Un eveniment literar (II) - Literatura de azi

Călătoria cu metroul, în felul în care o tematizează Andrei Codrescu în volumul intitulat chiar Metroul F, se pretează unor diverse utilizări poetice, bine speculate de către autor. Ea este suficient de lungă pentru ca mijlocul de transport devenit una cu scena lirică să treacă prin diferite zone și stații metropolitane, unii călători coborând la unele, alții urcând la altele, într-o mobilitate sugestivă pentru cea existențială, sub ochiul atent al observatorului care prinde acest mic spectacol uman pe o scenă în mișcare.
O a doua „folosire” poetică a acestui metrou (dincolo de amănuntul prozaic că autorul chiar va fi mers cu el când a schițat unele poeme din carte) se leagă anume de spațiul urban pe care îl implică linia metroului F. Așa cum în jurul unui călătorii cu Orient Express-ul s-a dezvoltat o întreagă mitologie literară a aventurii cu glamour sau în jurul călătoriei cu trenul prin stepa rusească, una a melancoliei spațiului deschis nesfârșit, ilimitat, fără capăt, Codrescu secționează, la propriu și la figurat, New York-ul, cu metroul lui F care are 40 de stații. Iată un răgaz arhisuficient pentru ca un poet vrednic să scrie niște versuri pe un i-phone sau într-un carnet.
În fine, în călătorii mai este ceva. Dincolo de observarea „materialului” uman care se tot schimbă și de faptul că fundalul poate fi unul de (post)modernitate urbană, cu o notă de alienare, pe timpul călătoriilor, mai ales a celor mai lungi, subiectul începe să gândească altfel decât o făcea la plecare și decât o va face la destinație. Plecările și sosirile țin de existența noastră cu un orar, cu reguli, norme, codificări stricte, cu un angrenaj în care eul social (re)intră imediat, pe când cel profund se efasează și se ascunde. De la plecare la sosire, adică de la despărțirea de angrenajul existenței sociale și revenirea la acesta, odată cu ultima stație a călătoriei, timpul curge și este altfel: ca un timp suspendat, configurând în jur o (i)realitate autonomă, care-i permite eului profund să se redescopere în liniște, în tihnă, să se analizeze, să-și amintească, să viseze cu ochii larg deschiși.
Regăsim această situație în cu 24 la sută, poem al unei călătorii cu avionul în care poetul-personaj are o atitudine ambivalentă. Nu știe dacă să se bucure sau, dimpotrivă, să se întristeze fiindcă mai are numai un sfert din bateria computerului pe care își tastează versurile promise lui Carmen Firan și revistei „Scrisul Românesc”. Când bateria se va termina, se va termina și cu poezia promisă, astfel că poetul trebuie să scrie rapid, să nu piardă timpul, ca și cum angrenajul de obligații sociale ar fi venit peste el acolo, în avion. Timpul social și timpul suspendat al zborului încep să-și încurce limbile ceasurilor, iar poetul face, cu 24% din bateria computerului, o comparație la repezeală: „puterea se scurge din baterii ca viața din bătrânel”. Dar iată întregul poem, deopotrivă lejer și serios, minimalist și problematic, cu un „zbor lin” și „un secol de neliniște”:

cu numai 24 la sută din putere în computer
mă lansez pe marea agitată a poeziei din avion
zbor lin spre marginea continentului
către oceanul pacific
un bătrânel târându-și șireturile pantofilor după el
trece prin culoar ca un oftat verde
puterea se scurge din baterii ca viața din bătrânel
sper să ajung la limanul promis
unde tot tu te ivești când mă las întrebării
și tot ție-ți dedic acest 24 la sută
un secol de neliniște până la tine

Într-un poem mai lung, metroul F cultură și pantofi, vom reveni la punctul de observație din metroul metropolitan, privirea trecând de la un călător la altul și reținând aspecte ce vor servi portretizării. Dacă ne-am fi așteptat, acum, la o infuzie de realism proaspăt, vom avea surpriza unei topiri a acestuia într-un suprarealism de cea mai bună factură. Ca și la „oniricul” Dumitru Țepeneag, în a cărui proză călătorii au apariții extravagante și fac cele mai bizare gesturi, aici vedem — cu ochii lui Codrescu — „două sacoșe de plastic” care „au gheare sunt pline de raci vii”, deținute de un tânăr chinez „cu pantofi lustruiți la harvard”, o femeie „cu pălărie de piele neagră/ tricou dungat pantofi albi cu toc înalt/ pantalonași scurți de mătase albastră” (însăși insistența cu care se face o atare descriere e una ludic-suprarealistă, nu sec-realistă), iar apoi din nou racii din sacoșe care „neobservați (…) își întind ghearele din saci/ către pulpele goale ale unei liceene/ care-i zice prietenei de banchetă/ «feelings are always storming inside everyone»”. Cleștii racilor au devenit în acest tablou suprarealist gheare (asta dacă nu cumva le confundă poetul reîntors la limba română), iar spre finalul poemului ce poate lua orice turnură, ca la un alt „oniric”, Leonid Dimov, „mulțimea din tren” devine „violentă” și toți „se duc undeva să bată pe cineva/ sau să se arunce de pe un pod în oceanul uleios/ în stația următoare care le-ar fi stația finală”. Iată încă un mod de a poetiza pe marginea și în cursul acestei călătorii cu metroul F, în care aparent anything goes. Codrescu decupează din realitatea traversată, în mod liber, fragmente pe care le re-aranjează într-o manieră apropiată de cea dadaistă, cu diferența că nu cuvintele sunt cele extrase acum din căciulă, ci trăsăturile unor călători deveniți personaje fără s-o știe.
Observarea tovarășilor de călătorie și distorsionarea conturului realist sunt modulate sensibil diferit în descântec, întrucât Codrescu are inteligența artistică și ingeniozitatea necesară pentru a nu repeta o aceeași „schemă” de la un poem la altul. Aici el vede (și noi vedem prin ochii lui ce vede) cum din „sacoșa/ muncitorului adormit pe bancheta din metrou” „se ițește un cap de usturoi”. Afară se face întuneric, iar observatorul cade pe gânduri și simte cum prezentul propriei „relatări” poetice „se amestecă în trecut”. E aici una dintre acele modalități de poetizare a călătoriei enumerate anterior. În timp ce muncitorul ostenit sforăie, eul profund al scriitorului-observator — călător pe liniile existențiale ale altora — iese la suprafața paginii, cu amintiri aproape amniotice. Amintirile și reflecțiile personale nu au nicio legătură cu personajele din poem, dar chiar Călătoria (trebuie pusă acum majuscula simbolică) procesează și reinterpretează realitatea exterioară ca pe o succesiune de triggers ai interiorității profunde, care în poemul de față se va devoala la final:

Lumini fugare lovesc geamuri din întunericul de seară.
Este exact momentul când în Sibiu eu ies din pântec.
Prezentul se amestecă în trecut dar nu pot să-l descântec.

În întâlnirea cu studenții de la Literele clujene pe care am amintit-o, Codrescu mărturisea (conform unei relatări făcute de Ana-Maria Parasca) a fi învățat de la Berrigan să analizeze lumea „pe orizontală”, „cum să vadă ce are în jur”; iar de la Blaga, cum să o interpreteze „metafizic”. Fie că sunt construite în jurul unei călătorii, fie că au alte subiecte și contexte lirice, poemele din Metroul F sunt absolut remarcabile prin conjugarea celor două perspective făcută firesc, natural, ca în joacă. În majoritatea textelor, lumea și viața în ea sunt văzute și „pe orizontală” și „pe verticală”, în spectrul ei de culori, dar și în straturile de adâncime. Umorul este aici la el acasă, dar nu exclude gravitatea meditației morale, reflecția existențial-filozofică, empatia socială, implicarea politico-civică (a fost deci bun și Trump la ceva: enervarea produsă poetului i-a reactivat dimensiunea de cetățean și l-a făcut să scrie mai multe poeme din carte).
Și invers: toate aceste marcaje și accente ale unei poezii responsabile nu conferă tonalități mohorâte versurilor, întrucât poetul știe, ca puțini alții, să se joace, să se amuze, să facă poante, să destindă o atmosferă lirică ce ar putea deveni prea apăsătoare. În poemele mai grave din carte există și câte un contrapunct (auto)ironic; iar în sumar, textele problematizante lasă loc și celor relaxate. Un asemenea exemplu de poem minimalist-simpatic este grade de alcool, scris „la Brooklyn Museum of Art” de un fel de tată boomer dar cool al lui Dan Sociu din generația 2000:

În capitalism totul depinde de grade.
Altfel totul ar fi la fel și fără nas pe sus.
Lumea există între țigară și trabuc
Între bere și șampanie-n papuc.
La fel și știrile: poți să le prinzi ușor
de la taximetrist sau de la televizor.
Dar dacă le vrei cu miez și adâncime
te duci cu gagica la festivalul de filme.

Iar în mon oeuvre poetul se ia peste picior, cu grația marilor scriitori care știu că vanitatea și aroganța sunt rareori justificabile prin valoarea creației vanitosului, și nici atunci:

că le-am scris pe astea știu
că părul mi s-a rărit și a răsărit chelia
dar timpul părea oprit cu pălăria
e de necrezut că-s încă viu
aud indivizi cu dalte
recioplind statuia

În acești Doi ani pe românește nu găsim nici măcar o notă falsă. Apariția cărții lui Codrescu reprezintă un adevărat eveniment, literatura română recâștigând pentru ea unul dintre cei mai buni poeți contemporani.

___________
Andrei Codrescu, Metroul F. Doi ani pe românește, Fundația-Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2019, 68 p.