Dacă vorbeşti, îţi dăm un covrig!

Bufona curţii, 1961

Prima mea limbă a fost un dialect transilvan al limbii române, încărcat cu românizări ale cuvintelor de provenienţă germană, maghiară, uneori latină. Le scriu în ordinea memoriei. Pentru mine cratiţa era laboş, perdeaua: firong, cartofii: crumpeni, pâinea: pită, găleata: cantă, cana: fingie, clopotul: harăng, locul de muncă: verk, coşul de nuiele: corfă, gogoşile: croanfe, tortul: testie, dulapul: coastăn, cavalerii de onoare: otfeli, ţuica: vinars, pătulul de porumb: cotargă, lalelele: tulipani, magiunul: liptari, hârtiile oficiale: ţâdule, pantalonii: nădragi, ismenele: cioareci, rochiţa: bunghică, cojocul: lecăr, bancheta: laviţă, bufetul: părsechi, soba: şpoar, cimitirul: progadie. Mai fiecare cuvânt era pronunţat diferit: beserecă, işcoală, mărşână, vergheaţă, cieruri, năroi, Sara bună!.

Cu acest limbaj pe care îl credeam Limba m-am prezentat la Hunedoara, la blocul părinţilor mei, ca să mă pregătesc să merg la (i)şcoală. Ajungea să casc gura şi un hohot nestăvilit de râs punea stăpânire pe copiii din jur, mai ales pe băieţi. Pe chipurile fetelor se citea mai degrabă milă. Pe deasupra, mai eram şi strabică şi ochelaristă. Am ajuns să nu mai vreau în curte, iar dacă ieşeam, să mă reazem de ziduri, speriată de batjocura copiilor. Băieţii, mai ales băieţii, mă încolţeau din toate părţile, făceau cerc în jurul meu şi mă somau:

– Vorbeşte! Hai, zi ceva! (în traducerea mea: „Voroveşche! Noa, zâi şieva!”)

Stăteam mută în faţa lor, mută şi încăpăţânată. Nu le înţelegeam plăcerea de a batjocori, plăcerea lor pentru „mişto” (cuvânt străin mie pe atunci), un mişto continuu pe care îl văd şi în ziua de astăzi la bărbaţi maturi. Un mişto care inhibă femeile, le face să se simtă mici, umile şi proaste şi la care, de obicei, ele nu iau parte fiindcă ştiu că umilinţa doare. Este o armă care funcţionează imbatabil când băieţii vor să se separe de fete, când nu au chef de prezenţa lor şi ştiu că le reduc la tăcere. Am văzut repetat aceeaşi scenă pe parcursul vieţii: musafiri bărbaţi, gazda femeie care vrea să participe la discuţie, plictiseala lor a priori, cuvintele salvatoare ale bărbatului gazdă:

– Mamă, pune şi tu ceva pe masă!

La un moment dat unul din băieţi mi-a spus:

– Dacă vorbeşti, îţi dăm un covrig.

Interesant. Am spus o propoziţie. Au râs, dar mi-au dat covrigul. Data următoare, ca să mă facă să vorbesc, să prestez ca bufonă a curţii, mi-au promis o ciocolată Pitic. Am vorbit, au râs, mi-au dat-o. Dar râsul lor începuse să aibă un preţ cam pipărat, odată ce nu mai deschideam gura decât contra cost. Uşurel, m-au cam lăsat în plata Domnului, ca pe orice alt copil din curtea blocului. Dar am învăţat ceva din lecţia asta – că ceea ce faci pe gratis e ne-preţuit, dacă nu cumva dis/preţuit.

Soaţele mele, 1962

Cu fetiţele mă jucam mai puţin fiindcă mă plictisea să stau pe un preşuleţ cu păpuşi şi crăticioare, să mă joc de-a mama, tata şi copilul când curtea era atât de mare şi o puteam umple cu fântâni din cutii de tablă. Bunicii nu mă împiedicau să îmi fac de cap, mă lăsau în legea mea, nu în legile altora despre joaca de fetiţe. Dar primăvara, pe când dădeau florile în meri, acceptam bucuroasă să intru în ritualul „soaţelor”.

Aveam de pe acum aproape 8 ani si îmi revizitam bunicii în orice pauză de la şcoala din oraş. Ritualul era al fetiţelor în devenirea lor către fete, un ritual de tranziţie între cele două stări. Ne luam de mână în jurul mărului din grădină în care era crestată o cruce care creştea odată cu noi şi cu copacul. Începeam să ne rotim în cerc, cântând: „Soţ cu mine, soţ cu tine, soţ cu dragul Dumnezeu”. Ne opream şi fiecare fată-fetiţă săruta crucea din măr atunci când ajungea în dreptul ei. Era un ritual ciudat şi fascinant, aproape animist, un ritual în care fetele se legau să fie „soaţe” ale altor fete, să se bucure una de alta, să-şi asculte lacrimile, să îşi ţină tainele, să împartă viitoarele poveri şi bucurii femeieşti una cu alta, după ce intrau în legea soţilor şi încetau să mai fie soaţele altor femei. Pe atunci mă simţeam ruptă în două: voiam soaţe, dar nu voiam să intru în legea femeilor. Îmi plăcea să îmi fac arcuri din beţe de salcie, nu mileuri de dantelă. Mi-era frică de acele de tricotat. Le admiram pentru dantelele pe care le ţeseau mâinile lor, dar mă simţeam neputincioasă şi nerăbdătoare să o iau leanca prin pădure, cu băieţii, tovarăşii mei de jocuri periculoase, desfăşurate în spaţii largi, nesigure şi necunoscute.

(sursa foto: cristinafilimon.wordpress.com)