Un titlu de Premiul Nobel

Titlul primei cărți de proză a lui Dan Lungu era atât de dizgrațios – Chetă la flegmă −, încât mi-a trebuit un mare efort de obiectivare ca să admit, într-o recenzie, că autorul are talent. Titlul altei cărți publicate de el – Sunt o babă comunistă −, de o violentă expresivitate, a făcut valuri și în România, și în alte țări (cu atât mai mult cu cât ecranizarea lui Stere Gulea l-a preluat și repus în circulație). Puțină lume știe însă că la originea sintagmei se află o invectivă folosită de malițiosul Dan Petrescu – „babă utecistă” − într-un pamflet al său îndreptat împotriva unei cunoscute editoare.

Iată că acum Dan Lungu se prezintă în fața publicului cu un titlu de o remarcabilă frumusețe literară, care pare împrumutat de la Mario Vargas Llosa sau Vasili Șukșin: Fetița care se juca de-a Dumnezeu. Nu este împrumutat, îi aparține exclusiv lui Dan Lungu, dar prezintă dezavantajul că îi creează cititorului așteptări prea mari și îl face să se simtă dezamăgit de un roman în fond foarte bine scris.

Ce roman s-ar fi putut construi plecând de la acest titlu! îți tot spui întorcând filă după filă, în loc să te bucuri de finețea spiritului de observație a autorului și de frazele lui impecabil alcătuite. Dan Lungu își îndreaptă, de data aceasta, atenția asupra lumii copiilor, dovedind în înțelegerea lor o surprinzătoare competență. Fie i-a studiat multă vreme, cu atenție, pe puștii din jurul lui, fie își valorifică, în urma unui proces de anamneză, propriile trăiri de pe vremea când avea numai câțiva ani.

În prim-planul narațiunii este adusă o fetiță, Rădița, aflată în grija bunicilor, după ce mama ei, Letiția Vărzaru, a plecat să muncească la Roma, ca îngrijitoare a unei bătrâne. De sora Rădiței, Mălina, se ocupă Vali, soțul Letiției. Surorile au fost, deci, despărțite, temporar, și una de alta, și amândouă de mama lor. Dar pentru ele temporar înseamnă o eternitate. Rădița, în special, nu se poate împăca deloc cu absența mamei.

Letiția nu și-a părăsit familia, ci a plecat în străinătate – ca atâția alți români − ca să-i salveze pe ai săi de la o sărăcie umilitoare. Liliana Corobca are în vedere același fenomen în romanul ei, Kinderland, cronică a vieții dintr-un sat din Basarabia locuit aproape în exclusivitate de bătrâni și copii, după plecarea adulților la muncă în Occident. Nici lui Dan Lungu, de formație sociolog și un scriitor interesat de ceea ce se întâmplă în vremea lui, nu putea să-i scape această situație inedită, generatoare de dramatism.

Spre deosebire însă de Kinderland, care are drept subiect maturizarea forțată a copiilor și iradiază un amestec de duioșie și deznădejde (amintind de proza rusească), Fetița care se juca de-a Dumnezeu este mai curând un tratat epic de psihologie a copiilor. Autorul descifrează cu încântare și răbdare viața suflească a celor mici, dând impresia că nu s-ar sătura niciodată să-i studieze și că nu i-ar păsa dacă de la un moment dat cititorul ar începe să se plictisească). Din această preocupare rezultă pagini antologice, cum este aceea în care descrie reflecțiile naiv-filosofice ale Rădiței:

„Da, i s-a luminat parcă mintea când și-a dat seama că, după ce ea pleacă dintr-un loc, locul nu dispare, iar oamenii aflați acolo continuă să existe și să vorbească între ei.”

Apoi, însă, fetița vrea să și verifice dacă exact așa se întâmplă:

„S-a apropiat tiptil de ușa camerei [din care tocmai ieșise, n.n.] și a deschis-o brusc, să vadă dacă patul, biblioteca, veioza și tablourile de pe pereți erau la locul lor. A făcut asta de mai multe ori, din ce în ce mai repede, ca să le prindă dacă dispar și reapar, însă nu a descoperit nimic suspect. Fie erau mult mai iuți decât ea, fie rămâneau pe loc.”

Într-o nuvelă a lui Nicolae Velea, Paznic la armonii, un băiețaș, Domnel, se uită pe fereastră și crede că strada, pomii, păsările există numai pentru că le susține el cu privirea; drept urmare, apăsat de această responsabilitate, întârzie să se ducă la culcare. Și alți autori, deci, s-au arătat interesați de acest solipsism spontan al copiilor. Sunt convins însă că Dan Lungu nu l-a citit pe Nicolae Velea, iar Nicolae Velea, chiar să vrea, n-ar putea să-l citească pe Dan Lungu.

Dacă aș avea la dispoziție mai mult spațiu tipografic, aș analiza pe larg și alte teme ale romanului, în special viața românilor la Roma. Prozatorul sesizează nuanțele infinitezimale ale relației dintre Letiția și bătrâna pe care o îngrijește, Nona Bosse:

„Privește îngrijorată către Nona, dar e în regulă, doarme cu gura întredeschisă, i se văd dinții. Până la ea nu mai văzuse niciodată dinți falși atât de bine realizați, cu mici imperfecțiuni naturale, ai fi putut jura că sunt adevărați.”

Scris cu o siguranță de profesionist, mereu egal cu sine, romanul ne inspiră încredere și ne face să sperăm că de la un moment dat se va întâmpla ceva care să dea întregii construcții un sens mai înalt. Dar acel ceva nu se întâmplă.

Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, roman, Iași, Ed. Polirom, 2014 (pe copertă: Andere Andrea Petrlik/ Shutterstock.com). 360 pag.

(Text apărut în România literară nr. 38/ 2015)