Dactilografa Cugetătorului

Până la urmă, misoginii acceptă ca femeile să învețe. Cu mare greutate, să îi învețe și pe alții. Dar să și gândească cu mintea proprie? Ei nu, asta e deja prea mult!

Ideea de mai sus aparține unei filosoafe impresionante în creativitatea ei, Mary Daly. Ea vorbește însă despre bărbați în general. Eu nu pot spune asta. Și nici nu cred. Misogine pot să fie și femeile după cum feminiști pot să fie și bărbații. Misoginismul este un complex: cel al orfelinatului matern în orice formă de autoritate: filosofică, științifică, artistică, socială, politică.

Pe măsură ce trece timpul și îmi pierd răbdarea să îmi explic de ce misoginismul se autoperpetuează, se metamorfozează, mereu și mereu, de milenii, de ce, chiar și în condiții de egalitate de performanță, revine ca o fantomă neodihnită, ajung la explicații tot mai ciudate.

De ce și de unde atâta dispreț și uneori atâta ură față de femei, femeiesc, feminin? De ce cad și femeile în capcana asta? Există o literatură filosofică, sociologică, politologică, psihologică, lingvistică, istorică, antropologică impresionantă care încearcă să explice sursele misoginismului (prejudecății), sexismului (discriminării) și patriarhatului (regimului de putere de gen).

Mai nou, încep să mă gândesc dacă nu cumva această neostenită reproducere a misoginismului nu ne vine din relația cu femeile din socializarea timpurie: mame, bunici, educatoare, învățătoare, profesoare. La începuturile vieții noastre ele sunt super-puteri. Mamele hotărăsc, în ultimă instanță, dacă ne naștem sau nu. Dacă ne îngrijesc și ne țin în viață. Depindem radical de ele. Depindem radical de femeile care ne țin în viață, ne cresc, ne învață. Reacția la dependență este adeseori ostilă. Uneori ajunge la revoltă. Femeile au prea multă putere asupra noastră, prea multă autoritate până ne ținem pe propriile picioare. Măcar după aceea să scăpăm complet de autoritatea lor. Măcar în sferele în care nu depindem de ele, pentru faptul de a trăi, să ne străduim să le eliminăm autoritatea și puterea. Le cântăm niscai ode ca mame, le acceptăm ca muze, dar să ne scutească de ideile și puterea lor! Măcar în religie, știință, cultură și politică. Poate că misoginismul este o formă de lez-maternitate simbolică extinsă asupra tuturor femeilor.

Ce am scris mai sus e pur speculativ… dar încerc și eu marea misoginismului cu degetul[i]. Măcar aici, în Literatura de azi, acest pământ al libertății mele intelectuale să mă pot exprima fără constrângeri academice!

M-am abătut de la angajamentul meu de povestașă. Să îmi fie iertat.

Problema este: când m-am dus la Facultatea de Filosofie știam sau ba, în calitatea mea de femeie, că nu am minte destulă sau potrivită pentru universali? Știam sau ba că nu pot să fiu metafizician(ă) fiindcă sunt metafizica însăși, cum bine zicea domnul Paleologu[ii] tatăl? Sau că statutul meu intelectual poate să fie maximum cel al bunului sălbatic, așa cum credea Noica și cum îl prelua discipolul său Liiceanu[iii]? Sau că, vorba minunatului Nichita, puteam să fiu cel mult „frumoasă, ca umbra unui gând” – că doară cine a văzut umbre gânditoare?

Nu cred că mi-am pus întrebările acestea la foarte începuturi. Rănile anului I au fost altele. Vi le-am povestit. Anul II a fost pașnic și mai degrabă frumos. Frumos ca Florica Neagoe. Era ea oare umbra unui gând?

Florica intra în sală în pași neauziți, așa, încălțată cu balerini comozi. Avea fuste maxi, simple, uneori înflorate și bluze uni, fără nicio podoabă. Avea o figură de icoană seculară, frumos-nepământeană. Pe noi ne treceau fiorii când îi auzeam foșnetul fustei. Știam că, odată cu acest foșnet, ne vom transfigura și vom pleca în lumea lui Giovani Pico della Mirandola și a lui Marsilio Ficino. Știam că vor urma lungi peripatetizări prin parc, cu popasuri de lectură în care ne vom întreba via Kant, cum sunt posibile judecățile sintetice a priori și de ce, exact din cauza capacității noastre de a organiza experiența în formele intuiției spațio-temporare, nu ar trebui să mai râvnim în veci să cunoaștem lucrul în sine. Știam că vom îngheța la seminare atunci când va încerca să ne scoată din tăcerea noastră umilă și temătoare în fața înțelegerii ei de adâncime în privința ideilor și teoriilor care pentru noi erau încă o Kabbalah. Așa o umbră a gândului era această femeie încât ne simțeam în preajma ei spirite destrupate, plecate pe un drum inițiatic fără de întoarcere. Abia după ce am „scăpat” prin examen am reușit să dau la o parte teama și admirația și să descopăr în sufletul meu o iubire de o puritate fără egal față de ea. Iubirea față de Maestră[iv].

Florica Neagoe nu a fost singura femeie a tinereții mele intelectuale. Cornelia Grunberg m-a preluat de atunci și mă însoțește și acum. În fața ei mă simt mereu fie o adolescentă rebelă, fie o fetiță cuibărită într-un drag nesfârșit.

Ceilalți au fost maeștri. Minunați și ei. Cei care mi-au fost magisteri de înțelepciune. Mai ales Mircea Flonta, Cătălin Zamfir, Radu Florian. Niciunul dintre ei nu a umbrit cu nimic sentimentul că între mine și termenul de comparație masculin, Adrian Miroiu, veșnicul meu competitor, ar exista vreo diferență de natură. Numai că, uneori, cineva ținea să îmi amintească în sinonime că sunt ba bunul sălbatic, ba metafizica însăși, ba…

– Adrian, fata asta este isteață. Cred că o să poată să îți dactilografieze manuscrisele.

Am înghețat. Eram la o bere în Cișmigiu cu un profesor drag nouă. Cum, în afară de mine și de Adrian, nu venise nimeni altcineva la consultații, profesorul a propus să le mutăm la Monte Carlo, mai aproape de bere și mici. Am mers. Eu nu prea bucuroasă, fiindcă aveam nevoie de câteva lămuriri pentru examen, Adrian nici el, fiindcă prefera discuțiile formale, mai serioase. Repet, când a zis asta am înghețat. Am crezut că nu aud bine. Am continuat să vorbim, mai ales el și cu mine. După o jumătate de oră anunță solemn, prinzându-l pe Adrian de umăr:

– Fata asta e atât de deșteaptă, încât cred că poate să facă și conspecte în locul tău pentru lucruri de rutină cu care tu crezi că nu merită să îți pierzi vremea, dar ai nevoie de ele.

Era tot numai un zâmbet de bucurie. Mare lucru o femeie cu discernământ! Atât de capabilă încât El, Intelectualul, desigur, defectiv de feminin, să meargă pe mâna ei.

Eu m-am înnegrit. M-am închis în mine. Nu înțelesesem greșit prima oară. Mă vedeam în ani, așteptând ca El, cugetătorul, să își găsească vorbele de grație pentru ca degetele mele să le absoarbă și să le transcrie pe tastatura mașinii. Umbra unui gând. Dactilografa Cugetătorului. Secretara Maestrului. Sufletul meu s-a întunecat. Dar dacă așa trebuie să fie? Eu ce fac cu mine? Eu pe unde trebuie să dispar? Cum am ajuns să mă doară de moarte ideea că o să fiu secretara unui bărbat cu o minte excelentă, ca toate soțiile de treabă de pe lumea cunoscută mie?

Imagine: Silviu D. Gherman

[i] Cine crede că ce spun e deja istorie să deschidă Dicționarul de sinonime al limbii române și să verifice termenii bărbat și femeie. FEMEIE PÚBLICĂ cocotă, curvă, femeie de stradă, prostituată, târfă. FEMÉIE (pop.) muiere, nevastă, fustă. (O ~ cu un copil.) 2. femeie de serviciu v. servitoare. 3. femeie de stradă v. prostituată. FEMÉIE s. v. familie, neam, nevastă, soţie, viţă. BĂRBÁT adj. v. brav, curajos, cutezător, dârz, inimos, îndrăzneţ, neînfricat, semeţ, viteaz. BĂRBÁT s. 1. om. 2. v. soţ.

[ii] “Femeile nu pot să fie metafizicieni fiindcă ele sunt însăși metafizica”, în Al. Paleologu, Bunul simț ca paradox, reed. Polirom, Iasi, 2011.

[iii] “Filosofia și paradigma feminină a auditoriului”, în Cearta cu filosofia, Editura Humanitas, București, 1992.

[iv] Printr-o un miracol greu de înțeles, devenisem studenta preferată a Floricăi. Dar eu am luat-o către cercetarea sociologică. Nu am urmat-o. Îmi părea prea mare pentru mine. Și nu i-am spus niciodată cât de profundă este iubirea mea pentru ea. Așteptam să termin facultatea. O așteptare stearpă și deșartă. În ultima zi a studiilor noastre, Florica a sărăcit devastator lumea mea, plecând pentru totdeauna.