Eu sfidam, sfidam tot

Să nu ucizi pentru hrană! (1968)

Istoria este a sexului care ucide, nu a celui care dă viaţă.

Simone de Beauvoir

Povestea cu uciderea a început mai demult. Mă fascinau tata şi bunicul. Spintecau orice şi păreau puternici. Mama şi bunica se ascundeau în casă atunci când erau înjunghiaţi mielul sau porcul. Îşi acopereau urechile să nu audă mai ales plânsul adânc şi sfâşietor al mielului.

Eu sfidam, sfidam tot. Stăteam numai cu bărbaţii, acolo, cu ochii în lama cuţitului şi gâtlejul animalului. Pentru miel erau de ajuns doi. Pentru porc trebuiau mai mulţi. Să-l doboare. Să îl ţină pentru ca acela dintre ei, bărbatul cel mai bărbat al casei, să înfigă cuţitul cel mai cuţit adânc, în aortă. Şi sângele gâlgâia în vasul pe care îl ţineam eu, printre zvâcniturile picioarelor porcului. Sângele gâlgâia şi la miel, dar pe el îl agăţau într-un ciot, de creanga dudului ca să-l jupoaie de pielea cu blăniţă merinos, materialul de căciuli pentru bărbaţi şi de cojocele pentru toţi.

Tăierea mielului venea cu mugurii de salcie, cu violetele, cu gălbenelele, uneori cu primele narcise, după cum cădea Paştele. Tăierea porcului era de Ignat, de obicei pe zăpadă îmbibată cu paie şi sânge. După ce animalul înceta să se mai zbată, după ce sângele era adunat în oală, bărbaţii beau o ţuică şi începeau să pârlească pielea, apoi să-l despice. Ele, femeile, spălau şi curăţau maţe, pregăteau bucăţile, fiecare cu destinaţia ei.

Mie nu-mi plăcea această parte de gospodină, ci cealaltă, de asasină. Acum îmi e ruşine. Atunci nu îmi era. Şi nici nu ştiam de ce femeile depind de bărbaţi care să ucidă pentru hrană. Ele nu tăiau nici măcar o găină, un pui acolo. Stăteau blocate aşteptând killer-ii legitimi. Aşa m-am hotărât într-o zi să le iau din mână un cocoş cu care nu ştiau ce să facă. Era târziu, sâmbăta. Supa şi paneul de duminică riscau să nu mai existe, iar ele aşteptau ca măcar un bărbat să le treacă pe la poartă. Dar ei parcă intraseră în pământ. Am înşfăcat cocoşul, am luat cuţitul cel mare, cuţitul de bărbaţi, am mers la butuc şi i-am tăiat capul dintr-o singură lovitură. Trupul se zbătea, sărea, mă împroşca cu picături de sânge. Chipul și creasta cocoșului erau în mâna mea, cald încă şi cu ochii întredeschişi. Femeile şi-au pus mâinile în cap ca în faţa unei mari grozăvii. Bunica se închina înspăimântată, nemaiştiind cine este făptura aceea cu pistrui de sânge şi rânjet satisfăcut. Au luat, însă, cocoşul ca să-l oprească repede. Eu am rămas cu capul lui în mână, cu creasta aceea palidă şi călduţă. Abia apoi, după ce ele au plecat, un val mare de lacrimi mi-a înecat gâtlejul. Am umblat mult prin livadă, până am găsit un loc pentru o groapă mică la care am săpat cu cuţitul năclăit cu sânge. Am îngropat capul cocoşului şi am acoperit micul mormânt cu pământ și iarbă. Plânsul a ieşit de pe unde şedea gâlgâind şi a trecut într-un bocet de ţărancă.

De ce oi fi plâns aşa de sfâşieor şi de secret, nu ştiu prea bine nici acum. Chiar nu puteam ucide decât fizic? Chiar m-am simţit vinovată fiindcă sunt fată şi ucid? Acum îmi dau seama ce nonsens este ce scriu pentru oamenii de supermarket între care trăiesc. Toţi am devenit femei. Toţi luăm animalele gata ucise, eventual gata pregătite şi vinile noastre dispar. Puiul este McPui… Lumea luptă pentru dreptul puiului de a-şi ridica pe rând aripile, în combinatele avicole în care asasinatul este anonim şi tehnic, fără tresăriri de conştiinţă. Bărbaţii nu mai sunt siliţi să ucidă. Butonează până găsesc canale cu masacre eroice şi trăiesc cathartic nevoia de violenţă sângeroasă. Le povestesc studentelor că orbesc zeci de mii de iepuraşi la testele pentru siguranţa rimelurilor. Se simt ca naiba. Probabil o săptămână nu îşi dau cu rimel. Suntem făţarnici. În mâna mea imaginară a rămas mereu capul acelui cocoş căruia i-am luat piuitul, dar şi sentimentul de triumf că am încălcat un tabu cultural: acela de a ucide pentru hrană doar dacă eşti bărbat.

(sursa foto: cuvantul-ortodox.ro)