Nicolae Manolescu
Poezia Norei Iuga nu s-a schimbat aproape deloc de la volumul de debut din 1968, Nu e vina mea, şi până la recentul ascultă cum plâng parantezele (Cartea Românească, 2016). În linii mari. A câştigat, cum era normal, în fineţe şi în graţie. A rămas la fel de reticentă liric, sugrumând emoţia, cu expresia unui comentator.
Nu-mi dau seama prin ce i-a cucerit Nora Iuga pe unii dintre poeţii ultimei generaţii, pentru care este Marea Doamnă a poeziei, iarăşi cu expresia unuia din ei. Angela Marinescu, da, şi-a adaptat vizibil poezia recentă la standardele douămiiste. Nu şi Nora Iuga, deşi îl admiră, bunăoară, pe Robert G. Elekes, pe coperta cărţii de debut a căruia a scris câteva cuvinte de preţuire. Altceva decât o adiere dinspre Mircea Ivănescu, existentă la amândoi, nu se simte însă în poezia lor. Iubirile vizibile cu ochiul liber în poezia Norei Iuga nu sunt şi ale douămiiştilor: Paul Celan, Gellu Naum şi dadaiştii, Arghezi din versurile copilăreşti, Emil Brumaru cu al său Detectiv Artur. Dincolo de asta, lirica Norei Iuga este pudică, discretă, cerebrală, în gamă minoră, sprijinită pe o cultură literară perfect asimilată. Intertextul e folosit sugestiv, mai degrabă ca la Cărtărescu sau Stratan decât ca la poeţii generaţiei de după ei („auzi-l/ cum cântă. decembre. şi liliacul a înflorit”). O caracteristică importantă a poeziei din ascultă cum plâng parantezele, ca de altfel şi din celelalte volume, o constituie asocierile insolite sau chiar absurde, uneori însă doar pe jumătate, dacă pot spune aşa, fiind clară intenţia poetei de a exploata inteligent omonimia, trecând prin vadurile aceleiaşi forme lingvistice de la un sens la altul, sensuri între care nu este, în fond, nici o legătură:
cu pixul galben scriu negru.
cu pixul gri scriu albastru.
mereu o găină pestriţă duce
vestea la Gheorghiţă. sunt
limbi multicolore. poliglote
limbi. rătăcite prin cizmării.
limba pantofului urcă pe podium.
limba de pantof rămâne acasă.
numai limba pendulei îşi vede
de treabă. taie gheata
cizmarului în felii.
Nora Iuga iubeşte jocurile de copii şi formulele lor magice. Aici se simte cel mai bine prezenţa ludicului arghezian şi a felului de a se copilări al autorului Cărţii cu jucării. Poeta se complace să dea în mintea copiilor. Sunt presărate peste tot, în versuri, urma unor amintiri, chipuri nu de tot uitate, nume de locuri. Din aceste boabe şi fărâme, se încheagă o atmosferă sau o stare sufletească deopotrivă de greu de definit, nici tristă, nici veselă, simulând nesiguranţa infantilă faţă de realitate. Dadaismul e câteodată direct evocat, la limita pastişei intenţionate:
după trei ani de comă profundă. s-a ridicat
Emil. detractorul lui Emil. în capul oaselor.
mare fustangiu am fost! a zis. şi-a murit.
puteam să jur pe sfântul Pafnutie.
şi pe Constituţie. în mansarda lui n-a intrat
niciun toc cui. doar un dog german. şi „une
petite cycliste, qui n’était ni gaie ni triste”.
la cimitirul Montparnasse lângă gară. e un afiş.
„accesul câinilor şi bicicliştilor interzis”.
O melancolie suavă se insinuează uneori în imagini delicat-evocatoare, pline de subînţeles erotic, Nora Iuga scriind rareori poezie de dragoste propriu-zisă:
hai odată să sărim şotronul. nu mai vreau
să te-aud că n-ai chef. în borcane
se moaie şerbetul. de-atâta căldură.
ar fi frumos acum la Moara lui Assan. să facem
o baie. ca nişte pelicani jumuliţi
să ne iubim cu dor. sau dacă vrei
nemuritor şi rece. ştii cum găureşte
tirbuşonul un bloc de gheaţă. Mein Eisberg.
dă-mi voie să-ţi zic aşa. şi să cred.
că e ceaţă.
Nu totdeauna starea sau atmosfera se încheagă şi unele poezii trăiesc oarecum nefiresc din asocieri asemănătoare unor şarade. Nu e vorba de obscuritate, ci de bizarerie. Care solicită în mod riscant darurile de ghicitor ale cititorului. A se vedea chiar titlul volumului! Dar, în general vorbind, ascultă cum plâng parantezele oferă o lectură plăcută, graţie lirismului dintotdeauna care toarce pisiceşte al Norei Iuga.
Nora Iuga, ascultă cum plâng parantezele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 58 pag.
