Alex. Ștefănescu
Annie Bentoiu (1927-2015), soția compozitorului Pascal Bentoiu și mama sopranei Ioana Bentoiu, a fost o poetă și o traducătoare remarcabilă prin cultură, talent literar și distincție. A scris în română și franceză, a tradus pentru cititorii francezi literatură română și, pentru cititorii români, literatură franceză. Marea surpriză a fost că în ultimii ani de viață a scris și a publicat peste o mie de pagini de memorii de o certă valoare documentară și literară. Memoriile au un titlu de inspirație eminesciană ‒ Timpul ce ni s-a dat ‒ și se referă la civilizația românească și la modul tragic în care a fost distrusă de comunism.
Spune-mi ce îţi aminteşti, ca să-ţi spun cine eşti ‒ aşa ar putea fi reformulat un vechi proverb românesc, pentru a atrage atenţia asupra calităţii actului amintirii. Numeroşi contemporani ai noştri suferă de amnezie, trăind aproape exclusiv în prezent cu o dezinvoltură care la animale poate să pară inocentă şi graţioasă, dar care la oameni este grotescă. Iar dacă totuşi îşi amintesc ceva, îşi amintesc numai ceea ce i-a atins în mod direct, de exemplu ce alimente au cumpărat la un moment dat şi la ce preţ sau cine anume i-a insultat cu ani în urmă.
Annie Bentoiu are, dimpotrivă, în minte o imagine cuprinzătoare a întregii ei existenţe şi a secvenţei de istorie căreia îi aparţine. Ea şi-a făcut datoria de om de a trăi în cunoştinţă de cauză. În raza conştiinţei ei intră şi o mare parte din lume, privită cu un sentiment de responsabilitate.
Este vorba de vocaţie, dar şi de educaţie.
Memorialista îşi evocă părinţii, făcându-le portrete sobre şi expresive (tatăl ei, descendentul unei familii numeroase şi prospere din Olteniţa, era medic, membru marcant al P.N.Ţ., pasionat de arheologie şi numismatică, iar mama, o elveţiancă venită în tinereţe în România pentru a da lecţii de franceză unor copii de familie bună şi stabilită definitiv, în urma căsătoriei, în această ţară, avea o personalitate puternică şi exercita o influenţă benefică asupra celor din jur). Îi evocă, de asemenea, pe părinţii părinţilor, ca şi întreaga încrengătură a unui arbore genealogic viguros, dintre aceia care au dat stabilitate societăţii româneşti. Pagini emoţionante, de omagiere austeră şi respectuoasă, sunt consacrate profesorilor din liceu, prietenilor politici ai familiei, cunoscuţilor care au ajuns să însemne ceva în viaţa publică din România.
De fapt, Annie Bentoiu reconstituie o întreagă lume, cu stilul ei de viaţă, calm, de o eleganţă firească. Cartea ne oferă şansa nesperată de a ne vizita propriul nostru trecut, care ne încântă şi ne trezeşte nostalgii sfâşietoare. Este ca şi cum am vizita Atlantida, ştiind că nu avem nici o posibilitate de-a o scoate din adâncul oceanului.
Cum se trăia în România de altădată? Annie Bentoiu ne plimbă pe străzile Bucureştiului (oraş în care familia ei avea o locuinţă în Piaţa Amzei, folosită alternativ cu reşedinţa din Olteniţa), ne arată şlepurile de pe Dunăre, ne duce la munte, ne introduce în mediul studenţesc (povestind cum a devenit studentă la Drept), ne creează prilejul de a înţelege cum iubeau tinerii pe atunci (protagoniştii exemplificării fiind ea însăşi şi viitorul ei soţ, compozitorul Pascal Bentoiu). Înainte de instaurarea comunismului, în România se trăia cu adevărat. Era viaţă, nu o caricatură de viaţă, aşa cum ne-a fost nouă dat să trăim.
Enumerarea cărţilor interzise, a bisericilor dărâmate, a oamenilor nevinovaţi întemniţaţi etc. nu poate lipsi, bineînţeles, dintr-un dosar al dezastrului pe care l-a reprezentat instaurarea comunismului în România. Există însă şi pierderi poate mai mari, dar imposibil de evidenţiat cu ajutorul documentelor de arhivă şi al statisticilor, aşa cum este pierderea unui farmec al vieţii, greu de înţeles de omul de azi. Cu mijloacele unui scriitor înzestrat, Annie Bentoiu reconstituie acea bucurie calmă de a trăi, care are o valoare morală imensă, dar insesizabilă (ca bun distrus) în plan juridic.
Memorialista nu îşi dramatizează existenţa, nu îşi asumă un rol de personaj justiţiar, nu face caz de superioritatea ei intelectuală. Pur şi simplu povestește. Ea nu vrea să convingă pe cineva de ceva. Obiectivitatea (nu rece, ci plină de bunăvoinţă de semeni) pe care o practică este impresionantă. Chiar şi când povesteşte ce a însemnat pentru ea dragostea, sau maternitatea, sau moartea celor dragi, păstrează aceeaşi detaşare. Cartea sa este un „raport către Dumnezeu”, scris cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții.
Concluzia pare scrisă cu litere săpate în piatră:
„Una dintre multele trăsături de caracter pe care românii le-au pierdut în ultima jumătate de secol e facultatea de a se indigna. Atâta vreme a fost periculoasă orice reacție spontană, încât până la urmă au învățat să și-o înăbușe. Însăși mulțimea de tragedii individuale a făcut ca ele să pară suportabile celor care n-au fost personal atinși.”
