Roman cu alai

Cu Manuscrisul fanariot, roman colorat-istoric și pitoresc-social, Doina Ruști își dovedește încă o dată versatilitatea epică. Despre noua generație de prozatori, căreia i s-a pus eticheta de „mizerabilism”, s-a spus că nu-i prisosesc nici experiențele de viață, nici stilul – destui autori din rîndurile ei fiind cumva „consumați” de primul lor roman, rău construit și fără substanță, dar salvîndu-se prin autenticitate. Diagnosticul îmi pare valabil pentru autorii de pluton generaționist, nu însă și pentru vîrfurile prozei scrise și publicate în ultimii ani.

Inclusiv pe această linie valorică, evoluția Doinei Ruști rămîne surprinzătoare. Dacă alți prozatori și-au definit un stil, imediat recognoscibil și căruia îi rămîn „fideli” (exemplul cel mai la îndemînă este al lui Filip Florian), Ruști schimbă spectaculos stilul de la o carte la alta, laolaltă cu tematica și problematica. Între Fantoma din moară, care rămîne deocamdată cartea cea mai puternică a autoarei, și Manuscrisul fanariot, singurul element comun este numele de pe copertă. Nefixarea epică și reinventarea stilistică nu sînt în acest caz semne de imaturitate. Dimpotrivă, ele dau un program literar închegat și urmat ca atare.

Plăcerea autoarei de a se cufunda, odată cu cititorul, în specificul amestecat al Valahiei și al Bucureștilor din secolele trecute e vizibilă. Lexicul este el însuși transformat prin regăsirea straturilor anterioare masivului import neologic pe filieră franceză. La un moment dat, Parisul revoluționar apare ca etalon al modernizării socio-politice: trecînd în revistă variantele prin care ar putea să se însoare cu Maiorca, țiganca pe care o iubește croitorul vlaho-grec ajuns la București, cu numele schimbat din Ioanis în Leun, acesta, îndrăgostitul lulea, se lovește ca de un zid de nivelul macro al societății. El ar putea fie să o răscumpere de la proprietar („ceea ce era foarte greu, căci nici un boier nu accepta astfel de tîrguri, ca să nu creeze o modă”), fie să devină, la rîndul lui, „rob al stăpînului ei” (altfel înțelegătorul Doicescu). În fine, varianta cu Parisul, cea mai revoluționară, presupune căsătoria a doi oameni liberi. Dar și Parisul are limitele lui istorice: „Dacă se încumeta, putea să ajungă și în Franța. Dar oricum, dacă fata era țigancă, problemele ar fi continuat. Nici măcar la Paris, unde era revoluție, nu ar fi fost acceptată. Ar fi trebuit să o țină sub cheie.” (p. 200).

Manuscrisul fanariot nu are o teză a progresului prin dezrobire și nu face loc, în intriga arborescentă, unor discursuri (sau acțiuni inspirate de ele) care să impună, retroactiv, standardele gîndirii democratice, comune, de astăzi. Mai ales în anii regimului trecut istoria era reconturată și reinterpretată prin cîte un personaj excepțional, cu o conștiință atît de avansată, încît epoca proprie nu-l mai încăpea. Autoarea lucrează arheologic, recuperînd și focalizînd tocmai nivelul istoric și mentalitar între timp depășit, lăsat mult în urmă, devenit pitoresc nu numai prin vocabular, ci și prin încrengătura de superstiții și vrăji, blesteme și leacuri, obiceiuri orientale și noutăți șocante (primul clavir la București).

Sîntem în epoca lui Șuțu, a lui Moruzi, a războiului ruso-austriaco-turc, a ciumelor care lovesc și-n boierime, și-n „slugărime”. Bine documentată asupra ei, Ruști o folosește în Manuscrisul fanariot nu doar ca fundal ori ca un cadru mai larg și mai îndepărtat. Legăturile între istoria mare și cea mică sînt foarte strînse, iar cauzalitățile se impun de la sine. Pare că totul are legătură cu tot în acest roman îmbîrligat și migălit, în care „detaliile” sînt pe același palier de importanță și semnificația de ansamblu se regăsește în fiecare secvență. Singura obiecție pe care am să i-o fac autoarei e legată, de altfel, tocmai de această abundență de elemente și aspecte ale intrigii (la propriu și la figurat). Romanul e puțin prea încărcat și cu un ritm alert ce devine obositor nu atît pentru cititor, cît pentru personajele obligate să-l susțină, din interiorul ficțiunii. Nu există momente de respiro, iar aparentele digresiuni introduc alte și alte elemente, la fel de importante, în pagina deja aglomerată.

Pe de altă parte, trebuie spus că în conturarea atmosferei de vechi și pestriț București, Doina Ruști atinge un nivel remarcabil. Fiecare personaj este sau intră într-o relație de simbioză cu orașul, figurat la începutul romanului într-o hartă în care, spre sud, o săgeată arată Giurgiul, iar spre nord, o alta, Brașovul. În jos e un Imperiu, în sus e un altul, la dreapta este Podul de Afară, iar la stînga, pe lîngă Dîmbovița șerpuită, se întinde înfiorătoarea Bozărie, „regatul” țigăncii vrăjitoare Tranca, mama Maiorcăi.

Tranca e redutabilă, cu vrăjile sale, și de la mare distanță – dar de aproape, lăturile ei verbale îl amețesc pe bietul tînăr îndrăgostit de Maiorca. Să intri în gura mahalagioaicei e unul dintre cele mai rele lucruri din cîte ți se pot întîmpla. Leun, fostul Ioanis, abia mai poate îngăima ceva: „cînd se pregătea să se întoarcă, apăru o femeie, înfășurată din cap pînă-n picioare în cîrpele cele mai colorate ale casei. Femeia îi era cunoscută, impresie care-l făcu să se concentreze pe ochii vii, ca verdeața de baltă, și pe gura care se mișca într-un ritm nebun fără să fie atent la cuvintele care deja îl făcuseră troacă de porci.” (p. 106). Tranca înfundă pe oricine, oricînd și oricum, avînd un uimitor arsenal de tehnici și practici vrăjitorești, pînă cînd un alt personaj memorabil, Tuică, zis Piază-Rea, întinde ghinionul și asupra ei.

Tuică este, așa zicînd, esență de ghinion: „chiar și cînd cerșea aducea ghinion, căci dacă vreun creștin își făcea pomană cu el, aruncîndu-i vreun ban, la cîteva minute după aceea precis dădea o căruță peste acel milostiv, îi cădea o cărămidă în cap ori se răsucea pe picioare și-și dădea duhul, ca și cum Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru că nu-și văzuse de treaba lui.” (p. 202). „Suflul negru” al lui Tuică o va atinge și o va prăpădi pe invulnerabila, pînă atunci, vrăjitoare. Nașa și-a găsit nașul: „după o călătorie de un ceas, dădu peste ascunzătoarea Trancăi, unde găsi tot ce-i trebuia ca să-și gătească o masă bună. Iar acest loc ascuns, în care pînă atunci nu pătrunsese nici un străin, deveni casa lui. Nu însă fără urmări. În primul rînd pentru el: copleșit de gurile mici și de dorul care rupea Bozăria, îmbătat de aburii unei dorințe dospite, Tuică se prăvăli pe patul iubirii, proslăvindu-și propria carne. Iar în al doilea rînd, pentru ceilalți. Ghinionul, pe care-l împrăștia orișiunde, se răspîndi printre trunchiurile de oțetari, iar cînd Tranca, scăpată ca prin minune din pivnițele conacului, ajunse aproape de vizuina ei, fu atinsă de nenoroc. În marginea Bozăriei, cîțiva derbedei făcuseră foc și se distrau dansînd giurgina cu figuri deșucheate. Cînd silueta vulpească a femeii ieși din Dîmbovița, în ochii dansatorilor de ocazie străluci suma de 20 de taleri puși recompensă pe capul ei.” (pp. 231-232).

„Gurile mici” sînt o imagine vie a patimii bolnăvicioase care cuprinde o femeie, un bărbat sau un întreg oraș, devastat de sexualitate; bietul croitor îndrăgostit de țiganca roabă Maiorca e devorat de ele, iar cea după care suspină cu jale arată „ca o rană”. Bucureștii scăpați de ciumă oftează, cuprinși „de libovuri”: orașul pulsează în romanul Doinei Ruști ca un mare organism viu, o creatură cu sînge fierbinte și cu alean erotic, convulsionată adeseori în „epilepsiile cărnii”.

Realismul din Manuscrisul fanariot nu virează însă în fantastic epic, nici în poematic, regăsindu-se, în continuare, în amănuntele de epocă și în structura unei verosimilități ficționale nepierdute prin pitoresc. Cele mai interesante personaje, aparținînd lumii lor și ținîndu-și rangul, dar și evadînd în cîte un ținut imaginar propriu, sînt stăpînii Maiorcăi: boierul Doicescu, care scapă mereu de ciumă și se imaginează un fel de „arhitect neștiut al lumii”; și soața lui, Manda, care își găsește compensații livrești. În timp ce Doicescu își exercită puterile de stăpîn cu alai (totuși, fără deviațiile comportamentale ale altora de rangul lui), Manda citește și tot citește cărți, fantasmînd pe marginea lor. Spre finalul romanului, o pagină despre anul ciumei desprinde cuplul boieresc din realitatea valahă desenată atît de minuțios de prozatoare. Orașul cernit devine fundalul amantlîcului ficțional-conjugal: „Singurul boier care îndrăznea să iasă din casă era Doicescu. Trecut prin ciumă, devenise de neatins. Trăsura lui putea fi văzută pe străzi, la orice oră, iar uneori cobora în stradă, sub o umbrelă de culoarea turcoazelor, ca să vadă ce făceau cioclii, despre a căror răutate se plîngea toată lumea. Programul lui era neschimbat, inclusiv drumurile la Prundu. Însă viața fără alai nu mai era la fel. Casele boierești erau închise.

Cuprins de lehamite, își pierdu interesul pentru oraș, hotărît să-și subțieze plictiseala cu afion și vin vechi. Într-o seară, una din serile ciumei, cînd prin București șuiera vîntul iernii, întrerupt de țignalele cioclilor ori de clămpănitul sinistru al berzelor negre, Doicescu descoperi viața secretă a Mandei. În cada aurită a slugerului Udrea, din care ieșeau aburi îmbibați de micsandre, în cada cu margini de smalț verde, Manda Doicescu citea un roman. (…) Din Manda, coconița de praf, care trecea cu discreție printre mobilele salonului, nu rămăsese nici urmă. Ea era stăpîna unei povești, împărăteasa, călăreața care gonea peste cîmpii și înaripata care privea orașul de sus. Doicescu făcu un pas spre cadă, iar femeia întoarse capul spre el. Era îmbujorată ca un copil, însă din ochii altădată cuminți se scurgeau fantomele celor mai scandaloase plăceri. Devenit pe neașteptate bărbatul ei, curtezanul fără speranță, în stare să-și aplece genunchiul, Doicescu își simți în sfîrșit sufletul aprins și carnea trezită din depresia ciumei. Cîteva săptămîni nu ieșiră din iatac, lipiți în mătăsuri.” (pp. 279-280).

Cu Manuscrisul fanariot, roman excelent, Doina Ruști își reconfirmă însușirile de prozatoare și își îmbogățește paleta epică fără să încurce, ca ucenicii literari, culorile.

Doina Ruști, Manuscrisul fanariot, roman, Editura Polirom, Iași, 2015, 296 pag.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 8/2016)