Singur printre poeți

Dacă ar trebui ales un singur cuvânt pentru a defini poezia lui Liviu Capșa, acesta ar putea fi „grație”. Cărțile sale de versuri proprii, ca și cele de parodii (care până la urmă sunt tot versuri proprii), scrise parcă fără efort, de o eleganță firească, te fac să te gândești la un… vals vienez.

Iată însă că în cartea recent apărută, Măști venețiene, această dezinvoltură de bun-gust, această deloc insuportabilă, ci, dimpotrivă, foarte agreabilă „ușurătate a ființei” lasă locul gravității. Aproape că nu-l mai recunoaștem pe Liviu Capșa, deși, dacă avem în vedere publicistica lui, de o radicalitate dramatică, ne dăm seama că poetul a devenit abia acum pe deplin el însuși.

În poezia sa actuală pătrunde impetuos trăirea politică, curățată, într-adevăr, de informații referitoare la circumstanțe, dar rămânând totuși o trăire politică:

„poporul a cerut liniște/ și s-a făcut liniște/ n-a mai scos nimeni o vorbă/ n-a mai mișcat nimeni în front// înțelepciunea lui milenară/ slobozită din brațe vânjoase/ a știut să aleagă// acum e mândru și împlinit/ voința lui de oțel/ pe el lui însuși/ întreg l-a redat// poporul a cerut liniște/ și s-a făcut liniște” (Poporul a cerut).

N-am mai întâlnit la alt autor de azi o poezie politică atât de bine scrisă, atât de poezie. Ileana Mălăncioiu, înainte de 1989, a dat tonul cu Urcarea muntelui, volum repede interzis de autorități din cauza reprezentării prea expresive a mortificării societății în timpul comunismului: „Întreg orașul era plin de morți,/ Ieșiseră pe strada principală”…etc. (Coșmar). Dar în ultima vreme această sensibilitate față de ceea ce se întâmplă în viața publică s-a diminuat până aproape de dispariție. Din acest punct de vedere, Liviu Capșa este „singur printre poeți” cu adevărat (și nu în sensul jucăuș dat de Marin Sorescu acestei sintagme, folosită ca titlu pentru cartea sa de parodii din 1964).

O radiografie lirică a demonstrației anticomuniste din Piața Universității, dar și a altor demonstrații, rămase ca amintiri suprapuse în conștiința poetului, găsim în poemul În piața publică:

„vin tot mai mulți în piața publică/ au răspuns unei chemări urgente/ venite de undeva/ din afară sau din adâncuri// sunt mânați de speranță de încredere/ de deznădejde/ după unghiul din care i-a străpuns/ realitatea/ după cum suflă vântul zvonurilor/…/ nimic nu-i poate opri/ să-și strige speranța încrederea/ deznădejdea// când totul se termină/ unii pleacă spre casă/ alții tot mai departe de ea”.

Liviu Capșa ar putea să-și ia o chitară și să-și cânte versurile pe stradă, ca Vladimir Vîsoțki, făcându-i pe trecători să se adune în jurul lui. Dar el are o dublă personalitate. Este, în primul rând, un avocat eficient și politicos, care impune respect. Și este, în al doilea rând (de fapt, tot în primul rând), un spirit liber, un contestatar, care visează altfel de lume decât aceea în care trăim.

Așa stând lucrurile, nu ni-l putem închipui cu costum și cravată și, în același timp, cu o chitară în mână, scandându-și versurile în fața Teatrului Național.

O puternică impresie ar face – cântat în fața mulțimii – poemul El, supremul (o trimitere, fără îndoială, la romanul Eu, supremul de Augusto Roa Bastos), care rezumă, în trei secvențe, destinul unui dictator:

„când a ridicat mâna/ marele vacarm asurzitorul vacarm/ s-a înmuiat s-a sfărâmat pe loc/ într-un murmur// când a rostit primul cuvânt/ s-a așternut liniștea/ n-a mai mișcat nicio frunză/ nici aerul n-a mai foșnit/ între aripi// când a încheiat ultima frază/ privirea-i căzu într-un pustiu/ doar vulturii măturau norii, târându-și umbrele/ spre alte uitate ținuturi/ spre alte asurzitoare mulțimi”.

Nu toate poemele din carte sunt politice. Multe au un caracter social, autobiografic sau sentimental, dar și ele se remarcă prin natura lor de idei trăite. În replică la declarația lui Camil Petrescu, „eu am văzut idei”, Liviu Capșa ar putea spune „eu am trăit idei”.

Gravitatea autentică se transmite cititorului și îl tulbură:

„Tata n-a vizitat nicio țară străină/ deși i-ar fi plăcut/ știu asta fiindcă l-am văzut/ cu câtă încântare își plimba ochii pe hărți/ când i se ivea ocazia// nici la mare n-a fost tata/ nu mai era nevoie/ căci își bronza pălăria toată vara/ în arșița Bărăganului/… de peste treizeci de ani/ tata stă cu acte-n regulă în capitală/ la Ghencea/ tot în pământul de care nu s-a despărțit toată viața” (Tata la Ghencea).

Dar cea mai emoționantă poezie din volum, pe care regret că nu pot s-o reproduc în întregime, este Leul:

„leul ăsta întreg puternic monumental/ cu blană sănătoasă/ și ochi strălucitori/ cu gura flămândă/ ce dă să muște din viață/…/ ei bine leul ăsta/ rege nedetronat uriaș/ are urgentă nevoie de cineva/ să-i oprească sângerarea rumegușului/ să-l mute puțin/ mai în spate”.

Liviu Capșa, Măști venețiene, Iași, Ed. Timpul, 2015 (versuri; prezentare pe ultima copertă de Marian Drăghici). 120 pag.

(Text apărut în România literară nr. 39/ 2015)