Românii și lumea slavă

Sute de mii de tineri, din generaţii succesive, au citit înainte de 1989 romanul lui Radu Tudoran Toate pânzele sus! (1954). Romanul a fost şi ecranizat, iar filmul a făcut săli pline, în toate cinematografele ţării, ani la rând. Acest succes imens se explica prin farmecul personajelor şi întâmplărilor inventate de autor, dar se explica, mai ales, prin dorinţa secretă a românilor de a evada, fie şi cu ajutorul imaginaţiei, din România comunistă.

Cu toată imensa popularitate a romanului Toate pânzele sus!, despre Radu Tudoran nu se ştia pe atunci aproape nimic. Puţini aflaseră că era fratele scriitorului Geo Bogza, adus mereu în prim-plan de regimul comunist. Geo Bogza, reporter frenetic şi avangardist sfidător în perioada interbelică, depusese după instaurarea comunismului în România, la figurat vorbind, jurământul de credinţă faţă de noua putere, elogiind, printre altele, în termeni ditirambici, Uniunea Sovietică.

Radu Tudoran, la fel de talentat ca fratele lui (poate chiar mai talentat), a refuzat să curteze în vreun fel regimul şi, fără să cadă chiar în dizgrație, a fost înconjurat de o tăcere compactă.

În acest context, extraordinarul lui roman Un port la răsărit, din 1941, care mai şi făcea atingere cu problema nevralgică a Basarabiei, integrată cu forţa în URSS, a dispărut din memoria culturală a românilor. După căderea comunismului – când autorul lui încă trăia –, a fost repus în circulație cu succes.

Romanul Un port la răsărit ar putea fi comparat, deopotrivă, cu Deşertul tătarilor (1940) al lui Dino Buzzati şi cu La Ţigănci (1957) al lui Mircea Eliade, fiind în egală măsură o istorie a aşteptării şi o istorie a dispariţiei voluptuoase într-un alt timp. Dar similitudinea se reduce la atât. Radu Tudoran valorifică literar cu totul altă experienţă şi anume contactul românilor cu lumea slavă, prilejuit de revenirea Basarabiei, parţial rusificate, sub administraţie românească după 1918 şi de stabilirea graniţei de nord-est pe Nistru, dincolo de care începe stepa nesfârşită.

Romanul lui Radu Tudoran este scris la persoana întâi, din perspectiva unui tânăr inginer care sosește într-un zi de toamnă într-un mic oraş-port de pe malul Limanului (lac format pe Nistru), cu misiunea de a acorda asistenţă tehnică la instalarea unui motor nou, de 400 de cai-putere, la uzina electrică. Diferenţa de mentalitate dintre el şi oamenii locului este sesizabilă din prima zi. Tânărul, energic, dornic de acţiune, pare ridicol prin raportare la lentul şi blazatul proprietar al uzinei electrice, Igor Ronsky.

Treptat, românul venit din România se contaminează de lentoarea românilor din apropiere de Nistru, care au adoptat stilul de viață rusesc,

Povestea absorbirii unui român de către lumea slavă are o frumusețe tragică, de baladă. Deosebirea dintre cele două moduri de viaţă este o singură dată teoretizată în roman, de un personaj enigmatic, Maximov, care îi explică inginerului:

„Nemărginita, nepătrunsa, imprevizibila lume slavă!… La noi totul e mare, neînţeles şi posomorât. […] Avem pământ mult şi nicăieri nu cresc mai multe buruieni şi mai multă zădărnicie, ca pe pământul nostru. Pleacă de aici, de la acest hotar, din marginea acestei lumi slave, care nu ştie prea bine ce deosebire este între fericire şi nenorocire, între noapte şi zi, între diavol şi Dumnezeu. Nu eşti făcut din lutul răbdător din care suntem făcuţi noi. Pe noi viaţa ne încovoaie şi trăim aşa, încovoiaţi, continuăm să răsuflăm, cu fruntea lipită de ţărână. Pe dumneata te năruie; nu cunoşti măsura de mijloc, a resemnării. Noi aplecăm capul şi spunem: Nicevo! În ce limbă din lume mai există un cuvânt cu un atât de larg şi deprimant înţeles? Nicevo: nu-i nimic, lasă, nu-ţi face inimă rea, ce-ţi pasă!”

În rest, romanul este roman, fără nimic teoretic. Autorul povesteşte, nu comentează. Şi o face cu artă, ca maeştrii de altădată ai scrisului.

Tinerii care scriu azi romane ar avea de învăţat de la Radu Tudoran. În 1941, când a publicat Un port la răsărit, el avea 31 de ani, ceea ce înseamnă că a început să lucreze la acest prim roman al său, de aproximativ cinci sute de pagini, încă dinainte de a împlini 30. La acea vârstă ştia aproape totul despre lumea în care trăia şi îşi propunea nu să îl epateze cu un teribilism ieftin pe cititor, ci să îl încânte, transportându-l în zone ale existenţei româneşti mai puţin cunoscute.