Între comunismul trăit și scris și postcomunismul trăit, dar încă nescris pentru dumneavoastră, îmi permit un respiro al inimii. Ce îmi este dragostea? Cam multe metafore fără poveste în acest text. Dar fiecare dintre ele ascunde sau mai degrabă relevă în limba sufletului o mare și adevărată poveste de iubire.
E miros de pământ cu frunze putrede. Pași și lăbuțe care strivesc crenguțe uscate. Se strecoară printre scorburi. Are irizații de lumină verde-arămie și voce care mângâie cald tăcerea drumului:
– Lizi, Mihaeluca nu are nici măcar o vorbă pentru noi?
E îmbrățișare. Îmbrățișarea în care se topește icebergul cu dinți de fiară. Cea din ultimul minut, în care pasagerii zborurilor sunt rugați de doamna cu vocea de metal clocotit să își vadă de drumul lor. Și să hotărască soarta celei rămase, atunci, pe loc, în ultima secundă, să hotărască doar cu inima lor.
E un râs cu clinchet plin și ochi verzi care se întorc spre adâncurile tristeților mele trecându-le în drag de viață, oriunde se aude el, peste mări și oceane, peste zile și nopți, pagini și prunci, peste potecuța din grădina, în drum spre pergola în care sobra mea iederă fără anotimp se lasă sabotată de mirosul trecător al florilor de Mâna Maicii Domnului.
E închinăciunea profanelor cine de taină, cele reale, cu aceia lângă care îmi cântă sufletul de drag lin și bun, starea de umanitate caldă. Dar este și umanitatea caldă atotcuprinzătoare a serilor și stărilor de acasă între semenii lumii virtuale.
E emoția pentru cele care vin, care cresc și râd la același soare, pe trei glasuri, trei voințe, trei istorii despre care încă nu știu nimic.
E o tastare de seară: – Hi! Are you there, my feminine version? Definitely I will come next spring!
E cocktail-ul Molotov aruncat în griul trist de februarie de îmbrățișarea eternelor femei cu miros de leagăn de copilărie. Leagănul în care ne avântăm spre cer și ne întoarcem spre pământ, în joaca de-a nemurirea.
E starea de fugă fără rest în burta fertilă a cărților altora și a cărților mele.
E un cormoran care stinge o lumânare, pe malul unui lac american. Ne lasă sub stele. Doar sub stele, ascultându-ne bătăile inimii după ce ne-am ascultat glasurile minții.
E atingere de pătură aspră și de mâini împreunate peste barele patului de spital: dureri simbiotice și putința mea atât de deznădăjduită de alinare. Dragii mei, trăiți, trăiți! Vă rog eu să trăiți surâzând zilei care vine!
E starea de ușurare când ceea ce i-am învățat pe alții are noimă și ei cresc. Cresc, spărgându-și vasele de bonsai, rupând barele patului lui Procust, în drumul lor către eliberarea creativă față de mine însămi.
E colțul ascuțit al lozincii: Bătaia e ruptă din iad! în care-mi sprijin bărbia întru solidaritate, strigând cu ceilalți, într-un singur glas în fața unui Parlament mare și gol.
E o șampanie băută la fiecare 20 de ani, în locul unde Neva se întâlnește cu arta și dorul de libertate cu gustul ei formidabil, cel fără de care tânjitorii ei nu mai pot trăi.
E înfiorarea care îmi inundă rațiunea și își râde de ea, îi dă cu tifla și n-o mai vrea, de dragul unei priviri furișate, a unei atingeri de degete, a unei topiri în matricea de lavă a timpului suspendat.
E dorul de brațul unui bărbat ca bradul, ca rădăcinile, ca limanul, de vocea sa:
– Nu fi gâscă, fata mea! Nu fi gâscă, fata mea!…
… Brațele deschise între cer și pământ ale siluetei ca un semn de întrebare, cu mâini de țesală aspră, miros de rățuște, miei și prescură, care mă așteaptă mereu:
– Copilă dragă, soarele meu!
E parfumul de lapte al rochiei lăsate în dulapul cu carii și miros de șoricei. Parfumul cu atingere de mătase, în care îmi îngropam obrajii primului dor al vieții mele. Cel de-a pururi. Dorul de Ma, Matrix, Matram, Mater, cea care m-a făcut cu putință.
Dragostea
E plata pentru toate câte îmi sunt.
E plata pentru acest pământ al creaturilor trecător-trăitoare,
E plata pentru neodihnita, miraculoasa, îndrăgostită mirare.
Imagine de Silviu D. Gherman
*Text pentru întâlnirea cu cititorii, organizată de Literatura de azi la Librăria Bizantină (București, 23 septembrie, 2014)