Alex. Ștefănescu
Balada populară Miorița i-a fermecat pe aproape toți cei care au citit-o sau ascultat-o în cei peste o sută și cincizeci de ani de când a fost pusă în circulație. Varianta cea mai cunoscută i se datorează lui Alecu Russo, care a descoperit-o (la Soveja, în Vrancea) și lui Vasile Alecsandri, care i-a dat forma definitivă. Această variantă, rezultată din prelucrarea unui text folcloric de către un poet cult, a redevenit folclor, fiind recunoscută și adoptată de creatorii și interpreții de poezie populară.
Un folclorist și etnolog astăzi aproape uitat, Adrian Fochi, a identificat acum peste o jumătate de secol aproape o mie de variante ale baladei Miorița, pe întreg teritoriul țării, unele precedând-o pe cea arhicunoscută, altele derivând din ea.
Balada este deci mai mult decât o baladă, este un mit al românilor, un act de identitate al culturii naționale. Drept urmare, a generat o mare agitație intelectuală, a fost proslăvită și denigrată, a devenit obiect de dispută pentru ideologii de toate orientările. Trist spectacol, acela al ideologizării unei poezii frumoase.
Pentru că Miorița aceasta este, înainte de orice altceva: o poezie frumoasă. Trebuie să ne regăsim seninătatea necesară pentru a o reciti și a ne lăsa emoționați de ea.
Primele versuri, simple, alunecătoare, sună ca un început de cântec:
„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i moldovean
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.”
Remarcăm inspirata descriere sintetică a peisajului: „o gură de rai”. Ca și rapida aducere în prim-plan a celor trei ciobani, proveniți din trei provincii istorice ale României. Ciobanii aparțin ca personaje ‒ au observat sociologii ‒ satului românesc. Numai că ei sunt țărani plecați într-o aventură, în munți, iar când se întorc în sat au ce povesti. În expedițiile lor anuale se poate întâmpla să fie atacați de lupi, să aibă de înfruntat o furtună năprasnică, să cadă într-o prăpastie. De data aceasta se întâmplă cu totul altceva:
„Iar cel ungurean,
Şi cu cel vrâncean,
Mări se vorbiră,
Şi se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi…”
Complotul îi este dezvăluit ciobanului moldovean de una dintre oile lui, considerată năzdrăvană. Această comunicare supranaturală, departe de a fi fantezistă, cum i se poate părea unui orășean, pleacă de la o solidaritate afectivă reală, care apare în timp între un cioban și câinii și oile lui.
Ciobanul nu vorbește despre atentatul pus la cale împotriva sa. În schimb îi încredințează ființei care îi este devotată un fel de testament vorbit. De aici nu reiese, cum crede multă lume, în mod greșit, că acceptă pasiv moartea, ci doar că se pregătește pentru eventualitatea că va fi omorât. De altfel, verbul referitor la moarte este la modul condițional: „de-a fi să mor”. Ceea ce înseamnă „dacă o fi să mor”.
„‒ Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aici pe-aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să mi-aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul când a bate
Prin ele-a răzbate,
Ş-oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!”
În mod impresionant, ciobanul aflat în pericol de moarte are grijă să-i ocrotească el pe alții. Vrea ca oile să nu afle, în caz că va păți ceva, ce anume a pățit:
„Iar tu de omor
Să nu le spui lor…
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!”
Această reprezentare a morții ca o nuntă este antologică, prin măreție și tragism, prin generozitatea princiară a unui om simplu, prin capacitatea acestuia de a se salva prin frumusețe.
Balada culminează cu evocarea mamei, evocare simplă și răvășitoare, de un dramatism care nu alunecă niciodată în melodramă:
„Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe culmi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
Cine-au cunoscut,
Cine mi-au văzut
Mândru ciobănel
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Pana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului!…
Tu mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
C-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi si păltinaşi,
Preoţi munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!…”
Mama nu trebuie să știe că la nunta fiului ei a căzut o stea. De ce? Pentru că, fiind țărancă, ar înțelege imediat ce s-a întâmplat cu adevărat. În cultura populară este înscrisă credința că la moartea fiecărui om cade din cer o stea. Și anume, steaua lui. Ce credință frumoasă, fără corespondent în mitologiile altor popoare! Fiecare om contează în universul fără margini, există în evidențele lui Dumnezeu, are o stea care îi însoțește viața.
