„The Remains of the Day”

O surpriză o reprezintă volumul lui Răsvan Popescu Pisici pe acoperiș, nu numai fiindcă este primul de poezie al autorului, la aproape 60 de ani, ci și fiindcă era mai greu de anticipat un filon liric la un prozator în regim realist cu o observație crudă asupra personajelor și mediului lor. E drept că poemele de acum sunt destul de prozaice și, uneori, cvasi-prozastice, de o anumită întindere, ca niște istorisiri cărora le trebuie spațiu pentru a se desfășura, și urmând un curs narativ. Personajul care spune eu are acest rol de narator liric, vocea sa fiind în măsură să le reînvie pe celelalte, iar legătura de rudenie impunându-se ca o obligație morală a derulării unor episoade din istoria familiei împuținate. Al treilea poem din cele paisprezece din sumar se intitulează Coliva bunicului meu, un altul, dinspre final, Smochinul tatălui meu – iar între ele, aproape toate celelalte texte compun o saga sfâșiată și fărâmițată de timp a familiei căutate în amintire.

În centrul și al rememorării, și al prezentului narativ și descriptiv stă casa, „vechea mea casă părintească”, unde personajul central ajunge „rar”, fiindcă serviciul îl „ține la oraș”. Decorul vechi, pe jumătate mineresc, pe jumătate rural, a ajuns între timp într-o stare deplorabilă, consemnată ca atare de vizitatorul în fostul rai al copilăriei lui: „Praful s-a ales de satul miner/ Colonia s-a pustiit, grădinile n-au mai rodit/ Carbonifera s-a închis, că nu mai renta”. În acest dezolant peisaj post-industrial, adultul pornit pe panta senectuții va căuta „printre rămășițe”, răscolind „cu mâinile goale” și găsind mici lucruri din copilărie care împreună formează Comoara din poemul cu acest titlu. Textul are unele pasaje prea demonstrative („toată viața căutăm un sens sau ceva”, „Simt cum mă rod încheieturile tocite/ De atâta alergătură în cerc”), dar el se va încărca progresiv de o tensiune între cele două planuri temporale; și de recuperarea febrilă a artefactelor fericirii copilului de odinioară. Obiectele lăsate în urmă apar dintr-odată printr-un fel de magie reconstitutivă, prin ele actualizându-se complexul de sentimente, stări, revelații din anii de mult trecuți. Cu aceste lucruri reînvie o lume care pulsează în memoria afectivă a personajului-narator: „Uite ochelarii de tocilar, ca niște lupe/ Și aparatul de îndreptat dinții/ Capacele de bere, tocite cu piatra/ Numai bune de jucat pe străduțele dosnice/ Mingea de ping-pong, patinele ruginite,/ Și praștia cu zgârci pentru vrăbii/ Pe care nu le ocheam niciodată/ Trotineta cu rulmenți uruia îngrozitor la vale/ Ața și acele de dat la pește, muzicuța, briceagul,/ Și chiștoacele palmate în curtea școlii”. La final, poemul devine iarăși demonstrativ: „Acum știu, nu există nicio comoară!/ Nicio altă comoară…”

Oricum, comparat mai mereu cu trecutul magic al copilăriei, prezentul este dezolant, privirea atentă a personajului captând detaliile semnificative ale uzurii, îmbătrânirii, decăderii. În Câinele, Răsvan Popescu își începe textul prin a descrie patrupedul titular, dar apoi descripția glisează spre casa înclinată, fostă locuință „domnească”. Descrierea câinelui mai poate aștepta nițel, casa părintească fiind ea însăși, după cum spuneam, importantă în materia și în simbolistica volumului. Perspectiva rămâne realistă, indiciu al unei comunicări de profunzime între proza și poezia lui Răsvan Popescu: „Casa părintească se lasă într-o rână/ A fost odată o locuință domnească/ De oameni cu stare și frica lui Dumnezeu/ Ce copilărie am avut, cu ochii la stele/ Dar n-a fost să fie mai departe/ S-au dus rânduielile, tencuiala,/ Jgheaburile s-au înfundat de atâtea frunze căzute/ O înghite iedera cu mine-năuntru/ În cutia poștală mai vin doar facturi”. Câinele va reveni în poemul ce a făcut din el un personaj, ca și într-altul, Pușca cu sare, în care cel ce povestește ne reamintește explicit că a făcut-o deja: „Mie mi-a rămas câinele depresiv/ A fost aruncat peste gard când era mic, v-am mai spus”. Personajul-narator sau povestitor devine astfel, în mod conștient și asumat, un „intermediar” al unor istorii existențiale ce-l privesc în mod direct, și al căror martor creditabil a fost. Autorul are inteligența artistică și compozițională de a modula această perspectivă: deopotrivă a unui personaj implicat, care a trăit ceea ce este acum povestit, și a unui narator cu știința detaliului semnificativ și expert în acumularea de material biografico-poematic.

Documentarist minuțios, sau arheolog prin straturile de memorie familială, autorul va utiliza acest tip de incursiune în trecut prin prezentul decrepit în Mireasa, poem de referință, care ar merita să fie citat integral. Sunt însă nu mai puțin de trei pagini și jumătate de poezie extrem de atent lucrată, păstrându-și în același timp firescul derulării și naturalețea expozitivă. Perspectiva e, aici, a unui „nepot oarecare”, pe care „a căzut” obligația de a avea grijă de o bătrână uitată de oameni. Și acum personajul-narator răscolește „prin dulapuri, sertare”, dar nu mai e vorba de copilăria lui, ce se cerea reînviată, ci de „un înțeles al lucrurilor/ Cărora le-a venit timpul”. Efortul e de a înțelege de ce lucrurile se întâmplă astfel în cazul unei biete femei uitate de Dumnezeu pe lume. Răsvan Popescu face un dozaj fin de elemente și aspecte sentimentale, stârnind compasiunea, mila, sensibilitățile cititorului („Ce-a fost mai de preț s-a furat sub ochii ei orbi/ Una după alta s-au perindat îngrijitoare, femei nevoiașe de la țară/ Unele au mai pus deoparte câte ceva/ Un inel, un lănțug, o broșă, un cercel de aur/ Un vas de porțelan, o linguriță de argint”), și, respectiv, detalii, cum sunt și cele din versurile citate, care conturează tabloul într-un mod realist. După ce a stârnit mila față de femeia dispărută, prezentată la sfârșitul amar al vieții sale, autorul vine cu un contrapunct (auto)ironic, înfățișându-se ca personaj prins în desfășurătorul funebru, având în poemul de față multe pe cap: „Biserica era goală, făcea ecou/ și mirosea înecăcios a tămâie,/ prevăd o cefalee, o amețeală/ Am împărțit prosoapele,/ Batistele înnodate cu lumânări, pomenile/ M-am tocmit pentru doi gropari, m-am trezit cu patru/ Că așa lucrează ei, în echipă, ca în orice industrie/ Și prind mai multe comenzi/ Stăteam acolo, cu capul în jos, cu mintea amorțită,/ cu bulgării căzând pe capac/ Și mă gândeam că mai am de achitat biserica,/ primăria, pompele funebre/ N-ai ce face, încep să se adune/ Dar nu-i momentul să mă zgârcesc”. După acest interludiu personal, în care personajul are destule de făcut, nararea lor urmându-le logic, trecem în partea cea mai puternică a poemului, unde trebuie executată într-un regim de urgență lichidarea casei bătrânei defuncte. „Echipa de dezasamblare” va începe să-l zorească pe bietul lichidator, claxonat de „șef” în timp ce el șade „răvășit pe podele goale”, cu o fotografie de mireasă în mână, cu care nu știe ce să facă („Ce să fac, s-o duc în garaj?!”), și întrebându-se năucit: „Ce rămâne după un om?!”. Inventarul este de efect tragicomic și întreaga scenă a rapidității cu care trebuie sortat și „lichidat” trecutul unui om și al unei case este construită absolut remarcabil. Un căruț rabatabil va fi „donat la azil, așa cum era, cu roțile dezumflate”, vesela va fi împachetată „în ziare de pe vremea ei”, un „munte de straie” detaliat în două versuri a fost strâns „în mijlocul încăperii”, așternuturile au fost „vârâte” în portbagaj „cu molii cu tot”, iar „patul cu ladă, noptierele de mahon, dulăpioarele, lustrele, covoarele cu ciucuri” trebuie să fie înghesuite într-un camion, într-un „singur transport”, către „groapa de gunoi a orașului”. Cu fotografia tinerei mirese de pe vremuri, povestitorul siderat de ce are de „lichidat” își atrage, subtil, cititorii în această dramă de o tristețe copleșitoare a ceea ce rămâne după un om care a murit. Drama nu mai e personală și personalizată, nici măcar ilustratoare a unei anumite tipologii, ci este una general-umană. Cam așa se „lichidează” casa în care a trăit un om.

Excelând în asemenea tablouri poematice declinante, Răsvan Popescu își provoacă lectorul și prin alte ipostaze ale unei lirici cu alternări de registru și discurs, impredictibilă de la o pagină la alta. În unele texte apar dialoguri, bine conduse și ele, între un bărbat și o femeie din altă lume decât aceasta a satului pustiit, doi „îngeri carantinați” (suntem în pandemie) dintr-un alt „film” decât cel al răscolirii trecutului familial. Iar în câteva poeme, sunt desfășurate experiențe existențiale de la diferite vârste ale personajului central, cu un alt tonus liric decât acesta melancolizant și dramatic.

Surpriza despre care vorbeam la începutul cronicii este deci una plăcută: aceea a lecturii unui volum excelent de poezie (în pofida titlului neinspirat), datorat unui autor consacrat în alte genuri literare.

–

Răsvan Popescu, Pisici pe acoperiș, prefață de Ioan Holban, Grupul Editorial Cartea Românească Educațional, Iași, 2020, 64 p.