiptene newyorkeze:

– Eu, Mihaela, mă închin la toate chipurile în care oamenii îl înțeleg pe Dumnezeu, în toate lăcașurile lor de cult, oriunde mă aflu pe lumea asta.

Ann, Ann Snitow. În taxiuri, în drumurile noastre de la New York School for Social Research către casa ei din Soho. Nu știu de unde a adunat și adună atâta bucurie de a trăi, cum îi râd ochii încontinuu și cât de capabilă este să intre în starea de revoltă împotriva nedreptății, să își ia boemul partener, arsenalul de pancarte și să ajungă în câteva minute acolo unde se adună prima mânuță de protestatari. Din anii 70 până cât vor ține zilele lor.

Îi bătea în geam pakistanezului de la volan:

– Poți te rog să dai mai încet la muzică? Noi două ne-am văzut de mult, vrem să vorbim.

– Yes, ma’m, zicea pakistanezul.

Turn off. Da, închidea radioul și, invariabil, se punea pe cântat.

Noi râdeam de ne prăpădeam fiindcă retrăiam aceeași scenă, la fiecare întâlnire. Mai mult, ne amplificam amuzamentul repetând aceeași anecdotă despre vizita Papei Ioan Paul al II-lea la New York, una spunea o parte, cealaltă continua, ca la un ritual de comedie. Ea era povestitoarea și polițistul, eu – pakistanezul și șeful poliției

Papa ajunge la Hotel Astoria, profită de neatenția gărzilor, ia liftul și coboară în stradă. Face semn unui yellow cab. Pakistanezu’ îl vede, înmărmurește.

– Fiule, mă recunoști.

– Da, Sanctitate.

– De când eram puști, visul meu a fost să conduc o mașină la New York. Poți să mă ajuți să mi-l împlinesc măcar câteva minute?

Pakistanezul, în continuă uluire, se ridică de la volan, îl ajută pe Papa să îi ia locul pe scaun și i se așază în stânga. După trei patru intersecții, Papa calcă accelerația și intră pe roșu. Sosește pe dată un polițist și îi trage pe dreapta. Își vâră capul pe geamul mașinii să ceară permisul de conducere și îl sună pe șeful poliției.

– Boss, avem o problemă la intersecția străzii 32 cu Fifth Avenue, cineva a trecut pe roșu.

– Ești tâmpit, pentru atâta lucru suni șeful poliției?

– E vorba de un VIP, boss. Unul mare.

– Ei, cine naiba să fie? Primarul?

– Nu, boss, mai mare.

– Senatorul republican?

– Nu, mai sus?

– Mai sus, cine? Nu cumva Președintele?

– Nu, bos, mai mare.

– Ei cine dracu e mai sus de Președintele SUA pe lumea asta?

– Nu știu, boss, da Papa-i șoferul lui.

Ei, mereu bancul ăsta îl făcea să se oprească din cântat pe șoferul pakistanez. Îi spărgeam urechile cu hohotele noastre.

Cu Ann m-am simțit acasă în America încă din 1994, așa cum m-am simțit cu Avril, Bill și Ursula în Marea Britanie, cu Padre Juan în Spania, cu Elsie și Jassmine chiar în București. Acasă e lumea cu care împarți spațiul, cât e el de mic, mănânci, te îmbrățișezi, plângi, râzi de te prăpădești, e lumea în care rațiunea și sensibilitatea se topesc una într-alta, într-o umanitate caldă și, Doamne, atât de universală. Imagine all the people sharing all the world.

Imagine de Silviu D. Gherman