Epilogul poveștilor mele

15 ianuarie, 2017. Botoșani, Teatrului Unirea. Ziua Culturii Naționale

Plin. Arhiplin. Sala e la fel de caldă termic precum un beci. Dar multitudinea celor care au venit să-și vadă poeții, scriitorii, criticii, editorii dădea o căldură care ne transpunea pe planeta Los Angeles. Doamna și domunul M. m-au oprit timizi în holul de la intrare să îmi ceară un autograf și să îmi ofere o ciocolată Merci. «  – Fiindcă ne-ați învățat fata, doamnă dragă ! » I-am îmbrățișat și i-am condus în sala cea rece, saturată de scriitori faimoși. Sunt dintre cei care încă mai au de lucru. 64% dintre adulții apți de muncă ai județului Botoșani nu au.

Botoșanii sunt un ținut îndepărtat de București, la capătul nord-estic al României. Un loc mereu greu, cu trai anevoios, uitat de autoritățile centrale. Mângâiat de coline și de vii. Ridicat pe culmile culturii, căci, în ciuda eternei sale înapoieri economice, Botoșaniul este locul nașterii și creșterii celor fără de care nu ne închipuim cultura română: Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, Octavian Băncilă, Grigore Antipa. Autoritățile acestui ținut, vitregit de istoria politică și binecuvântat de istoria culturii, știu să păstreze vie, din mai nimic la nivel de resurse financiare, memoria fantastica a părții de har a ținutului lor. Nimic mai firesc decât să găzduiască Ziua Culturii Naționale. Nimic mai firesc decât să ofere ei Premiul național de poezie și ca această ilustră distincție să poarte numele: „Mihai Eminescu”. Nimic mai firesc decât să ofere acest premiu, pentru opera omnia, scriitorului internațional, Mircea Cărtărescu. La fel, nimic mai firesc decât ca din juriu să facă parte mari personalități ale culturii literare românești și ca cel ce i-a înmânat premiul să fie cel mai important critic literar al României actuale: Nicolae Manolescu.

Acum însă începe, pentru mine, partea de nefiresc. În 15 ianuarie, 2017, sala era plină mai ales de femei, profesoare de română sau doar cititoare și de tinere fete, cele mai multe liceene. Pe vremea lui Eminescu, ele nu puteau să fie, decât prin absolută excepție, profesoare. Cum nu puteau să fie, decât prin excepție, liceene. Iar dacă scriau poezie, o făceau pentru ele însele și pentru un mic cerc de fete, căci ce să caute în grupul de elită al Junimii, altminteri decât ca sursă de inspirație, decor, ca servitoare, sau dacă erau în proximitatea familială a marelui critic, Titu Maiorescu? În acea vreme Maiorescu însuși ținea conferințe despre creierul mai ușurel al femeilor (la Ateneul Român, 4 mai, 1882).

După aproape 140 de ani, lumea s-a schimbat enorm. Din anii 50-60 ai secolului XX femeile au „scăpat” la școli mixte și au tăbărât în universități, încât astăzi mai bine de 55% dintre absolvenți au „poale lungi”. Iar la Filologie ele tind spre 70-80%. Dar, după cât se vede în general și în cazul nostru în particular, ele continuă să aibă „minte scurtă“. În orice caz, minți poetice și critice, în general neglijabile. Juriul concursului a fost o artilerie grea a criticii. Cel prezent la Botoșani, exclusiv masculin. Nominalizații sunt o artilerie grea a poeziei: Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu. Cu o excepție, toți sunt bărbați. Excepția nu a fost la Botoșani. Probabil ca își știa a priori soarta. Rezonabil atunci când pe listă se află Mircea Cărtărescu. Rezonabil pentru ea. Nominalizații bărbați au fost. Pe scurt: un concurent de valoare internațională indiscutabilă, plus genul nepotrivit, egal: Lasciate ogni speranza. Celorlați le-a lipsit „deficitul” de gen.

În impresionanta mulțime de bărbați urcați pe scenăⁱ s-au strecurat, desigur, în alt context, cel al relansării editurii Cartea Românească și a noilor sale colecții, două femei: Medeea Iancu, autoarea cărții Delacroix este tabu și cu mine, autoare a cărții Cu mintea mea de femeieⁱⁱ. Nu am vorbit direct despre cartea mea. Ci despre femeile din sală. Despre adolescentele cu ochi scăldați în lumină, cărora nu le venea să creadă că pe scaunul de lângă ele se află, în persoană, „bibliografia” și încântarea reveriilor lor în intimitatea cărților cu adevărat bune, pe care l-au ales ca laureat mult înaintea juriului. Despre faptul că între ele, cele din sală și urcatul pe scenă, în cealaltă ipostază, este un obstacol pe care trebuie să îl refuze în primul rând în mintea și sensibilitatea lor. Să își spargă vasele de bonsai și să crească atât cât le țin propriile lor puteri, fără teamă. Fără nicio teamă. Așa cum sper că am reușit să spun și în scrisul meu în Literatura de azi, acolo unde au intrat în lume fiecare dintre poveștile acestui volum.

Ceea ce nu am reușit să spun acolo este cât de drag mi-a fost, în toți anii, de Odilia Roșianu, moașa poveștilor mele. Uneori chiar că nu mai puteam. Voiam sa renunț să mai scriu. Ea a fost imperativul meu neobosit și iubitor. Cititorii Literaturii de azi au fost hrana creșterii poveștilor spre carte. Fiindcă s-au regăsit, au înțeles, s-au mirat, uneori s-au bucurat, alteori i-a durut împreună cu mine. Silviu D. Gherman, ilustratorul poveștilor mele, a fost o altă minune. Minunea că îmi punea în imagine partea cea mai adâncă a textului. Daniel Cristea-Enache este corupătorul meu spre scriere literară. La capătul drumului, Călin Vlasie și echipa sa le-au luat și trecut în carte. O carte românească la noua Carte românească.

Povestea poveștilor mele a început la Literatura de azi. Epilogul ei este acest volum despre care visez să vă fie însoțitor cu niscai farmec și căldură omenească în câteva seri de iarnă.