Rîzînd în comunism

Din farmecul de povestitor și știutor de bancuri al lui Ioan Groșan, nu totul a putut trece în volumul Lumea ca literatură, despre care s-a scris în „România literară” dar care, cu toată expandarea corpului de literă, cu greu poate fi numit o carte.

Cum, cu luciditate, autorul o și spune într-o introductivă Precizare, savoarea oralității și arta interpretării comice țin de un regim diferit de cel scriptural, în care unul dintre cei mai buni nuveliști ai noștri excelează. Această diferență structurală poate fi invocată, în apărarea scriitorului, în fața celor cărora volumașul li se va părea subțire nu doar la propriu, ci și la figurat. Dacă însă considerăm sfera în care aceste pagini s-au înscris de la bun început (aceea de publicistică pigmentată anecdotic) și nu le aplicăm grila de lectură a prozei scurte, ne vom înțelege; și vom rîde din toată inima.

Umorul e obținut din comicul de situație și întărit documentar prin aceea că autorul a participat însuși la istoriile pe care le povestește. Groșan-autorul este fie protagonist, ca în serialul mai lung Jeune comédien la Cannes ori în cel mai scurt Eros în socialism, fie un personaj secundar, atent la ce fac și la ce spun cele principale. Lumea ca literatură e plină nu de secvențe și scene literare, ci de episoade reale, trăite de prieteni ai lui Ioan Groșan și relatate întocmai de acesta, fără distorsiuni, digresiuni și, în general, fără literaturizare.

Spre deosebire de atîția memorialiști și diariști autohtoni al căror orgoliu răbufnește din fiecare filă încredințată posterității, Groșan are vocația prieteniei, iar istoriile sale nu sînt egocentrice. Dimpotrivă, în majoritatea cazurilor cînd autorul e obligat să se „zugrăvească” și pe el, ca personaj, autoironia și tratarea în registrul ridicolului comic predomină. Iată-l, de pildă, pe omul din Est venit la Cannes, ca actor episodic în Balanța lui Pintilie, ajuns ca prin minune în vila închiriată de o apetisantă producătoare de filme porno, după ce el, Groșan, dormise mai întîi pe plajă, iar apoi în mașina Eugeniei Vodă. După avatarurile bietului comédien fără cazare, fără bani, dar cu o foame (de orice), o sete (de alcool) și un priapism caracteristice, acum ar fi să vină scena triumfului pe toate trei planurile.

Perspectivele sînt roze: „Producătoarea suedeză de cinema porno stătea într-o vilă închiriată, cu de toate, așa cum vezi în filme: living imens, bucătărie SF cu un frigider semănînd cu un modul spațial și, ceea ce mă interesa în mod special și am observat printr-o ușă indiscret întredeschisă, un dormitor cu o lumină difuză punîndu-și haloul pe un pat cît o banchiză polară.”. Ele devin din ce în ce mai promițătoare, lucrurile aranjîndu-se parcă de la sine. Producătoarea are inițiativa, iar preparativele ei sînt încîntătoare pentru musafirul peste care a dat norocul: „În doi timpi și trei mișcări, generoasa doamnă s-a schimbat într-un halat de casă verde, ecologic, m-a întrebat ce muzică prefer (ABBA, bine’nțeles c-am zis), a scos din frigider niște sticle de bere neagră, nu mai țin minte marca, apoi, într-o tigaie mare cu coadă, luată dintr-un șir de tigăi mai mici atîrnate într-un suport pe perete, a preparat o omletă gigant cu măsline. Am mîncat ca spartu’, sub privirile mulțumite ale gazdei, mîndră de talentele ei culinare. După ce am șters binișor farfuria, m-a întrebat dacă nu vreau să fac un duș. De dragul ei, aș fi făcut orice, nu numai duș. Mi-a înmînat un set de prosoape, un halat roșu, de toreador, mi-a arătat mulțimea de șampoane, spumante, parfumuri și m-a lăsat să mă lăfăi ca un pașă în cada-transatlantic înțesată cu butoane și orificii prin care apa, ca-n «Titanic», țîșnea din toate părțile.”.

După această îndestulare a stomacului estic și după răsfățul, la baie, de-a dreptul oriental, masculul dornic de a-și arăta recunoștința este contrariat. Producătoarea strălucitoare ca o divă face ceva de neînțeles: „Cînd am revenit din baie, am observat cu surprindere că pregătea ca pat de dormit, așternînd un cearșaf, aranjînd niște perne, aducînd o învelitoare, canapeaua de piele din sufragerie.”. În acest punct complicat din scenariu, personajul nostru procedează prin aducerea necunoscutului la cunoscut: „M-am gîndit că o fi vreo scenă de preludiu din filmele produse de ea, fiindcă ce rost avea să mai facă un pat cînd dincolo, în dormitor, era platoul tuturor făgăduințelor?”.

Aștepînd să devină, în fine, activ, bărbatul mai gustă puțin din deliciile pasivității: „Dar n-am zis nimic, m-am așezat pe canapea și-am mai ras o bere. Cum îmi zîmbea mereu, cu un zîmbet mulțumit de mamă care și-a hrănit copilul, am întrebat-o dacă aici, la Cannes, stă singură.”. Motor – acțiune: „«Non – mi-a răspuns ea -, j’ai un ami.» «Mais où est ton ami?» – am zis eu cam îngrijorat, gîndindu-mă ca nu cumva să mă trezesc cu vreun hăndrălău gelos ieșind dintr-o debara cu un satîr în mînă. «Maintenant, en Stockholm. Arrive après-demain.» He, he, pînă poimîine e cale lungă – m-am gîndit eu, am prins-o de mînă și-am tras-o spre canapea.”.

Ce se întîmplă în continuare poate fi citit în Lumea ca literatură – dar să observăm felul în care Groșan își scrie amintirile: nu numai fără literaturizare ci și, aparent, fără stil, cu respirația naturală a unui povestitor, nu cu fraza lucrată a nuvelistului. Important este adevărul „faptic” al scenelor relatate. Povestirea curge urmînd marcajele realității și ale întîmplărilor traversate, iar nu planul compoziției unui artist. Singura preocupare a lui Groșan, aici, este să nu-și plictisească publicul și să felieze convenabil o materie cu coeficient umoristic. Dar cînd în locul unei suite de întîmplări comice avem una singură, autorul care a trăit-o sau a asistat la ea o narează – tot fără complicații literaturizante – și pe două pagini.

Abordarea diferă în textele în care Groșan lărgește perspectiva și încearcă să facă un tablou de dimensiuni mai mari, pornind de la o întîmplare pentru a reconstrui contextul ei politic și istoric. Dacă amintirile lui Agopian sînt centrate pe viața scriitorului român în comunism, cele ale lui Groșan punctează și apoi „serializează” rezistența prin împreunare. În Eros în socialism, în patru episoade, se face dintr-un unghi mai degrabă descriptiv decît umoristic cronica vieții sexuale în lagărul socialist, iar în interiorul tabloului, experiența personală nu poate fi trecută cu vederea. Acum îl vedem pe viitorul „actor” ajuns la Cannes și foarte aproape de patul producătoarei suedeze de filme porno ca june student la Cluj încercîndu-și norocul pe lîngă o superbă și înfocată comunistă din Mexic. Maria Trinidad are permanent în poșetă Manifestul Partidului Comunist, pe care-l scoate și-l silabisește (versiunea fiind în românește) graseind „încîntător”. Pe acest fond ideologic tare, tînărul Groșan e tratat pur-camaraderește, ca un „amic asexuat”, pînă într-o noapte magică în care revoluționara Maria Trinidad face loc femeii cu același nume. Cu, vorba memorialistului, „Lenin la căpătîi”, ea îl învață pe student tot ce acesta merită să știe din proprie experiență.

Aceasta este însă o pată de culoare, un mic și plăcut accident personal înaintea unui desfășurător al anilor ‘70 și ‘80 care va deveni tot mai apăsător și mai frustrant pentru cetățenii și cetățenele Republicii Socialiste România. Efortul lui Groșan, vizibil, este acum acela de a prezenta strategiile de ocolire a prețioaselor indicații ceaușiste și a legilor aberante făcute pentru a le susține. Sub normele planificării vieții intime gîndite de Ceaușescu pulsează vitalitatea sexuală a unor cuceritori masculini fără efort și a unor cuceriri feminine fără vreo împotrivire. Erosul devine o formă de împotrivire la aberația unui regim politic, el reprezentînd firescul, nicidecum nefirescul. Sexul, alcoolul, boema – tot ceea ce regimul condamnă ca „nesănătos”, „neprincipial”, „neconform cu” se colorează și recolorează afectiv în aceste amintiri care celebrează atît prietenia, cît și bucuria de a trăi.

Foarte frumoase și, cu un cuvînt desuet, emoționante sînt istoriile cu prietenii din tinerețe și pentru totdeauna ai lui Groșan. Ei încearcă să trăiască rîzînd în comunism și se lasă exprimați de Ars Amatoria nu numai în paginile scrise în spiritul grupului, ci și în opțiunile lor existențiale. Într-o porcărie de lume care le-a fost dată, opțiunea definitorie este cea pentru parodia ca mod de supraviețuire și hazul de necaz. Abia mai tîrziu, după Revoluție și despărțirea firească a drumurilor, libertatea va grupa altfel experiențele și va da fiecăreia un sens individual. În „Epoca de Aur”, a tinereții autorului deodată nostalgic, libațiile sînt o terapie de grup, iar sexul este cea mai plăcută formă de protest.

Savuroase pe alocuri, dar fără profunzimea scrisului literar al lui Ioan Groșan, amintirile acestea se citesc cu plăcere și fără nici un efort, cum probabil au și fost scrise.

Ioan Groșan, Lumea ca literatură. Amintiri, Editura Polirom, Iași, 2014, 184 p.

(cronică apărută în „România literară”, octombrie 2015)