Povestiri stranii

În Peștele cu aripi, nuvela ce dă titlul volumului semnat de Răsvan Popescu, protagonistul (un scriitor între două vîrste aflat într-o aventură cu o doamnă pe cît de apetisantă, pe atît de voluntară) pare hotărît să-i ajute pe cititorii cărții în care figurează ca personaj.
Într-un mic monolog adresat unui Dumnezeu mai degrabă pasiv și absent, el recunoaște a nu avea „pretenții la mîntuire”, după care mulțumește pentru a i se fi „deschis ochii, puțin cîte puțin”, pe un subiect care-l „stîrnește”. Urmează „subiectul”, într-o enumerare ce va acoperi – retrospectiv – problematica mai tuturor povestirilor din volum: „destructurarea, involuția relațiilor, a sensibilității, izgonirea spiritului, asaltul kitsch-ului, al mîrlăniei, oroarea din jurul nostru, nimicnicia… Dezvrăjirea, deșertăciunea, deziluzia. Apoi însingurarea, închistarea, depersonalizarea, dezarticularea limbajului, vocile paralele…” (p. 131).
Cu asemenea probleme, nici femeia atrasă de scriitor nu este chiar o fană a lui. Aflasem deja că ea „renunțase repede să-l mai citească”, din următoarele motive: „scrie lucruri indigeste, la care trebuie să te gîndești prea mult. Și e așa de obositor, în fraze scurte, rostogolite ca niște bolovani la vale, ajungi la final gîfîind. Acolo dai de ceva în stil noir, o tristețe profundă, dată prin puțin umor, care îți lasă sufletul greu. E complicat și enigmatic; s-a speculat mult în sensul ăsta. Se pedepsește singur și fără motiv; la urma urmei a făcut ce-a putut. Zece titluri, zău așa… E derutat și nesigur. Plus că se repetă, scrie mereu despre golul din viața lui, prăpastia dintre oameni, condiția umană ultragiată.” (pp. 103-104).
Eo bună radiografie și a povestirilor lui Răsvan Popescu, care cresc dintr-o situație de criză, urmărită în acumularea și agravarea ei, dar fără soluții artificial-dramatice, de adîncire forțată și neverosimilă a conflictului. Lucrul e cu atît mai meritoriu cu cît destule povestiri sînt de mică întindere: în numai cîteva pagini, prozatorul amorsează intriga și o duce către deznodămînt, face portretistică și psihologie, descrie tipologii și patologii. Oricît de versat ar fi lectorul, acestuia îi va fi dificil să prevadă cursul povestirii. Ea va aluneca, la un moment dat, dintr-o perspectivă în alta, complet diferită, însă nici punctul de ruptură, nici unghiul ales de autor pentru a-și insolita proza nu pot fi anticipate decît cu mare greutate.
Un element de originalitate al povestirilor din Peștele cu aripi constă în asamblarea epică, extrem de minuțioasă, a unor stranietăți. Proza pare că se derulează prin adăugire, cu pasaje decurgînd coerent și firesc unele din altele, pe o linie ușor de urmărit. Atmosfera, odată conturată, nu se mai schimbă, tabloul devine aproape saturat de propriile lui linii, contururi și detalii caracterizante. Finalul însă cade în afara tabloului cu care ne familiarizasem într-un realism înșelător: pe coordonate deodată schimbate. Semnificația se adaugă sensului și-l distorsionează.
Pentru a exploata distanța dintre cum evoluează, linear, povestirea și cum se va răsuci ea într-un mod absolut neașteptat, prozatorul alege personaje cu profesiuni și aptitudini de „scanare” a realității: un inspector, un anchetator, un recenzor, un supraveghetor, un raportor… Perspectiva este deocamdată a lor, în sensul că povestirea (de)curge pe linia lor de observație, în logica lor realistă și rațională. Subiectul cunoscător, fixat de la început, controlează bine realitatea pe care o înregistrează, iar controlul e posibil anume prin observarea și descrierea obiectivă a datelor și a faptelor.
Deodată, cursul povestirii se schimbă și tot ce era clar, limpede și cam deprimant se destramă. Povestirea realistă ajunge la capăt înainte ca proza propriu-zisă să se încheie, iar segmentul non-realist se parcurge cu interes maxim, tocmai pentru că în el logica anterioară nu mai funcționează.
În Crucea cu antenă, un inspector merge într-un oraș „de sub munte” pentru a verifica un post de radio ortodox ce urmează a emite la concurență religioasă cu adventiștii, penticostalii, baptiștii… „Consiliul Superior al Audiovizualului” a acordat antenă și ortodocșilor; dar ce vede inspectorul „pe teren” este indescriptibil. Momentul de „vîrf” e absolut penibil: „în timp ce vorbeam pardoseala se umpluse de apă. Ce înseamnă să faci radio dintr-o budă! Am sărit în sus ca și cum haznaua de sub noi dăduse pe afară. Dar nu era decît apă curată, scursă probabil din țevile care nu mai serveau la nimic. Pentru o clipă m-am gîndit să mă duc direct la gară și să plec, oricum nu se putea face nimic.” (p. 46).
Inspectorul nu pleacă încă, fiindcă va onora invitația la masă a gazdelor, iar scenele de la masă vor fi la fel de stînjenitoare, bătînd în grotesc. Lucrurile se complică pentru bietul inspector, care și-a uitat procesul verbal la „postul de radio”: fără acesta nu-și va putea deconta deplasarea, astfel că e obligatoriu să meargă înapoi să-l ia, pînă la plecarea trenului din orășel. Gazdele au băut, astfel că inspectorul uituc ia un taxi, condus de un șofer „acru”. Curtea bisericii este acum „pustie”, întrucît parastasele „se terminaseră”. Inspectorul băut nimerește „cu destulă greutate” broasca, reușește, trage ușa și…
În decorul realist, sordid și deprimant al povestirii se deschide scena cheie, realizată de Răsvan Popescu excelent, cu aceeași economie de mijloace prozastice și în descrierea Lui. În locul acesta umil, în decorul mizerabil, în fostul W.C. de la capătul aleii cimitirului, improvizat „dintr-un șopron și mai vechi”, Dumnezeu face treabă cu un teu: „Am tras ușa și-am încremenit: înăuntru era un bătrîn care ștergea pe jos. Lumina era stinsă și ar fi trebuit să nu-l văd deloc; ei bine, îl vedeam foarte bine. Purta o cămașă lungă din pînză odinioară albă, acum bătea în galben și îi dădea un aer desuet. Avea părul lung și barba colilie și mai cu seamă aerul acela sfătos din icoanele naive. Doar că în loc de cruce avea un teu; întindea apa cu el pe jos. – Dumneata?! – am exclamat indiscret. Și el părea surprins. Își ascundea teul la spate, jenat, parcă nu așa se cuvenea să apară. – Eu sînt, spuse el într-un tîrziu ca o recunoaștere. Era trist și ușor jigărit. Ai fi zis că trebuia să-l știu de undeva, cum și el părea să mă știe. Dar eu nu am relații cu oameni care au trăit atît de mult, ca să nu mă gîndesc că au suferit mult. Nu servește la nimic să te gîndești… Repede mi-am luat procesul verbal, era chiar acolo, pe poliță, încă mă ajuta memoria. Drumul pînă la gară mi s-a părut că nu se mai termina.” (pp. 48-49). Ambele segmente ale povestirii, și cel cu personajele locului, și cel cu un Dumnezeu „ușor jigărit”, dar recognoscibil, sînt remarcabile.
De același nivel sînt aproape toate povestirile din carte (excepție face Marionetele, singure, care ar fi putut lipsi), indiferent de subiectul și culoarea lor. Peștele cu aripi, de peste treizeci de pagini, este un micro-roman admirabil, cu atît mai prețios cu cît materialul lui social ține de prezentul cel mai cald (mulți prozatori au nevoie de o distanță de un anumit moment pentru a-l putea „procesa”). Totuși, și mai bună, o adevărată bijuterie prozastică, îmi pare Iola sălbatică, unde un fel de „vînător” iese „la o partidă” spre țărmul mării. Peisajul este unul industrial într-un mod terifiant: „Rafinăriile veneau pînă în mare, cu conductele lor întinse în apă ca niște mațe. Fumul pe care îl fac se ridica drept cîteva zeci de metri după care se curba spre larg întinzînd un soi de prelată al cărei capăt nu se vedea.” (p. 51). Ciudatul vînător se strecoară prin tabloul dezolant cu prudența celui experimentat: „totul e să fii cu ochii la picioare, oricînd poți să iei un cablu de fier de călcat sau de frigider, iar dacă ai lipsă de inspirație să calci vreun ambalaj ruginit te trezești cu sîngele curgînd ca un robinet. Ocoleam cu grijă resturile menajere cele mai inofensive, chiar și anvelopele, care nu aveau ce să-mi facă.” (p. 52).
Ce urmează să vîneze acest ins bizar într-un loc aidoma se va vedea, pe cont propriu, la lectură. Și aici, și în restul povestirilor (cu excepția numită), se observă în scrisul lui Răsvan Popescu o știință a compoziției și o artă a detaliului semnificativ, o bogată paletă realistă și, totodată, capacitatea de a renunța la ea pentru a face o proză mai neliniștitoare și mai stranie.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 24/2017)