Rebreniada lui Niculae Gheran

„Cu mici excepții, structura acestor volume are în vedere bibliografia scrierilor personale apărute în seria de Opere – Rebreanu și în alte culegeri de același gen (Studii și sinteze) sau în presă (Varia)”, scrie Niculae Gheran în Cuvântul înainte și înapoi (nu m-am putut abține să reproduc, întreg, titlul prefeței!), în două masive volume, intitulate Rebreniana (Editura Academiei Române, 2017). Împreună cu cele 23 de volume ale ediției critice la care Niculae Gheran a trudit peste o jumătate de secol, cele 1100 de pagini referitoare la autorul lui Ion, tipărite între 1965 și 2016, alcătuiesc o adevărată epopee critică, pe care doar modestia îl va fi împiedicat pe autor s-o intituleze Rebreniada. Dificultăților inerente alcătuirii unei ediții critice („singura terminată din literatura interbelică”, după cum spune Niculae Gheran în scrisoarea pe care mi-a trimis-o în 2001 și pe care o reproduce acum), puține duse la capăt și astăzi, li s-au adăugat dificultățile birocratice, prea numeroase spre a le aminti fie și pe scurt, despre care autorul vorbește cu amărăciune în prefață și în alte texte din volume, mai cu seamă în epistolele din Addenda. Cunosc de mult acest ton amar adoptat de Niculae Gheran în relatarea pățaniilor legate de editarea lui Rebreanu, căpătând pe alocuri, în decursul timpului, aspecte de pamflet. Îl regăsesc, însă bine temperat, în prefața culegerii de față. Consternarea unui om care și-a închinat viața unei atât de grele întreprinderi fiind pe deplin justificată, ea ne explică și de ce doar câțiva benedictini au mai făcut încercări similare, toți, din vechile generații sau chiar dispăruți. După ei, nu vine nimeni. Nu există în Facultățile de Litere (e bine de remarcat că ele se numeau altădată de Filologie!) nicio disciplină care să-i îndrume pe studenți către întocmirea de ediții critice. Mai grav, nici măcar nu se mai știe ce înseamnă cu adevărat o astfel de ediție. Nu doar edițiile curente sunt piratate, cum s-a constatat în câteva rânduri, de curând într-un articol din România literară, dar și cele critice, atâtea câte sunt, sub forma unor ediții de, eventual, opere complete, transcriindu-se, pur și simplu, textul, care e, totuși, rodul confruntării miilor de variante și aparține, în ochii istoriei literare, editorului profesionist, cel care a făcut confruntarea, Perpessicius în cazul lui Eminescu sau Gheran în al lui Rebreanu. În prefață, Niculae Gheran se întreabă cum vor reuși editorii preferați de E. Simion pentru ediția bibliofilă de la Academie (între ei, un nepot de frate cu Liviu Rebreanu, absolvent de școală medie tehnică, moștenitor, probabil, al drepturilor) să izbutească în câteva luni să facă „ceea ce eu nu m-am învrednicit să termin în aproape patru decenii”. Întrebarea retorică face parte din scrisoarea către mine din 2001, când bibliofila ediție nu văzuse lumina tiparului. N-am descoperit (mea culpa!) în articole nicio referire la textul acesteia. Dar am o bănuială. Pe care o țin pentru mine.
Într-o cronică precum aceasta, nu văd rostul relevării altor amănunte, unele, chiar picante, din epopeea critică a editării lui Rebreanu. Dar, în perfectă relație cu dificultățile, critice sau birocratice, întâmpinate de Niculae Gheran, cred că merită reproduse câteva fraze citate în Cuvânt înainte și înapoi. Primul e un citat din Fragmentarium de Eminescu: „De mult aud lăudându-se inteligența extraordinară a românului, deși poate nimic nu-i mai neadevărat decât această laudă. Căci pe ce se bazează o asemenea supoziție? Un popor căruia îi este silă de orice muncă științifică, al cărui prisos de inteligență se consumă în lucrarea desigur cea mai ușoară a minții omenești, în suduituri sau ridicarea în cer a guvernanților săi, nu poate fi numit un popor inteligent”. De mult aud confundându-se naționalismul poetului cu lipsa spiritului critic care îi caracterizează pe urmașii lui. Al doilea citat este din Liviu Rebreanu însuși: „Acum de ce încep economiile de la carte și artă? Pentru că omul politic român este un imbecil, barbar și anticultural. Cine ar fi dispus să nu mă creadă să binevoiască a asculta discursurile «parlamentare» sau a citi articolele de gazetă ale oamenilor noștri politici. Cum să ceri simpatie pentru artă și cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese și intrigi de culise?” Nu vă lăsați înșelați de actualitatea observațiilor lui Rebreanu: ele datează, vă rog să notați, din 1923. (În paranteză, vreau să povestesc o întâmplare cu Cenzura care are legătură cu datarea afirmațiilor. În 1970, citam în Contradicția lui Maiorescu patru sau cinci propoziții faimoase ale criticului despre formele fără fond, în care se spunea, între altele, că, dacă avem Constituție, nu înseamnă că avem și legi, sau că, dacă avem hârtie de tipar înnegrită, nu e obligatoriu să avem și gazete. Cenzorul i-a comunicat redactorului Editurii Cartea Românească să-mi ceară să datez – neapărat! – afirmațiile. Așa că, în loc să trec, pur și simplu, data, am făcut următoarea precizare, mult mai explicită: „Firește, aceste considerațiuni ale lui Maiorescu se referă la epoca lui”. Cenzorul, fost student al meu, și-a dat seama de gogomănie și a revenit: „E mai bine ca înainte”.)
Niculae Gheran se numără printre ultimii mohicani ai unuia din domeniile esențiale ale criticii și istoriei literare dintotdeauna. Cronica mea reprezintă și un omagiu adus omului care care va împlini la toamnă (balanță, ce mai discuție!) 88 de ani.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 26/2017)

(sursa foto: adevărul.ro)