Eliberare, emancipare, independență

Îngerul păzitor

Mi-am părăsit orașul fără regrete, foarte hotărâtă să nu mă mai întorc decât în vacanțe. Am pus între mine și lumea-leagăn peste 400 de kilometri cu aceeași voluptate cu care fiul meu, fiii și fiicele generației mele pun acum mii sau zeci de mii de kilometri, de ce nu, cu aceeași voluptate cu care a pus mama între ea și satul ei 14 km, atât cât i-a stat în putință. Poate că fiecare dintre dezrădăcinați vrem să știm cine suntem dincolo de mediul placentar. Poate că fiecare am vrut și vrem să scăpăm de grija celorlalți. Vrem eliberare, emancipare, independență și, dacă împrejurările ne ajută, vrem să ne testăm autonomia față de părinți, rude, vecini, profesori, de „foști”, inclusiv față de prietenii din copilărie, deși ei sunt mai degrabă familia electivă, nu o fatalitate, asemenea celorlalți. Dana, prietena mea de și pe o suta de ani a venit cu mine, deci nici măcar nu eram singură-cuc.

Valiza, sfaturile de descurcare pe cont propriu și nepăsarea lumii largi. Asta aveam când am ajuns în București. Prima mea mare descoperire a fost căminul de fete. Un fel de tabără care nu se termină niciodată, spre exasperarea generală. Cu foarte puține excepții, nu mă dădeam în vânt în mod special după compania și prietenia femeilor. În acel an cred că am fost de-a dreptul misogină. Traiul într-o cameră cu alte patru colege nu mi-a atras nicio înțelegere, ba dimpotrivă. Mă exasperau și le exasperam. Trăiam într-un stup cu cinci paturi de fier, saltele noduroase și fund curbat, cât să nu aibă sens să te răsucești. Până am descoperit Directivele Congresului al XI-lea al Partidului Comunist îmi era cumplit de greu să adorm cu lumina aprinsă, zumzăit continuu și ceasul pus să sune la ora 4.45 ca să pot învăța în călcătorul cu pături arse, pline de urme de cafea scursă și de gândăcei zglobii. Într-o seară, una dintre noi a trântit Directivele pe masă. Probabil că le-a găsit la poartă și le-o fi luat să proptim piciorul mesei, să nu se mai clatine. Nu citisem niciodată din cărțile roșii până atunci. Am deschis la o pagină oarecare și m-am lățit pe dunele noduroase ale patului. După două paragrafe dormeam ca un prunc scăldat. Nu cred că am reușit să termin complet cartea roșie până când am părăsit acel cuibușor generos, oferit pe sumă modică de către Uniunea Asociației Studenților Comuniști (UASCR) din Universitatea București. Dar știu că rețeta cu cele două paragrafe a fost imbatabilă și că acesta a fost marele meu beneficiu de pe urma documentelor de partid. Mă vâram în pat la ora 10. Scoteam broșura. La 10.03 adormeam și uitam pe ce lume trăiesc. Uitam de dulapurile mici și răscrăcănate, burdușite cu lucrurile noastre amestecate de-a valma, de borcanele cu zacuscă și carne în untură râncedă, de pe pervazul ferestrei, de fața de masă cu hărți de ceai uscat, de fluieratul băieților care ne chemau la o plimbare, de exhibiționiștii din parcul Operei române, de pârjoalele de la cantină, de creionul dermatograf al lui Cuculete, marea comentatoare a vieților noastre palpitante, de intrarea indignat-triumfală a lui C., de râsul spumos al lui F., de impasibilitatea monosilabică a Sandei:

– Da, da, da! Atunci, noapte bună!

Curios personaj! Părea că nici măcar nu ne vede. Venea ultima, pleca prima. Nimeni nu știa unde. Nu vorbea nimic despre ea. Studia psihologia. E clar că o făcea cu o pasiune atotcuprinzătoare fiindcă altceva nu părea să o intereseze. Nu o fluiera nimeni la geam. Nu țipa nimeni după ea pe culoare: „Sanda de la 420 să vină la poooaartă!”! Ocupa cel mai puțin spațiu în gheretuțele de dulapuri cu cele 6 tricouri, 4 cămăși, două perechi de blugi, una de bascheți și niște ghete. Nici măcar un creion dermatograf nu avea. La noi se uita uneori peste ochelari, cu o privire înțelegătoare, ca o bunică la niște pisici bezmetice. Fiindcă, vrei nu vrei, asta și eram, așa, aruncate în lume și condamnate la libertate, cum zicea omul zilei: J.P. Sartre.

Noi nu ne cunoșteam una pe alta dincolo de traiul în comun și cred că nici nu am vrut să o facem, Era de ajuns că trebuia să ne suportăm. Prindeam din zbor numele câte unui curtezan care apărea la geam sau la poartă. Ne împrumutam haine mai șic în caz de forță majoră (curtezan dezirabil). Mințeam una pentru alta când se intersectau anapoda întâlnirile. Ne înjumătățeam împreună cartelele de la cantină ca să ne rămână bani de cărți, cafea, merdenele și teatru. Trăiam. Trăiam una lângă alta, forțate de împrejurări. Făceam greva izolării prin studiu ca să nu ajungem cumva să ne întrebăm de ce am plecat atât de departe de casă și ce s-a ales din dorința noastră de eliberare. Lumea Bucureștiului avea cruzimea ei, uneori nepăsătoare, alteori agresivă. Niciun tată nu mai stătea seara cu ochii pe ceas. Nicio mamă nu mai intra în pământ de rușine că ne vedeau vecinele îmbrățișându-ne la colțul blocului. Niciunui profesor nu îi păsa ce făceam noi dincolo de cursuri și examene. Băieții aceia care ne dădeau târcoale erau bărbați. Din aceia care te voiau, după zisa tatei, gâscă, iar după a bunicii erau gata să te ducă pe calea pierzaniei. De unul dintre ei m-am îndrăgostit între prima zi a Congresului al XI-lea și prima zi de vacanță de iarnă. Cam o lună întreagă. Intens, imens și fără sens. Nu el a marcat însă anul meu prim de studenție, ci acea fată misterios-taciturnă, nepăsătoare la frivolități, cu privirea ei de bunicuță ironică. Când m-am întors din vacanța de iarnă am ajuns prima într-o încăpere plină de moloz post-zugrăveală. Am curățat cu apă rece și cu peria de rădăcini toate podelele. Am ridicat paturile de fier, am scuturat bine nodurile de la saltele. Am înghețat și am sfârșit căzută la pat, bolnavă, singură și speriată de atâta “independență”. Sanda m-a găsit închircită, cu ochii în gol.

– Da, da, da!

Mă așteptam să continue cu „Atunci, noapte bună”. Dar nu a făcut-o. M-a luat sub aripă cu arme, bagaje, boli, bravade, melancolii post-eșec. Din acea seară am scăpat de independența mea soră cu singurătatea și nepăsarea. În scurtă vreme, viața gregară a căminului a devenit de neîndurat pentru amândouă. Ne-am căutat o gazdă și am găsit-o undeva unde Drumul Taberei se termina într-un lan de porumb. Bani de chirie nu prea aveam. Eu am pus jumătatea mea și ea și-a vândut blugii cei noi luați de la „vaporeni”, ca să întregim suma pentru prima lună. În rest, cam tot ce mai aveam era o mare bucată de slănină afumată, bani de ceapă verde, de pâine, cafea și țigări Virginia fără filtru. Ceai făceam din zahăr ars.

Sanda era tot ce nu eram eu atunci: calmă, mereu rezonabilă, foarte discretă în gesturi și în sentimente și pe deasupra înțeleaptă, mai ales înțeleaptă. Ea a fost luntrașul eliberării mele de adolescență și de frica de tinerețe. Îngerul păzitor de mine însămi.