Spectacolul vieții (I)

După momentul Decembrie 1989, scriitorii și criticii autohtoni au putut să-și urmeze vocația fără injoncțiunea unui regim totalitar, cu instrumentele sale de presiune, constrângere, coerciție, dintre care Cenzura era numai unul. La 42 de ani, câți avea la Revoluție, Alex. Ștefănescu a avut această șansă dată deodată tuturor celor din generația sa, post-„șaizecistă”: de a scrie și a publica, în condiții de libertate absolută, texte și volume de nepublicat anterior. Iată contextul care „explică” pasiunea, dacă nu frenezia, cu care criticul a scris în ultimele decenii nu numai critică literară, ci și publicistică literară ori politică, gazetărie, eseistică, ținând totodată jurnal (și publicând inclusiv din el), făcând memorialistică, moderând emisiuni TV, vorbind la Radio ș.a.m.d. Criticul a ieșit din „nișa” literară și a devenit un intelectual public, scriind pentru un public mai larg decât acela, specializat, al cărților sale de critică și istorie literară. Chiar dacă, în critică, Alex. Ștefănescu are un scris plastic, expresiv, care nu obscurizează și mai mult textul interpretat, ci îl limpezește pentru lector, există diferențe între publicul așa zicând literar, consumator de literatură și de critică literară aplicată, și publicul larg, consumator de televiziune și, în ultimii ani, de internet. Cel dintâi formează o mică parte din cel de-al doilea, iar ambiția vădită a lui Alex. Ștefănescu a fost aceea de a scrie nu numai pentru inițiați, ci pentru orice cititor cunoscător de limbă română.

Poate părea paradoxal faptul că autorul unui volum de mari proporții precum Timp retrăit (peste 650 de pagini) se deschide publicului larg tocmai cu o carte de natură confesivă. În general, ne confesăm și ne „livrăm” sufletește ori intelectualicește unor apropiați, ne înșirăm păcatele unui duhovnic și coșmarurile unui psiholog. Cu ceva din candoarea unui copil aflat în faza primelor experiențe, Alex. Ștefănescu își pune în cartea de față întreaga viață „pe masă”, sub ochii tuturor, și nu într-un stil încifrat, care să complice lectura și să amâne înțelegerea, ci dimpotrivă într-unul perfect transparent, tranzitiv, cu descrieri de personaje, situații, scene, momente și secvențe reale permițând receptarea imediată a obiectului ori subiectului reprezentării.

Inițial, pe parcursul lecturii masivului tom autobiografic și confesiv, memorialistic și analitic, am sesizat valențele de scriitor ale autorului, capacitatea sa de a exprima atâtea lucruri și fapte. Dar acum trebuie să adaug: stilul scriitoricesc al lui Alex. Ștefănescu, diferit într-o anumită măsură de cel al criticului literar, este unul funcțional, orientat către cititor, „inventat” anume pentru publicul căruia îi este adresat. Dacă scriitorii compunând jurnale le țin în sertar, iar criticii care fac memorialistică așteaptă vârsta senectuții pentru a-și pune pe hârtie amintirile, Alex. Ștefănescu nu scrie pentru posteritate, pentru cititorul din viitor, ci pentru cel de acum și de aici. El scrie așadar cu fața către public, ca un actor care joacă teatru și declamă în fața unei săli pline de spectatori; și ceea ce scrie în acest gen multifațetat este imediat publicat, ca și cum suculența ori savoarea întâmplării ar putea fi pierdută cu timpul.

Într-o însemnare de tinerețe a lui Costache Olăreanu, după ce junele cu acest nume trăise o întâmplare insolită alături de prietenii săi, vedem cum cei din grupul de actuali și viitori scriitori se uită unul la celălalt și apoi dau fuga acasă, pentru a pune pe hârtie episodul trăit. Cei din viitoarea Școală de la Târgoviște s-au impregnat de această mistică a Scrisului, iar existențele și le-au subordonat rândurilor de cuvinte puse pe hârtie. La Alex. Ștefănescu, mistica scrisului se asociază cu cea a publicatului: întâmplarea prin care trece, dacă are miez și sens, ori chiar dacă e absurdă, dar în ineditul ei devine interesantă, trebuie numaidecât consemnată și cât de curând tipărită, astfel încât ea să ajungă neîntârziat la cititor. Criticul literar transformat în scriitor are un ritm de reporter. Publicul larg nu citește un reportaj la 30, 40 de ani de la momentul în care a fost scris. Reportajul este despre ce se întâmplă în prezent și e pentru cine citește acum.

Nu prea mulți critici au înțeles aceste lucruri în fond simple, gândite și făcute de Alex. Ștefănescu, astfel că acesta a primit obiecții și acuze precum „risipirea”, „perisabilitatea”, „comercializarea”, „facilitatea”, „circumstanțialul” și „ocazionalul”, scrisul „publicistic”, „umoristic”… Însă a obiecta unui critic literar că face publicistică ori gazetărie sau că ține un jurnal și prin aceasta s-ar „compromite” înseamnă a considera că hermeneutica literară este superioară unor specii foarte apropiate de cele literare, dacă nu chiar confundate cu acestea. Desigur, criticul E. Lovinescu scrie altfel decât memorialistul Lovinescu, iar criticul G. Călinescu scrie diferit de publicistul Călinescu — dar este ilogic să condamni, odată cu „risipirea” lui Lovinescu în memorialistică, însuși genul memorialisticii, pe care marele critic îl poate frecventa, ca orice alt autor. În mod analog, lui Alex. Ștefănescu i s-ar putea obiecta că se „risipește” în scrisul confesiv numai dacă ar face-o la un nivel net inferior scrisului său critic. Atunci, da, dintr-o mare grijă pentru critic, pentru ca nu cumva el să se „compromită” (mai mereu suntem îngrijorați de posibila compromitere a altora), îi cerem să nu mai facă altceva decât critică: să citească deci opere literare și să scrie despre ele. Dar așa cum memorialistul Lovinescu era și rămâne întru totul onorabil și comparabil cu criticul Lovinescu, ego-publicistul Alex. Ștefănescu este performant aproape în aceeași măsură cu criticul literar.

Aceasta se vede imediat ce dăm primele pagini din Timp retrăit, un volum pe care, ca să fiu malițios, eu l-am recitit de câteva ori, fiindcă puține texte din carte sunt inedite pentru mine. Din start Timp retrăit este în cazul meu un Volum recitit, fiindcă autorul a strâns aici o bună parte din texte deja publicate în cărți anterioare, ca un muzician care scoate un album sub titulatura Best of. De aceea este posibil și testul imediat făcut paginilor care încep și se urmează. Dacă texte ale lui Alex. Ștefănescu deja citite, cunoscute de mine, îmi plac și la această nouă lectură, cu atât mai mult ele vor capta un cititor care le parcurge pentru prima oară.

Sunt puțini autori români cărora le reușește o asemenea performanță de ordin literar în genuri și specii precum publicistica, memorialistica, jurnalul: să îi recitești cu aceeași plăcere cu care ai făcut-o prima dată, întrucât textul inițial citit nu rezistă exclusiv prin noutatea întâmplării narate, ci prin felul în care Alex. Ștefănescu a scris despre ea. De câte ori am citit secvența cu Alex. Ștefănescu și vameșul american la fel de obtuz precum cel care considera mărfuri operele lui Brâncuși? Am citit-o în vreo 3-4 volume diferite, și totuși ea rămâne amuzantă, caracteristică (și pentru Vameșul Obtuz, și pentru Autorul Copilăros), „proaspătă” și expresivă. Deși scena este deja veche și mie cunoscută în toate detaliile, nu am putut să nu râd încă o dată de această întâlnire de peste Ocean: „În Statele Unite, chiar la sosire, după ce am coborât din avion pe aeroportul Kennedy din New York, a trebuit să completez un formular în care era și rubrica «Unde veți locui în SUA?». Într-un moment de exuberanță am scris acolo «În inima americancelor». Drept urmare polițistul care mi-a controlat actele mi-a spus ferm că trebuie să fac cale întoarsă în România, fiindcă ei nu pot primi în New York un homeless. A fost nevoie de multe parlamentări ca să fiu iertat pentru gluma mea neinspirată.” (pp. 79-80).

La fel se întâmplă cu scene și mai vechi, și mai bine cunoscute de mine, precum aceea cu Nichita Stănescu pe care eu însumi am povestit-o de mai multe ori studenților din promoții succesive, citând din Alex. Ștefănescu. Iată ce i s-a întâmplat lui Alex. Ștefănescu pe când era tânăr redactor la revista „Tomis” din Constanța și a fost trimis la București să obțină zece poezii de la marele Nichita Stănescu, clasic în viață pe atunci. Iată cum s-a purtat poetul cu tânărul redactor și critic care avea să scrie mai târziu o carte despre el. Și urmează scena pe care o rezum studenților și pe care acum am recitit-o, probabil, pentru a șaptea oară în volumul Timp retrăit, o scenă care, deși ar trebui să fie „bătătorită”, „tocită”, lipsită de sevă fiindcă a fost de atâtea ori citită și recitită, rămâne — nu se știe cum — încântătoare prin grația Poetului generos, pe atunci în viață, și prin uimirea Criticului, pe atunci tânăr, că așa ceva există în realitate. Iată scena: „În 1972, ca tânăr redactor la revista Tomis din Constanța (aveam 24 de ani), am fost trimis de șefii mei la București ca să obțin zece poezii de la Nichita Stănescu. Cu figura lui de prinț rus (plete blond-arămii, ochi albaștri, buze arse, de băutură, dar și de ardoarea vorbirii), poetul m-a privit ironic: «Exact zece?!» Eram la restaurantul Athénée Palace (la o masă la care se mai aflau Fănuș Neagu și Gheorghe Tomozei). «Da, zece.» Cu un secret amuzament, marele poet mi-a dictat una după alta zece poezii, improvizându-le pe măsură ce le dicta. Erau încântătoare. «Acum», a continuat Nichita Stănescu, «scrie pe o foaie separată încă una!» Și a mai compus una, pe loc, mai frumoasă decât toate celelalte. Eram amețit de admirație. «Îți place?» «Da! Da!» «În cazul ăsta, să-i dăm foc ca să rămână numai a noastră.» Mi-a luat foaia din mână și i-a dat foc cu bricheta, trimițând în neant o poezie care existase mai puțin de un minut.” (pp. 223-223).

Pe când poetul a avut uimitoarea generozitate de a compune un poem exclusiv pentru tânărul care îi ceruse grupajul pentru revistă, criticul care a primit atunci acest dar fabulos, de neimaginat, spune povestea iar și iar, o scrie și o rescrie încă și încă o dată, pentru ca tot mai multă lume să afle cum era Nichita Stănescu. Gestul de atunci al poetului este reamintit, repovestit, rescris, republicat, astfel încât el să rămână în posteritatea lui Nichita Stănescu, prin mărturia celui care a trăit scena. Alex. Ștefănescu nu a inclus episodul în noua carte fiindcă nu avea material suficient de introdus în sumar, ci pentru că se simțea moralmente obligat să spună cititorilor cum s-au întâmplat lucrurile.

__________

Alex. Ștefănescu, Timp retrăit, Curtea Veche Publishing, București, 2022, 656 p.

Cronică preluată din revista „Contemporanul – ideea europeană”