Un specialist în succesul la public

Recitesc Fram, ursul polar, înduioșătoarea povestire publicată de Cezar Petrescu în 1931, și reeditată de atunci și până azi de zeci de ori, cu aceeași încântare pe care am simțit-o ca adolescent. Textul nu pare deloc demodat. Este în continuare seducător, ca și cum ar fi fost gândit de Șeherazada, are grație stilistică și emoționează.

Cezar Petrescu (1892‒1961) a fost unul dintre puținii noștri scriitori profesioniști. A creat personaje care nu semănau cu el și a descris situații pe care nu le-a trăit. N-a scris, ca alți autori, o singură carte și câteva cărți derivând din ea, ci a scris o mulțime de cărți, cu subiecte dintre cele mai diferite, foarte atent la așteptările publicului. A făcut ceea ce se numește azi o literatură comercială. Aproape fiecare dintre romanele pe care le-a publicat în perioada dintre cele două războaie mondiale a fost un best-seller: Întunecare, Ochii strigoiului, Calea Victoriei, Greta Garbo, Duminica orbului, Carlton, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru și multe altele. Îl interesau evenimentele despre care vorbea toată lumea, având în această privință un fler de gazetar. În amplul roman Întunecare a evocat Primul Război Mondial, la puțină vreme după încheierea lui, în Calea Victoriei a descris mediul citadin ca pe un loc al pierzaniei pentru o tânără inocentă, în Carlton, roman publicat imediat după devastatorul cutremur din 1940, a reconstituit soarta celor care locuiseră în blocul „Carlton”, prăbușit la cutremur, în Aurul negru s-a ocupat de perturbațiile produse în societatea românească, până nu demult patriarhală, de exploatarea petrolului, generatoare de îmbogățiri rapide și crahuri răsunătoare.

Scria de dimineața până seara, între 10 și 14 ore pe zi. Scria fluent și superficial, aproape mereu atrăgător. Singurul eșec clar a fost romanul despre Eminescu, personaj pe care nu l-a putut cuprinde în mintea lui. Un mare succes l-a reprezentat narațiunea pentru copii, dar citită cu plăcere și de maturi, Fram, ursul polar, la fel de tulburătoare ca romanele lui Jack London Colț alb și Mihail, câine de circ. În 1937, din banii câștigați pe cărți, și-a cumpărat și o cabană, la Bușteni, ca să aibă un loc în care să scrie în liniște.

Stând de dimineața până seara la masa de scris, Cezar Petrescu nu observă, nici în 1945 şi nici în anii imediat următori, că în România totul se schimbă. În virtutea inerţiei, scrie şi publică romane de exact aceeaşi factură cu cele care au fost best-sellers înainte de război.

În 1945 îi apare, de pildă, romanul Adăpostul Sobolia, compus după o reţetă folosită de zeci de ori cu succes în deceniile trei şi patru. Un eveniment istoric de dată recentă care încă preocupă opinia publică sau chiar o obsedează este asociat cu evoluţia unor personaje fictive, dintre care nu lipsesc niciodată doi îndrăgostiţi, cu un destin nefericit. Este vorba, în fond, de o combinaţie de gazetărie de senzaţie şi literatură melodramatică, scrisă cu vervă şi cu o eleganţă stilistică bine însuşită, practicată firesc. În romanul la care mă refer, evenimentul îl constituie bombardarea Bucureştiului, în primăvara anului 1944, de aviaţia anglo-americană, iar cuplul de îndrăgostiţi este format din Lalu Măldărescu şi Lavinia Madu, o femeie care se dedică salvării victimelor războiului, deşi este ea însăşi fragilă şi are nevoie de ocrotire.

Tot în 1945 lui Cezar Petrescu îi apare romanul Războiul lui Ion Săracu, scris la persoana întâi, într-un stil intenţionat naiv şi popular, pentru a se crea impresia că întreaga relatare i-ar aparţine sergentului Ion I. Săracu, aflat în spital, în primăvara anului 1945, după ce fusese rănit sub zidurile Budapestei. Ion I. Săracu (nume generic al ţăranului român), cu modul lui simplu, neconvenţional de a vedea lumea, oferă romancierului posibilitatea de a dezeroiza şi uneori de a satiriza războiul – cu menţiunea însă că imitarea logicii şi limbajului unui om de la ţară nu-i reuşeşte lui Cezar Petrescu.

Alt roman „antebelic” demn de menţionat scris după război este Tapirul (în două volume, apărute în 1946 şi, respectiv, 1947). Binecunoscutul „intelectual inadaptabil”, din care Cezar Petrescu şi-a făcut adeseori personajul principal al romanelor sale (probabil şi sub influenţa sămănătorismului, de care nu s-a putut niciodată elibera complet), poartă în acest roman numele Neagu Tomaziu, predă geografia ca profesor de liceu şi este, bineînţeles, un înfrânt, din cauza idealismului său, incompatibil cu materialismul ‒ cum să-i spunem altfel? ‒ vulgar al epocii.

Scrierile lui Cezar Petrescu din această perioadă (ca, de altfel, toate scrierile sale) sunt lipsite de profunzime. Însă ele au meritul de a aduce culoare, exuberanţă şi o voioasă superficialitate într-o literatură obligată să treacă la reprezentări în alb-negru, la o fantezie raţionalizată şi la o gravitate obligatorie.