Cine naiba l-a pus pe Trebuie ăsta în viața femeilor?

Tatăl fiicei sale

Cred că este foarte greu să fii tată de fată, tată de adolescentă. Asupra fetei tale se năpustesc toate stihiile lumii: ispitele, întunericul, băieții, bărbații, “femeile ușoare”, agentele de recrutare, horele, reuniunile, discotecile, cluburile, claca la porumb, munca patriotică pe coclauri, excursiile, taberele, “săptămâna altfel”, bodega, barul, tulburelul, țigara, drogul, furatul fetei, fuga de acasă, traficarea copilelor. Și tu, un biet om, până mai ieri ieșit la vânătoare și degrabă dus în ispită, te trezești gardianul gata să pună stavilă vânătorilor și ispititorilor fiicei tale. Illo tempore era bineⁱ. Cum treceam în lumea fetelor, începea conclavul de pețit și o dădeai în primire lui Petrică plus soacrei din dotare sau îl luai pe Petrică sub supraveghere la domiciliu, ca ginere subordonat și ascultător. Până la proba contrarie, de bună seama.

Tații generației mele de fete erau de-a dreptul fără griji față de cei actuali. Orașul nostru număra 70.000 de suflete, jumătate siderurgice, jumătate auxiliare, mă rog, sau în devenire ca siderurgice și auxiliare. Anii 70 erau stabili și liniștiți. Planul de oțel mergea bine, gazetele de perete îi selectau clar pe fruntași de codași sau recalcitranți, nu mergeai 100 de metri fără să nu dai nas în nas cu o tanti sau un nene care îți știa părinții. Cum să îți faci de cap într-o lume atât de bine supravegheată și planificată? Ce te putea paște într-un oraș și într-o vreme în care trecerea unei mașini pe stradă, cu excepția autobuzelor de navetiști, a camioanelor cu dolomită sau minereu de cărbune, era o raritate aproape exotică? Discoteci nu existauⁱⁱ. Cluburile aveau profiluri clare: cenaclu literar, știință și tehnică, balet și bune maniere.

În pacea aceea cu cincinale îndeplinite, tații trăiau cu două săbii ale lui Damocles deasupra capului: pierdera reputației de virgină și sarcina.ⁱⁱⁱ Eu neg faptul că mamele erau mult mai explicit speriate pentru noi decât tații. Dar încerc să înțeleg cum le-a fost lor, taților, tranziția noastră de la fetițe la femei. Ca să mă exprim metodologic corect, am remarcat, prin observație participativă, două mari tipuri de atitudini care reveneau cu o anume regularitate empirică (măi să fie, greu e să te lepezi de limbajul academic!). Prima categorie e cea a satrapilor: tații care îl luau pe interzis în brațe și cu greu își lăsau fetele slobode măcar la o “vizionare de film cu școala”. Nici vorbă de reuniuni tovărășești unde trupa noastră de colegi decadenți interpreta Beatles, Hendrix și Rolling Stones. Sau de ceaiuri unde dansam în semi-beznă până și Je t’aime… moi non plus, melodie rău famată inclusiv în cercurile mai puritane din Vestul atât de îndepărtat. Se sparie gândul! 2) a doua: cea de m’enfichist pe seama mamei: “Vezi ce face fie-ta! Te privește!“ Ar mai fi și cea de-a treia, dar în cercul meu mulțimea inclusă în acestă categorie se reducea la un singur element: propriul tată.

Aș înscrie strategia tatătălui meu sub lozinca:

– Nu vrem gâște-n bătătură!

Tata nu era deloc naiv. Știa foarte bine că un om nu poate fi ferit de ispite prin supravegherea de către alt om, ci numai prin autocontrol. Și mai știa că autocontrolul nu vine din cer, nu e revelat, ci este rezultatul experiențelor, al traiului cu frecvență, în totală expunere la lumea reală față-n față cu învățăturile morale și naivitățile de puștoaică. Care era lumea reală, relevantă pentru el? Era mai presus de toate lumea ofițerilor tineri, cei pe care îi păstorea la unitatea militară de rachete antiaeriene, mare secret al tratatului de la Varșovia, pitulat în Ținutul Pădurenilor, într-un vârf de munte.

Când am împlinit 16 ani tata a hotărât că este cazul înțeleg ce este în capul bărbaților tineri, prin intermediul reprezentanților hard al sentimentului bărbăției.

– De ce târăști copilul după tine prin cârciumi? îl întreba mama foarte îngrijorată.

– Fiindcă nu vreau să fie o gâscă și să o păcălească orice nenorocit. Uite de-aia! Vreau să învețe.

Gâscă nici eu nu voiam să fiu. Cu niciun chip. Așa că mă „sacrificam” și îl urmam la chermezele lor invariabil petrecute la Restaurantul Corvinul, cum altfel?

Tata îmi lua Cico și grătar cu cartofi prăjiți. Ei își luau o baterie de vin. În prima parte era clar că îi stingheream și că ar fi parașutat-o pe fata comandantului la mama naibii, undeva în stratosferă, fiindcă din cauza ei trebuiau să își cenzureze vorbele. După prima sticlă de vin per capita, nici nu mă mai vedeau. Și atunci se simțeau slobozi. Despre armată sau politică nu puteau să vorbească într-un loc public. Măcar atâta minte tot le mai rămânea. Rețete de mâncare sau modele de macrameuri nu cunoșteau, copii încă nu aveau și chiar dacă ar fi avut, nu era bărbătesc să vorbească despre ei. Erau suficient de tineri încât să se creadă născuți din spuma mării, deci nici părinții nu erau un subiect, iar față de lecturi păreau să aibă o înclinație tare precară. Ce le mai rămânea ca să se dea grande? Firește, aventurile reale sau imaginare cu femei mai mult sau mai puțin libere sau liberabile prin schimb, pe care le păcăleau, le momeau și, într-un final, ziceau că le aveau. Căci acesta era finalul și toată povestea: văzut, plăcut, momit, păcălit, luat, plecat. Fiind din casta războinicilor, nici măcar nu trebuiau să arate vagi sentimente de entuziasm, îndrăgostire, încântare, regret, disperare, nefericire, chiar dacă în realitate le aveau. Pentru ei femeile erau bunuțe, bune și trăsnet. Starea lor de agregare dezirabilă era cea orizontală, asezonată cu nazuri inițiale și încheiată cu predare necondiționată. Erau, desigur, preferate cele măritate din cauza Decretului anti-avort. Când bărbații aceștia spuneau: – Hai să vorbim despre femei! nu se refereau niciodată la colege (nici nu aveau așa ceva în armată, cu excepția bibliotecarei), nici la mame, surori, prietene, vecine, bunici, mătuși. Ele ieșeau din această categorie. Femei erau doar cele cărora le dădeau târcoale ca să le placheze la sol, sau cele care erau deja cucerite și livrate în poveștile de la Restaurantul Corvinul. Îi ascultam foarte trează și atentă, așa cum voia tata, regizorul și scenaristul întâlnirilor fiicei sale cu „lumea reală”. Mă înfuriau la culme. Îmi venea să le dau cu ceva în cap. În mintea lor, în orice femeie arătoasă zăcea o curvă fraieră. Fraieră, da. Nici măcar nu reieșea că i-ar costa altceva decât ceva târcoale și niscai vrăjeală. Unul nu ar fi recunoscut nici măcar că uneori el era cel folosit și aruncat ca un șervețel dispensabil. Așa or vorbi și colegii mei? Așa ne privesc toți? Și dacă ne privesc așa, eu ce să fac? Să stau toată viața doar cu nasul în cărți și să îi ignor total? Multe dileme într-o minte de adolescentă. Citeam poezii și romane în care bărbații iubeau romantic și frumos. Aveam colegi de-a dreptul sfioși. Dar, iată, aveam și fața limpede a pericolului. Doamne, de ce nu m-ai făcut bărbat, ca să nu ajung pradă unor fustangii fără scrupule sau a unui soț tâmpit ca nenea Turturică? De ce trebuie ca o femeie să își caute ca proasta perechea, fiindcă altfel lumea zice că e neisprăvită și ratată? De ce “trebuie”? Cine naiba l-a pus pe Trebuie ăsta în viața femeilor?

(sursa foto: tshirt-factory.ro)