Copila

Ce știam înainte să cunosc…

Vrăbiuţa, 1957

Când închid privirea gândului şi o las pe cea a imaginii ajung undeva, departe, pe o uliţă, lângă un pârâu care atunci mi se părea foarte mare şi spăimos. Latul lui era mai lung ca mine. Undeva în spate era o poartă uriaşă cu o uşă zăvorâtă la care eu nu puteam să ajung. Știam că doar în spatele ei nu mă ameninţă nimic. Îmi era frică să nu se închidă şi să rămân afară pe vecie. Atunci însă, în acea primă amintire, se întâmplă ceva teribil. Ţin în pumni o vrăbiuţă fără suflare. Stătea nemişcată acolo, uriaşă în podul palmelor mele mici şi nu voia să zboare, nici să mă ciupească cu gheruţele ei gălbenele pe care le ţinea strânse și reci. Iar eu aşteptam. Nimic nu era la locul lui: poarta s-a închis, pârâul creştea pe măsură ce îl priveam. Nu puteam face nici o mişcare. Poate vrăbiuţa dormea. Aştept să se trezească şi să zboare. Imaginea asta acoperă vremea când cred că eram aproape nevorbitoare. Aveam doi ani. Amintirea nu are decât simţire, formă şi culoare.

Preoteasa: 1959

Henri Matisse, Femeie citind

(sursa foto: picturi.art-zone.ro)

Despre şcoala la care era mama învăţătoare nu-mi mai amintesc. Îmi aminteşte ea. În memoria mea stocată într-un limbaj cu semne greu de tradus nu este decât colina mică din spatele şcolii. Undeva în stânga, pe altă colină era „privata”[1] popii din Boj. O vedeam mereu. O văd şi acum, dar niciodată ca privată, ci ca scenă. Preoteasa urca spre locul cu pricina uitându-se în spate dacă o urmăreşte o ceată de pândaci. Strângea ceva la piept, ca şi când era ceva de preţ, furat de la hăitașii ei posibili, cei de care se temea când mergea acolo, strecurându-se ca o hoaţă. Intra, mai arunca o privire îndărăt şi se zăvora înăuntru. Măcar atât ştiam: că oamenii nu stau mult în privată, că nu le place fiindcă nici mie nu-mi plăcea. Ea însă, ea, doamna preoteasă, stătea acolo un veac. Uneori suna un glas de tunet: părintele sau soacra ei o strigau, privind la sigur, spre locul ei secret. Pândea prin ulucă. Dacă erau departe, ieşea şi o lua pe ocolite ca să își facă apariția din grajd. Dacă erau aproape, ieşea cu „obiectul” ascuns sub cordonul fustei (îi vedeam forma mai pătrăţoasă). Avea o figură vinovată, ca şi când se  pregătea pe drept să-şi încaseze porţia de nuiele sau măcar o palmă grea, căci de zis nu-i zicea nimeni nimic în curte, în văzul lumii. Toţi ai casei îi ştiau obiceiul păcătos şi tuturor le era ruşine cu ea. Multă vreme am crezut că preoteasa face într-adevăr ceva rău sau ceva foarte ruşinos. „Prostii”, cum erau numite pe atunci partidele de sex. De bună seamă, nu. Era mereu singură. Poate că dosea ceva acolo. Sau arunca ceva ca să nu scotocească nimeni. O ocoleam cât puteam, să nu mă vadă lumea pe aproape. Mama, însă, nu. Părea că şi ea o ascunde cât poate, că minte pentru ea. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o:

–  Mamă, ce lucru rău face doamna preoteasă acolo în privată? De ce se ascunde?

– Citeşte, fetiţă. Citeşte. Dar te rog să nu spui nimănui. Citeşte romane, poezii şi cărţi de istorie.

Cred că am făcut nişte ochi aşa de mari încât mama a simţit nevoia să-mi dea prima lecţie despre roluri de gen, mai ales după întrebarea mea:

– Da’ Părintele de ce citeşte când vrea, chiar şi pe scaunul de la poartă?

– Vai, cât eşti de copil! Părintele e preot şi e bărbat, mai ales e bărbat. El poate să citească ce vrea şi când vrea. Pentru o femeie de la ţară e mare ruşine să stea degeaba cu o carte în mână. Ea trebuie văzută făcând mereu ceva. De stat, stai când eşti bolnavă. Ei cred că cititul le sminteşte pe femei şi le mai face şi leneşe pe deasupra. La bărbaţi e altceva. Cei cu o carte sau cu un ziar în mână sunt respectaţi. Când preoteasa citeşte, pierde vremea degeaba şi îi intră gărgăuni la cap. Aşa cred ei.

– Da’ dumneata de ce citeşti în casă şi în ogradă şi nu în privată?

– Eu sunt învăţătoare şi ei cred că e normal să-m pierd vremea cu cărţi, că or fi bune la școală. Aşa pot să citesc fără nici o frică, în văzul lumii.

Mult mai târziu am cunoscut-o pe Filofteia (în 1986), bunica soţului meu, o femeie foarte deşteaptă, înţeleaptă şi fermecătoare, atât de fermecătore că îmi venea să mă fac „filofteie” la bătrâneţe. Toate îi erau bune şi senine atunci când ne-am întâlnit noi.., Trecuse prin viaţă cam 80 de ani: maternitate, războaie, aşteptări, animale, plante, nepoţi. Era aşa de simpatică şi de voioasă…încât atunci când am văzut-o întunecându-se de o durere adâncă, de suflet, nu mi-a venit să cred! Întunecarea ei nu venea de la nici unul din greurile şi răurile legate de morţi, de suferinţe, înşelări şi despărţiri, ci de la ceva ce nu a putut să aibă pe viaţă.

– Căci, maică, toţi te pot părăsi, pe unii îi ia Dumnezeu. Poţi pierde tot ce ai într-o clipită, da’ dacă ştii să citeşti, atunci îţi rămâne ceva pe lumea asta, atâta cât îţi rămâne lumina ochilor. Pe mine nu m-a lăsat tata să mă duc la şcoală, nu m-au lăsat nici măcar să învăţ singură literele. Aşa erau vremurile. Ziceau oamenii că fetele care ştiu să scrie fac lucruri pe ascuns. Şi orice face o femeie pe de-ascuns nu poate să fie decât lucru rău şi păcătos.”

Îi plăcea enorm să-l asculte pe Toader, bărbatul ei, citindu-i seară de seară. Orice. Ziare, cărţi, calendarul de perete, reţete de medicamente. Aşa le treceau serile în singurătatea lor de cuci „în etate”, cum îi plăcea ei să spună fiindcă „ageismul”[2] îi făcea rău. Era hotărâtă să plece de pe lume după bunicul Toader, imediat ce încheia pomenile obligatorii.  Aşa a şi făcut. S-a lăsat dusă. Nu cred că l-a iubit cu pasiune devastatoare. Cred însă că nu putea să îndure serile goale în care nu îi citea nimeni fiindcă Cetitorul, bărbatul, o lăsase nu doar fără el, dar şi fără rostul lui pentru ea: luntraşul bunicii Filofteia către lumea literelor.

[1] WC-ul din fundul curţii.

[2] Ageism : discriminare de vârstă (termen construit în analogie cu cel de rasism)