Alex. Ștefănescu 
Deși a trăit numai 50 de ani, între 1930 și 1980, Teodor Mazilu a reușit să impună un stil în proza satirică și în comedia de moravuri. Un stil constând în a-i face pe alții să râdă fără să râdă el însuși, asemenea actorilor din filmele de altădată. Scriitorul a avut numeroase conflicte cu cenzura (deşi publicului îi sunt cunoscute puţine, şi anume cele vizibile, de exemplu conflictul care a dus la interzicerea spectacolului cu piesa Proştii sub clar de lună, în regia lui Lucian Pintilie). Cum a reuşit să supravieţuiască literar? În nici un caz recurgând la o diplomaţie meschină. Ca dovadă, în opera sa nu predomină – şi nici măcar nu este folosit cu o frecvenţă semnificativă – stilul aluziv. Înţelesurile se află la lumina zilei. Pentru a învinge restricţiile, scriitorul a avut la dispoziţie alt mijloc decât simularea supunerii; el a reacţionat printr-un surplus de prolificitate artistică. În loc să lupte îndârjit pentru impunerea unui text, a scris altul, apoi altul, copleşind până la urmă ambianţa cu mesajele sale. A fost un risipitor victorios.
Teodor Mazilu n-a avut obsesia – şi nici morga – edificării unei opere. Faptul că până la urmă, din numeroasele sale scrieri diseminate pe o arie vastă, s-a configurat totuşi o operă ce ţine de vocaţie, şi nu de voinţă.
Teodor Mazilu a scris „la normă”, ca toţi ziariştii din epocă, articole pentru Scânteia tineretului, iar aceste articole au luat treptat forma unor schiţe satirice. Ele constituie materia volumului său de debut Insectar de buzunar, din 1956. Apoi, scriitorul s-a manifestat fără inhibiţie, dar şi fără emfază şi în alte genuri: în roman, în teatru, în poezie (dragostea lui dintâi), în eseu, în jurnalul de călătorie. Din când în când, a publicat noi volume de proză scurtă, care se alcătuiau parcă de la sine, prin recoltarea unei flore spontane. Nu a refuzat să tipărească nici transcrieri ale unor discuţii despre fotbal sau piese de teatru pentru artişti amatori.
În comedia Proştii sub clar de lună (extraordinar titlu, o mănuşă aruncată în obrazul contemporaneităţii!), cuplurile sunt simetrice: şmecherul Gogu o are ca soţie pe sentimentala Clementina, iar onestul Emilian este căsătorit cu frivola Ortansa. S-ar părea că printr-o simplă permutare de persoane s-ar putea obţine combinaţiile ideale. Dar nu. Teodor Mazilu ne demonstrează că moralii nu se înţeleg cu moralii şi că imoralii nu se înţeleg cu imoralii, pentru ca, în cele din urmă, să ne mai facă să admitem şi faptul că moralii nu sunt cu desăvârşire morali, iar imoralii nu sunt întrutotul imorali. Dezvăluiri în serie, care conferă dinamism comediei.
În toate piesele de teatru ale lui Teodor Mazilu primează geometria. Aşa se explică şi faptul că evoluţia personajelor sale are turnura unui balet mecanic. În Mobilă şi durere, pe care unii critici literari o consideră cea mai bună comedie a lui Teodor Mazilu, protagoniştii sunt doi rivali, în plan social, moral, erotic: Paul şi Sile. Lizica, fosta amantă a lui Sile, ajunge soţia lui Paul, ceea ce îi dă posibilitatea să fie un arbitru avizat al veşnicei concurenţe dintre cei doi. Scriitorul studiază parvenitismul în condiţiile comunismului, studiază deci binecunoscutul amestec de bunăstare, meschinărie, impostură şi kitsch specific unor „şefi” care reuşesc în viaţă. Noutatea constă în faptul că personajele sunt conştiente de impostura lor. La un moment dat, Paul exclamă:
„Acum, totuşi, la spartul târgului, am ajuns la concluzia că nu-i bine să fii porc! Domnilor, nu e bine! Sunt şi avantaje, dar nu e bine.”
Dar aşa, conştiente cum sunt de condiţia lor, aceste personaje îşi urmează traiectoria desenată cu rigla şi compasul de un demiurg al grotescului. Ciocnirile dintre ele sunt mişcare pură, ca izbirile dintre două bile, nu provoacă în nici un fel compasiunea pe care ar trebui să o provoace un conflict între două fiinţe omeneşti. Un efect al geometriei pe care se bazează creaţia lui Teodor Mazilu îl constituie tocmai această anulare a dramatismului faptelor reprezentate. Existenţa ni se înfăţişează ca un bâlci al deşertăciunilor.
Personajele lui Teodor Mazilu au un fel de frenezie a imoralităţii, ele explică într-un mod inteligent cât de mare este prostia lor şi vorbesc cu duioşie despre fapte odioase. O stranie vivacitate a unor inşi mortificaţi – aceasta este dominanta spectacolului la care ne invită scriitorul.
