Tradiția și noutatea unui concept

Ion Simuț a reeditat, prefațat și comentat de curând o carte uitată din secolul XIX, interesant intitulată O privire fugitivă peste literatura română și lipsa unei istorii critice a literaturii române (Biblioteca Revistei Familia, 2016), publicată inițial în revista lui Iosif Vulcan, în care debutase Eminescu, „Familia” de la Oradea, în cinci numere consecutive din toamna lui 1867 și apoi în volum în 1870.
Necunoscută lui Marin Bucur și altora care au studiat istoriografia românească, abia menționată în principalele Dicționare literare, cartea poate fi considerată cea dintâi istorie literară românească, înaintea celor ale lui Aron Densusianu și Enea Hodoș, pe care istoricii literari le-au considerat de obicei operele de pionierat în materie. La întrebarea dacă este și o istorie critică, răspunsul este, desigur, nu, chiar dacă ea îi oferă editorului actual prilejul de a urmări vechimea conceptului, la noi, ca și aiurea.
Înainte de toate, câteva cuvinte despre autor. Iustin Popfiu este născut în 1841, odată cu Iosif Vulcan, și decedat în 1882, la Leta Mare (Letavertes, în Ungaria de azi), unde fusese preot tatăl lui Vulcan și unde este înmormântată mama aceluiași, și unde Popfiu însuși a fost protopop o bucată de vreme. Preot greco-catolic, poet, publicist, Popfiu a fost un animator harnic al vieții culturale bihorene. O privire fugitivă a fost la origine o conferință rostită în cadrul Asociațiunii Transilvane, completată la reluarea în volum cu 41 de ample Note bibliografice. În ciuda ignorării (studiul lui Simuț este doar al treilea care i-a fost consacrat și primul după Războiul al Doilea), opera de teolog și scriitor a lui Popfiu e știută totuși de multă vreme. Titu Maiorescu a polemizat în două rânduri cu poetul și cu filologul latinist, care nu s-a lăsat mai prejos și i-a replicat viguros. Vom vedea imediat că aprecierea de către Maiorescu a Privirii fugitive rămâne valabilă în discuția provocată de reeditarea lui Simuț.
Maiorescu susținea în esență că n-a venit timpul pentru o istorie literară, dată fiind puținătatea literaturii române înseși la 1867. Ea ar intra în categoria „formelor fără fond”, observă Simuț. Cel dintâi comentator modern, Teodor Neș, în 1937, îi dădea și el, până la un punct, dreptate liderului junimist, când scria despre conferința-carte că „este un imn de laudă, fără discernământ critic, cântat pe octava superioară, în cinstea tuturor celor care știu croșeta o slovă cu condeiul; dar e înstrunit în onoarea barzilor naționali”. Nici părerea lui Simuț nu este (cum să fie?) alta. Minuțioasa lui restituire critică și lingvistică (Popfiu scria cu ortografia cipariană ca și Codru-Drăgușanu în Peregrinul transilvan) îi face autorului onoarea de a fi socotit primul istoric literar, temeinic cultivat, dar naiv, insistând, totodată, pe ideea de istorie critică din titlu. Simuț distinge șase accepții ale conceptului: critica traducerilor și critica comentariilor teologice ale Bibliei (la noi, începând din secolul XVII); ierarhia și compararea valorilor literare, așa cum le-a gândit în 1833 italianul Giuseppe Pecchio în Storia critica della poesia inglese; aplicările conceptului în istoria generală, așa cum le înregistrează Alexandru Zub în 1985, de la Ionică Tăutu în 1826 la Heliade și Hasdeu; accepția pe care i-ar fi dat-o Popfiu însuși, aflată oarecum în consens, pare să creadă Simuț, cu aceea de la Pecchio; opinia lui Călinescu exprimată cel mai clar într-o scrisoare către Al. Rosetti din 1936, în care își mărturisea dorința de a scrie o „istorie critică a literaturii române”, constând în biografii și în „critica estetică a operei și critică istorică”; în fine, accepția din Istoria critică, publicată de mine în 2008, constând în interpretarea operelor „la două mâini”, din perspectiva prezentului și deopotrivă a trecutului criticii.
Se pot face mai multe observații. „Toți utilizatorii conceptului, este de părere Simuț, își ignoră predecesorii, toți par să creadă că ei l-au inventat”. Ca să fie adevărat, ar trebui ca cele șase accepții să se refere la același concept. Ceea ce e departe de a fi sigur. În definitiv, nici nu avem șase accepții diferite, ci numai cinci, acela al lui Popfiu fiind cvasiidentic cu al lui Pecchio, cu precizarea că nicăieri la autorul Privirii nu apare acest fel de a defini istoria critică și, dincolo de titlu, cartea numai o asemenea istorie nu este, din contra, prevalând în ea totala lipsă de spirit critic și, chiar, cum afirmă tot Simuț, de „conștiință estetică”. E greu de crezut că, în condițiile remarcate de Maiorescu ale unei relative precarități a literaturii noastre dinainte de 1867, când rostește Popfiu conferința, ar putea fi vorba de o istorie critică. Cartea ilustrează perfect acest tratament nepreferențial al operelor de către autor, cum o spusese Neș pe urmele lui Maiorescu. Așa că, uitând de titlu, n-avem nici un motiv să-l credităm pe Popfiu cu paternitatea conceptului. E apoi problema criticii în istoria propriu-zisă. Criticismul datează de la sfârșitul secolului XVIII, odată cu Kant, dar el are cu totul alt sens când ne referim la studiile de istorie generală decât acela din istoriile literare. E de observat apoi că și la Călinescu sensul e altul: autorul Istoriei literaturii din 1941 are în vedere o istorie estetică a literaturii, nu factuală, ci bazată pe valori, altfel spus, pe monumente, nu pe momente. Este aporia viitoare de la Wellek, a dublei perspective, estetice și, respectiv, istorice asupra literaturii. Teza are oarecare legătură cu noțiunea pe care o pune în discuție Simuț, doar că, recunoaște și el, la Călinescu lipsește aproape orice referință la critica anterioară, mai bine zis, la receptarea critică în diferite epoci ale operelor. E semnificativ și că acest fel de raportare la predecesori nu e de găsit în nici o istorie a literaturii, nici la Lanson sau De Sanctis, nici la Thibaudet sau Lovinescu. Dacă-i lăsăm la o parte pe cei câțiva menționați mai sus, toate istoriile literare se vor originale și majoritatea nu sunt decât compilații didactice. N-am citit Storia critica a lui Cecchio, dar din câte spune Simuț, ea se apropie cel mai mult de conceptul ca atare. Nu știu nici măcar dacă autorul îl teoretizează și îl aplică ori se limitează la una sau la alta.
În ce mă privește, n-am nici o pretenție de a-mi fi recunoscută paternitatea conceptului. O am doar pe aceea de a mi se recunoaște aplicarea lui: Istoria critică este critică în fapt, în înțelesul că așază opiniile și judecățile proprii, reflex al epocii în care am scris-o, în oglinda tuturor celor pe care le-am găsit relevante din alte epoci și de autori. Am scris negru pe alb în carte că nu văd prea bine cum am putea examina receptarea literaturii de către publicul cititor din diferite momente istorice, pe temeiul căror criterii și informații, așa cum cere Jauss, dar că receptarea de către critici ne oferă suficiente argumente de a compara prezentul și trecutul lecturii. Îi sunt îndatorat lui Simuț pentru concluzia studiului său: „Conceptul său (al meu – N.M.) nu mai are multe în comun cu accepțiile de dinainte de Călinescu și nici cu Călinescu”. Acestea fiind zise, nu mai pot fi de acord cu fraza care încheie prefața: „Cu toată naivitatea și patetismul național al începutului, Iustin Popfiu rămâne un precursor al istoriei critice la noi…” Nici măcar al expresiei ca atare, dacă e să-l credem pe Simuț, în meticuloasa și exhaustiva lui cercetare a trecutului conceptului de istorie critică.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 12/2017)

(sursa foto: romlit.ro)