Spectacolul vieții (II)

La antipodul memorialiștilor „otrăviți”, care plătesc tot felul de polițe și se războiesc dizgrațios în scris cu alți scriitori și critici ce nu mai pot da replica, scrisul memorialistic și confesiv al lui Alex. Ștefănescu are ceva luminos și calin, nobil-ocrotitor, atunci când vine vorba de scriitori.

E drept că autorul poate fi și „crud” (să nu uităm că un critic literar fără „cruzime” și-a greșit profesia), precum în paginile despre o dedicație a lui Geo Bogza sau în cele despre Octavian Paler ori Angela Martin, reținuți ca personaje în ipostaze dizgrațioase dar, în fond, ne-caracteristice (ce spune esențial despre Octavian Paler faptul că nu i-a dat lui Alex. Ștefănescu să mănânce căpșune? sau în ce măsură era Angela Martin o infernală „femeie în negru” fiindcă îi corecta lui Augustin Buzura niște editoriale?). Dacă în asemenea texte „cruzimea” portretistică se aplică asupra unor oameni de litere care nu o merită, în altele, autorul are entuziasme complet nejustificate, precum în textul Marian Munteanu face comerț cu arme?, de unde aflăm că personajul în chestie are o „autoritate morală” pe care defăimătorii din „caracatița comunistă” încearcă să o distrugă. În realitate, și dacă face comerț cu arme, și dacă nu face Marian Munteanu, asocierea lui publică cu figuri precum Virgil Măgureanu încadrează personajul mai bine decât o face textul acesta nereușit. Riscul, pentru un cititor foarte tânăr, care nu a trăit epoca, este să înțeleagă din cartea de față că Bogza, Paler, Angela Martin sunt din categoria bad boys and girls, în timp ce Marian Munteanu ar fi the good guy. Fără să fac judecăți de ordin moral, pentru care nu am chemare, aș spune că lucrurile stau exact pe dos.

Și totuși, oricât de bine scrise ar fi textele cu scene din viața literară, de ieri și de azi, centrul de greutate din cartea Timp retrăit se află în altă parte. E cumva de la sine înțeles că interesul nostru atunci când citim o carte de memorialistică este legat de întâmplările și evenimentele la care a participat memorialistul, de personajele istorice pe care le-a cunoscut, de momentele notabile la care a fost parte. În cazul lui Alex. Ștefănescu, în pofida valorii documentare a paginilor de structură și culoare memorialistică, în pofida faptului că în ele este vorba despre Nichita Stănescu și Marin Preda, Arghezi și Cioculescu, Noica și Șora, Țoiu și Breban, Simion și Manolescu, Sorescu și Brumaru, deci nume care ne interesează prin ele însele, în interiorul dar și în afara cărții de față, în fine, cu toată compoziția portretistic-caracterologică din galeria criticului-memorialist, nu aceste texte sunt cele mai bune din carte.

Memorialistul, absolut remarcabil, va fi „întrecut” de analistul de oameni și întâmplări care întoarce instrumentele scrisului către sine însuși. Când se adâncește în descrierea și analiza propriei vieți, a formației sale într-un regim totalitar din „lagărul socialist”, când se observă atât în malaxorul Istoriei cu majusculă, cât și în propria existență cotidiană, fie ea în regim de dictatură, fie în regim de libertate post-revoluționară, când se uită în oglinda propriului scris și își regăsește în frază trupul și spiritul, vigoarea fizică de altădată și bolile de acum, mâinile care într-o zi vor „putrezi” și picioarele pline de ulcerații din ultimii ani, când scrie despre o dragoste totală și imposibilă trăită sub pseudonim și, vârstnic deja, despre îmbătrânire, despre ce înseamnă efectiv să îmbătrânești, dincolo de sintagme precum „vârsta înțelepciunii”, „a serenității”, Alex. Ștefănescu este un scriitor extraordinar.

Nivelul atins este cu atât mai lesne de apreciat cu cât materialul de observație și referentul acestor pagini nu îl formează evenimente istorice și personaje asemenea, ci corporalitatea, instinctele, slăbiciunile, pulsiunile, voința, limitele fizice, interioritatea, pofta de viață a celui țintuit de boală într-un fotoliu. Alex. Ștefănescu are puterea de a se ridica dincolo de suferințele îngrozitoare relatate în Durerea și a se bucura încă o dată de lume și de viața lui de până acum în ea. Un text, antologic, se intitulează Un bilet la spectacolul lumii și în el Alex. Ștefănescu retrăiește, pentru cititor, emoția descoperirii… realității înconjurătoare, alături de tatăl care îl ia în plimbări, la treisprezece-paisprezece ani, „prin pădurile din jurul Sucevei”. Arta literară a autorului este atât de rafinată aici, încât aproape că nu se mai distinge între viață și text, între ceea ce a fost trăit și strategia literară a reconstituirii. Episodul real se „varsă” în text, iar acesta va fi luminat progresiv de revelația descoperirii vieții în tot miracolul ei. Iată cum: „am ajuns pe o culme de unde puteam vedea tot ce se întâmpla jos, în curtea unui țăran. Cu această curte începe satul Adâncata, format din case răzlețe, cu mari distanțe între ele. Ne-am așezat pe stânca încălzită de soare și acoperită parțial de o iarbă aspră, acolo, sus, fără să coborâm de pe deal, și ne-am simțit captivați de ceea ce vedeam. Un țăran în plină putere, probabil capul familiei, tăia lemne cu un topor, ca să alimenteze focul de sub un cazan. Avea mișcări sigure și precise, butucii se despicau scurt exact cum voia el. Femeia lui — nu putea fi decât a lui — punea rufe la uscat, pe o sfoară întinsă între doi nuci. Rufele erau atât de albe, încât ne orbeau. Un copil mic, de câțiva ani, se juca stângaci cu câinele din curte. Câinele îl împingea delicat cu botul, având grijă să nu-l doboare, ba îl mai și lingea din când în când pe o urechiușă, apoi se uita întrebător la stăpânii lui, ca să vadă dacă ei îi apreciază grija și tandrețea. Dar bărbatul și femeia nu aveau timp de el. Un bătrân se întorcea cu vaca de la păscut, de pe fâneața aflată pe o coastă. Și bătrânul, și vaca, puși în dificultate de panta abruptă, făceau pași prudenți și, din când în când, alunecau un metru – doi, până se opreau în vreun mărăcine salvator. Era viață, viață liniștită și deplină, trăită la fel de sute de ani. Se auzea ciripit de păsări, se vedeau norii trecând lent și maiestuos deasupra noastră și acoperind din când în când soarele arzând în flăcări. Sufletul mi-era îmbătat de frumusețe. L-am îmbrățișat pe tata și i-am spus patetic: «Îți mulțumesc, tată. Dacă nu-mi dădeai viață, n-aș fi văzut niciodată toate astea. Mi-ai făcut un dar zeiesc. Mi-ai cumpărat un bilet la spectacolul lumii.»” (pp. 148-149).

Scena, văzută de atâția scriitori cu ghilimele, ar fi cu totul banală. Un tată și fiul lui privesc un țăran care taie lemne, o femeie care întinde rufe, un băiat jucându-se cu un cățel, un bătrân întorcându-se cu vaca de la păscut. Vedem asemenea scene ori altele, urbane, de sute, de mii de ori într-o viață. Dar felul în care privește Alex. Ștefănescu tabloul de realitate și modul în care îl descrie ca pe un instantaneu din spectacolul lumii arată cum se naște un scriitor și ce anume îl face să fie unul. Dintr-un tablou banal de viață și cu cuvinte obișnuite, comune, aparent ne-selectate și ne-lucrate literar, autorul realizează o scenă antologică și o prelungește, în toată cartea, prin felul în care caută sens și semnificație în orice episod mărunt de existență.

Precum Emil Brumaru în genul liric, care face poezie din tot și toate, Alex. Ștefănescu se va ridica la această aptitudine rară de a recunoaște și a numi, a descrie și a rememora spectacolul lumii. Nu este nevoie să caute tablouri și întâmplări exotice, episoade uimitoare, locuri neumblate și evenimente nemaivăzute. Autorului-personaj îi este suficient să fi privit cu atenție o secvență de viață, a lui sau a altora, pentru ca privirea scriitoricească să reunească elementele și detaliile, sensul și absurdul, comedia și drama existenței, frumusețea și urâțenia lumii și a oamenilor, angelismul și ticăloșia noastră. Spectacolul lumii, descoperit spre sfârșitul copilăriei, în acest drum făcut alături de tată, va fi dublat tot mai des, cu cât ne apropiem de prezent, de spectacolul propriei vieți, desfășurate în urmă și rememorate acum. Alex. Ștefănescu privește și lumea, și propriul drum existențial cu detașare și umor, cu auto-ironie și relativism, dar și cu un vitalism niciodată pierdut și cu o plăcere de a se bucura de orice, copilărească, irezistibilă. Chiar și în textul nou Durerea, unde sunt povestite suferințele fizice insuportabile avute între martie 2020 și aprilie 2021, autorul-personaj, stoic printre atâția scriitori autohtoni îngroziți de un guturai, nu uită să râdă de propria situație și promite să scrie „o comedie a asistenței medicale” de care a beneficiat. Comedia neagră pare deja schițată: „S-au perindat prin casa mea, în total, optsprezece medici și patru infirmiere. Fiecare nou-venit considera ineptă terapia recomandată de cei dinainte. Unii cereau bani neverosimil de mulți, alții nu voiau să primească niciun ban, alții își aduceau soțiile sau fiicele ca să se fotografieze cu mine.” (p. 353).

Ultima secvență, cu aducerea soțiilor și fiicelor medicilor pentru a se fotografia cu pacientul celebru cu picioarele gata de a fi amputate, este de un umor absurdist și grotesc perfect adecvat României contemporane, realitatea noastră depășind până și inventivitatea comică a filmelor cu Stan și Bran. Alex. Ștefănescu găsește puterea de a se observa și în această postură; și chiar și în groapa fără fund a suferințelor fizice continue, timp de un an și o lună, el zărește o rază de lumină. Și anume propriul scris: „Cel mai curios lucru este faptul că aproape în fiecare zi am scris, la un laptop așezat pe genunchi. Parcă aveam două euri: unul copleșit cu totul de suferința atroce și altul, intangibil, dedicat scrisului. Cu o mână strângeam disperat, până mi se albeau degetele, brațul fotoliului, cu alta — scriam.” (p. 353).

Spectacolul lumii și al propriei existențe se continuă deci și în paginile acestei cărți substanțiale și autentice, o carte pe cât de profundă, pe atât de bine scrisă de către un mare critic literar.

_________

Alex. Ștefănescu, Timp retrăit, Curtea Veche Publishing, București, 2022, 656 p.

[Cronică preluată din revista „Contemporanul – ideea europeană”]