Se numește Iulia Dragomir

De unde a apărut Iulia Dragomir? Când a început să scrie, cum s-a format, care sunt poeții ei preferați? Pentru mine, a apărut din neant. Nu auzisem niciodată de ea până când mi-a recomandat-o Gelu Ionescu, el însuși poet și conducătorul unui foarte bun cenaclu de poezie din Ploiești.

Citindu-i versurile, am fost de la început cucerit de prospețimea modului ei de a scrie. Poezia se revarsă parcă de la sine dintr-un preaplin al ființei ei. Seamănă cu acele frânturi de melodii pe care le fredonează spontan, fără nicio intenție artistică, oamenii fericiți, în singurătate.

Starea de spirit dominantă din poezia Iuliei Dragomir este entuziasmul. Pe poetă o bucură ceea ce vede în jur, ceea ce trăiește, ceea ce intenționează să facă în viitor sau într-o altă viață. Are un nesaț de a trăi. Și o volubilitate de om care vrea să spună totul dintr-odată. Până și tristețea este comunicată cu un fel de frenezie, echivalentă până la urmă tot cu o sărbătorire a existenței.

Autoportretul poetei este o pasăre în zbor:

„Sunt pasărea ce își înalţă cântul îmbogăţind cu tril senin pământul,/ cu înălţări şi prăbuşiri spre zare, sunt pasărea ce zboară peste mare./ Cu aripi largi înfrunt orice furtună planând uşor pe vreme rea sau bună” (Pasărea)

De la Magda Isanos n-a mai apărut la noi o asemenea poetă capabilă să trăiască beatitudinea zborului chiar și în momentele în care devine conștientă de iminența prăbușirii. Pentru că în poemul din care am citat nu este vorba de o convenție poetică a avântării în văzduh, ci de un destin tragic și de asumarea lui:

„O pasăre ucisă voi fi cândva, o ştiu, dar zborul mi-l prefac în apă vie,/ adulmec depărtarea şi îmi scriu în suflet dorul pentru veşnicie./ Îmi voi pleca aripa peste ape, se va pleca pământul peste mine/ şi voi lasa doar amintirea să mai sape în clipele de abur şi de prafuri pline.” (idem).

Merită remarcată revărsarea în cascadă a versurilor, ca dintr-un corn al abundenței lexicale, ca și muzicalitatea lor impetuoasă. Este o poezie care te trezește dacă ești adormit, te entuziasmează dacă ești apatic, te recâștigă pentru poezie dacă ești prozaic.

Încă de la prima pagină a cărții te simți prins într-o horă de cuvinte (asemenea tânărului de la oraș, din romanul lui Liviu Rebreanu, în „Ciuleandra”):

„Semănăm, nepreţuitul meu ce-ai răsărit din nuntă, câmp de magică chemare,/ ce zi de zi mă-nalţi în munţi setoși de cer şi mă arunci pe creste de visare./ Cu tine rătăcesc pe dealuri, fericită, mă pierd în văi de cântec, în vibrare,/ semănătoare în ogorul sufletului, îndrăgostită pân’ la sens, fără încetare.” (Similitudine).

Seriile sinonimice, rimele interioare, ritmul galopant, totul contribuie la crearea impresie de dezlănțuire lirică și de dăruire integrală. Bucuria de a scrie a autoarei se transmite cititorului sub forma bucuriei de a citi.

Iuliei Dragomir i se potrivesc poemele lungi, acelea care îi dau posibilitatea să își desfășoare retorica entuziasmului și să instaureze o atmosferă lirică. După ce parcurge un text al ei, cititorul are nevoie de timp ca să revină la realitate, ca spectatorul care iese dintr-o sală cinematograf.

Cel mai tulburător poem din volum, Arhipelag, începe cu invitație neobișnuită adresată… sărbătorii:

„Te invit la mine-n suflet, sărbătoare!/ Locuieşte-mă cu arome, armonie şi culoare!/ Colindă arhipelagul clipelor în taină,/ şi rătăceşte-te-n mine dulce,/ fii apă vie, soare, pâine, haină!/ Croieşte-ţi drum prin amintiri, pe stâncile greşelii,/ străbate-mi inima şi gândul, sălașul îndoielii şi-al plăcerii,/ atinge rănile şi vindecă prin dăruire tot jarul urmelor de rătăcire!”

Citind poemul, îți vin în minte, prin analogie, versurile lui Nicolae Labiș: „Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu.” Iulia Dragomir sărbătorește prin poezia sa existența, existența în întregime, nu numai momentele de triumf.

Multe dintre textele ei ar avea succes recitate pe scenă, în fața unui public receptiv, dispus să intre în joc. Poeta conferă cuvintelor o energie care se transmite, acțiunea ei poetică este tonică. Bineînțeles că nu toate poemele au aceeași forță expresivă, inspirația pulsează, este inegală. Dar în general scrisul Iuliei Dragomir poate fi considerat un succes.

Iulia Dragomir, Tu, care știi că te iubesc, Ploiești, Ed. KARTA-GRAPHIC, 2015 (coperta de Iulia Kelt, culegere și tehnoredactare: Simona Bădulescu). 146 pag.

(text apărut în România literară nr. 47 din 2015)