Un om care nu se plictisește niciodată

Ca și Opinia studențească înainte de 1989, Suplimentul de cultură este în prezent, tot la Iași, o școală de publicistică inteligentă și ironică. Dintre cei care s-au format și afirmat în paginile noii publicații se remarcă Florin Lăzărescu. Mai puțin livresc decât alți semnatari de rubrici, care cultivă până la manierism paradoxul, parodia, jocul de cuvinte, Florin Lăzărescu face o cronică a vieții de fiecare zi. Descris de el, fluxul existenței cotidiene, pe care noi îl considerăm nedemn de atenție și aproape că îl ignorăm, devine un spectacol captivant.

Nu-ți vine să crezi că mersul cu taxiul, plata unui impozit, bătutul covoarelor sau cumpărarea unui pachet de țigări pot fi subiectul unor istorisiri atrăgătoare. Citindu-l pe Florin Lăzărescu vezi dintr-o dată mai clar și în culori mai vii realitatea imediată, parcă te-ai fi operat de cataractă.

Un volum recent, Întâmplări și personaje, în care sunt juxtapuse asemenea relatări, se citește cu mare plăcere, și pe sărite, și pagină după pagină, și căutând în el literatura, și uitând de literatură cu totul. Ar putea primi un premiu pentru cartea cu cele mai multe personaje care se țin minte. Cine se află în raza de observație a autorului fie numai câteva minute are șanse mari să fie portretizat, succint și expresiv, cu o vivacitate, cu o intuire a psihologiei care îl fac greu de uitat.

Lui Florin Lăzărescu îi trebuie numai două-trei fraze pentru a-l caracteriza și scoate din anonimat pe orice necunoscut, văzut pe stradă, într-un parc sau într-un autobuz. Cei care călătoresc în același compartiment de tren cu el vor intra în mod sigur în colecția sa de personaje. Iată, ca exemplu, cum îl evocă pe un necunoscut din cauza căruia a reușit cu greu să scrie un articol, în tren, la laptop:

„… a urcat în grabă un tip cam de vârsta mea, m-a ridicat și s-a așezat pe locul lui, la fereastră. Am mai scris trei cuvinte, tipul s-a răzgândit și s-a dus la bar, de unde s-a întors cu o bere. Iar m-a frecat, și-a reluat locul la fereastră. A început să bea berea cu sorbituri zgomotoase, în timp ce urmărea fiecare literă pe care o tastam.”

Acesta este, întâmplător, un personaj antipatic, dar în general Florin Lăzărescu nu-și privește personajele cu antipatie. El îi studiază pe oameni cu o curiozitate voioasă, cu înțelegere, cu o uimire care nu exprimă disprețul, ci mai degrabă bucuria că viața îi oferă noi și noi surprize. Puțin prozatori de la noi au, când examinează existența cotidiană, această atitudine tonică. În rarele cazuri când cineva îl înfurie, Florin Lăzărescu face planuri de răzbunare fantasmagorice și inaplicabile. Stând în gazdă într-o căsuță veche împreună cu doi tineri căsătoriți nesuferiți (prin calcule complicate ei stabilesc că au de plătit 37,2 % din factura de la gaz!), prozatorul jură solemn că la despărțirea de ei îi va pedepsi:

„a) îi trag tipului un pumn în față, iar femeii un șut în cur.

1. b) le sparg toate farfuriile de la bucătărie.
2. c) le rup cablul de la televizor.

4) le înfund cu gumă de mestecat gaura cheii de la ușa pe care o încuiau și când se duceau la baie.”

Iată însă că la plecare, tot acest plan cade:

„Ia mai dă-i în mă-sa de tâmpiți! O să mă răzbun scriind despre ei.”

Autorul – care este de fapt principalul personaj în carte – îi iubește cu larghețe pe oameni. Despre un prieten al său spune că este un personaj strașnic și explică de ce: „când îl văd, îmi apare în minte tristețea cu care a povestit că i-a murit un crap în iazul de acasă.” Pe doi bătrâni din tramvaiul aglomerat îi surprinde discutând despre Sfânta Treime: „Nu reușeau să priceapă cum vine treaba asta, să fii trei deodată, și în cine să crezi mai mult.” În fața spitalului CFR, remarcă doi bărbați în pijamale care se folosesc de o prăjină lungă pentru a da jos o nucă dintr-un nuc: „m-au surprins vitalitatea, bucuria cu care făceau asta, ca niște copii care și-au lăsat ghiozdanul pe marginea drumului, găsindu-și mai degrabă un prilej de joacă decât o ocupație cu un scop precis.”

Portrete de o infinită tandrețe sunt făcute tatălui, mamei, surorii (mai mici cu opt ani). Iat-o adusă pentru câteva clipe în prim-plan pe aceasta din urmă: „În ultimii ani, de când ni se tot îmbolnăvesc părinții și umblăm cu ei prin spitale, simt cum se reface legătura aia din copilărie, ca atunci când o priveam admirativ cum vorbește două ceasuri cu o păpușă sau cum îngroapă cu tot ceremonialul o broască lățită pe stradă de-o mașină.”

Comentând cartea ești mai degrabă tentat să dai citate din ea decât să o comentezi. Ai vrea să împarți cu alții plăcerea parcurgerii ei. Singurul lucru care strică uneori vraja este folosirea unor expresii strident-populare: „nu s-a simțit de nicio culoare”, „un loc unde poate da colțul în orice clipă”, „îi doare-n paișpe” etc. În exemplarul meu am tăiat cu pixul aceste expresii, ca și cum aș fi cules scamele de pe un costum elegant.

Forin Lăzărescu, Întâmplări și personaje, Iași, Ed. Polirom, col. „Ego-grafii”, 2015 (pe copertă: fotografii de Florin Lăzărescu). 302 pag.

(Text apărut în România literară nr. 29/ 2015)