Nicolae Manolescu
O carte care ar fi putut constitui un moment important de bilanţ în receptarea operei lui Urmuz este Urmuz în conştiinţa criticii (Cartea Românească, 2014), datorată lui Constantin Cubleşan. (Dacă o comentez abia acum, este că la apariţia ei nu-mi reluasem cronica, aşa că sunt obligat să recuperez).
Constantin Cubleşan nu e la primul studiu de acest fel. În 1999, publica un Caragiale în conştiinţa criticii. Aproape identice în privinţa tratării temei. Şi nerealizând, nici una, nici alta, decât în mică măsură, ceea ce probabil şi-au propus. Două sunt motivele. Primul constă în dispunerea greu de înţeles a materiei. M-aş fi aşteptat la una mai clar cronologică. Dată fiind schimbarea la faţă a criticii urmuziene de-a lungul timpului, ar fi fost modul normal de procedare. Constantin Cubleşan distribuie contribuţiile criticilor în patru capitole, unul de Menţiuni şi opinii, urmat de altul de Comentarii şi interpretări, din nou, Menţiuni şi opinii, urmat din nou de Comentarii şi interpretări. Înaintând şovăielnic din trecut spre prezent. Ce caută bunăoară George Pruteanu în capitolul unu? Diferenţa dintre unele şi altele nu e nici ea clară. Intenţia pare să fi fost gruparea unor texte relativ scurte şi ocazionale, fără mari pretenţii, în capitolele unu şi trei, şi analize mai întinse sau chiar pagini de istorie literară, în capitolele doi şi patru. Doar că autorul nu e consecvent, amestecându-le, în pofida evidenţei. O bună parte din Comentariile recente sunt simple Menţiuni, tot aşa cum destule Menţiuni sunt foarte consistente. Al doilea motiv îl constituie modul descriptiv în care sunt prezentate contribuţiile critice, indiferent de substanţă sau de originalitate, reducţia la simple constatări, parcă voit lipsite de culoare personală. Nici o obiecţie, nici o delimitare. Ca şi cum toate comentariile ar avea aceeaşi greutate. Deşi este evident că destule repetă papagaliceşte ce a mai fost spus. Sau că, nu puţine, nu spun nimic. Cartea se încheie cu un text de pe net al lui Florin Contrea (n-am auzit de el, mea culpa), care, deşi n-are absolut nici o idee, consideră că Ion Negoiţescu, Ov.S. Crohmălniceanu sau Marin Sorescu s-ar mărgini la a „repeta adevăruri de interes general”. Obrăznicie din ce în ce mai răspândită la unii tineri de astăzi. Nu lipseşte din sumar un impostor notoriu ca Artur Silvestri şi, încă, în primul capitol de Comentarii, cu un text de nici două pagini, datate 1985, descriindu-l pe Urmuz în cel mai caraghios spirit protocronist.
Un caz interesant, autorul Paginilor bizare a fost de la început. Cel puţin trei vârste are receptarea operei sale. Contemporanii săi, în cap cu Arghezi, care l-a debutat, şi continuând cu avangardiştii, care au văzut în el un precursor, ţin de un soi de preistorie naivă şi euforică a receptării. Elementul comun al acestor dintâi opinii este accentul pus pe interesul pentru absurdităţile logice şi de limbaj ale încă nenăscutei bine avangarde. De la Voronca la Bogza, toţi gândesc şi scriu la fel despre Urmuz. A doua vârstă aparţine criticilor profesionişti dintre războaie. Unii îl iau pe Urmuz relativ în serios, rezervaţi totuşi în a-l considera scriitor adevărat (Pompiliu Constantinescu), alţii văd în el un amator, iubitor de bufonerii şi farse, dotat cu spirit ludic, dar nicidecum scriitor (G. Călinescu). Abia după 1970, când se vorbeşte din nou despre el în critică şi i se consacră ediţii, Urmuz pare a intra cu adevărat în conştiinţa criticii. Nicolae Balotă este, în fond, cel care îl consacră definitiv în noua ipostază, într-un studiu compact, cel mai amplu şi mai temeinic din toate cele privitoare la scriitor. Pe urmele lui, m-am înscris eu însumi. Îi mulţumesc lui Constantin Cubleşan de a o fi remarcat. Singurul disident însemnat postbelic este Alexandru George, încă din 1971. Ideea lui principală este următoarea: „Urmuz oferă un exerciţiu realmente monstruos în care originalitatea (indiscutabilă) nu poate conferi prin ea însăşi şi vreo valoare acţiunii sale”. Ce e drept nici chiar Alexandru George nu-i poate nega lui Urmuz meritul de a fi dat naştere unor emuli, merit care va tot fi repetat, cu un aer permanent de noutate, până la Mircea Cărtărescu în 1999. În stilul lui cârtitor, autorul Semnelor şi reperelor remarcă paradoxul ca un „mediocru original” să fi exercitat „o influenţă mai mare asupra altor scriitori decât un geniu a cărui operă copleşeşte şi paralizează o întreagă epocă”.
O mai bună orânduire a materialului, altminteri foarte bogat, probabil exhaustiv sub raport bibliografic (unde este totuşi Saşa Pană, cu antologia lui din 1930?) şi o punctare mai limpede a modificărilor perspectivei critice ar fi oferit cărţii lui Constantin Cubleşan şansa de a o face inconturnabilă pentru interpretările de mâine, eventualii autori trebuind să se descurce mai departe pe cont propriu în descâlcirea iţelor conştiinţei critice privitoare la Urmuz.
Constantin Cubleşan, Urmuz în conştiinţa criticii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 272 pag.
