Daniel Cristea-Enache 
La nu puțini poeți, inclusiv dintre cei foarte importanți, limbajul poetic este mult mai elocvent decât cel „teoretic”, acesta din urmă cu ghilimele fiindcă se dovedește plin de aproximații conceptuale. Un exemplu la îndemână este cel al lui Nichita Stănescu, despre care Călin Vlasie are câteva pagini frumoase în jurnalul lui sui-generis, de idei literare și societale, din anii 1980-1985. Când punea pe hârtie ideile sale despre propriul scris, despre natura și structura poeziei, autorul „șaizecist” obținea un efect modest, supralicitat de către admiratori necondiționați. În schimb, atunci când poemele vorbeau, ele, pentru autorul lor, din interiorul unei conștiințe artistice care le folosea ca unică modalitate de expresie, toată „bâlbâiala” ușor caricaturală din scrisul lui Nichita Stănescu despre poezie devenea semnificativă și pregnantă.
Ca și la alți „optzeciști” (de la Mușina la Cărtărescu), considerațiile meta-literare ale lui Vlasie cuprinse în volumul Opera poetică nu trebuie ignorate ori „sărite” pentru a merge direct la lectura versurilor. În cazul de față, ele merită să fie citite cu atenție fiindcă nu spun mai puțin decât poate spune poezia propriu-zisă. Iată două însemnări aflate în succesiune, una despre Istoria cu majusculă, cealaltă despre „istoria individualității moderne” exprimată de modul poetic bacovian: „Istoria nu este o cumulare, simpla sumare a unor biluțe colorate de pe numărătoarea școlarului eminent, ci o a-cumulare, o selecție și o încorporare pe care o desăvârșește ultima spiritualitate și ultima structură psihică.”. Și apoi, cu referire la Bacovia: „universul său nu este intimist, ci proiectat pe ecranul întregului veac, iar poezia sa nu este istoria unui individ, ci istoria individualității moderne.” (p. 177). Iar acum alte două explicitând formula „real personalizat” pe care o are în vedere poetul „optzecist” numit ermetic de mai mulți critici: „Pe la 17-18 ani am început să fotografiez. Îmi plăcea să elaborez spațiul fotografic, chiar prin adăugarea câte unui element contrastant, încât spațiul obținut, aparent haotic, să aibă valoare simbolică și sugestivă. Aș numi aceste exerciții, întâmplătoare în cazul meu, ca procedee exterioare de educare a imaginației poetice și de influențare a gândirii poetice într-un sens care conduce la esență, nu ermetism, la fantastic aparent, la real personalizat.” (p. 166); „Aș numi fapt real o întâmplare cotidiană sau percepția unui obiect sau lectura unei cărți sau o revelație, o comunicare sau o acțiune, în genere orice eveniment (intelectual, cultural, social, științific, moral, politic, istoric etc.) sau conexie de evenimente care declanșează efecte și semnificații psihice în om.” (p. 179).
E o bună perspectivă, cea a autorului, asupra poeziei pe care a scris-o în anii cu cenzură și cu dublu limbaj ai „epocii de aur”, într-un context atât de neprielnic literaturii și în care totuși s-a făcut atâta literatură bună. Citite azi, la trei-patru decenii de când au fost scrise, poemele stranii ale lui Vlasie își păstrează prospețimea verbală și forța de sugestie, ca și cum în ele ar fi fost (o idee dragă lui) înscris un cod al viitorului, nu unul al prezentului redactării. Se remarcă totodată ambivalența lirismului: fie subversiv, curajos politic, punând probleme cenzurii, fie echivalând momentul istoric dat cu un stadiu al evoluției structurii psihice din care poezia se hrănește. Într-o prefață consistentă și reluând versiuni interpretative mai vechi, sincrone cu volumele publicate de Vlasie, Ion Bogdan Lefter are răbdarea necesară de a desfolia această poezie în care imaginarul personal, încorporând „realul personalizat”, este proiectat nu prin dezvoltare epică, ci prin contragere și prin intensiune. Asupra acestei lirici pune presiune un model generaționist de poezie a străzii, a cotidianului, a biografismului, înțelese de Vlasie în chip diferit: nu ca suită de episoade în care să figureze ca personaj, ci ca probe ale unei inițieri în „acțiunea interioară”. Altfel spus, dacă pentru „optzeciști” realul existențial și biografic din poezie este și o „replică” postmodernă la impersonalul și imaterialul unei viziuni moderniste, pentru autorul în discuție el e o parte integrantă a psihismului și o consecință directă a acestuia. La fel, limbajul poetic, care poate fi modulat în funcție de intenția autorului și de codul pe care el vrea să-l desfacă ori să-l constituie. Prima atitudine e a parafrazei, a pastișei, a modului ironic în care convențiile literare sunt întoarse sub ochii cititorului. Se face literatură pornindu-se de la literatură, într-o buclă a revizitării și resemnificării. La Vlasie, poezia este stranie fiindcă referentul nu e nici textul, nici realitatea, ci „acțiunea vastă a psihismului” căreia îi lipsește un corespondent obiectiv și o comunicare aptă să o pună în valoare.
Cuvintele, imaginile, simbolurile nu mai trebuie, așadar, fetișizate. Poetul se servește de ele ca de niște instrumente și consumabile cu care își realizează experimentul; mai exact, experimentele, întrucât lirismul său e complex și polifonic, iar nu compulsiv și monocord. Un poem intitulat Wolfram se deschide cu un fragment vizionar de mare expresivitate, remarcat și de Nicolae Manolescu: „Auzi tu neuronii cum se trezesc?/ Este patru dimineața./ Stelele au plecat dar creierul/ mai tare strălucește./ Stranii iluminări ale caselor/ mașinilor, copacilor/ aparatelor dau acestei/ dimineți forma unui imens/ craniu îndesat cu milioane/ de cifre de wolfram.”. Dar imediat după această viziune poetică pe care alți autori ar fi prelungit-o discursiv, fie înțelegând-o ca pe o deschidere a unui poem amplu, în stilul Mureșan, fie ca pe un preambul al unei revizitări nostalgice a trecutului personal, ca la Stoiciu, Vlasie „taie” urmarea posibilă și „comută” într-un alt registru, (auto)ironic: „Psihul și psiha ce fac?/ Încă dorm înlănțuiți în micuțul/ crâng din glastră.”. Urmează alte trei versuri date în continuare, dar nefiind parte a ironiei dinainte: „Sunt atâtea ecuații roșii care/ vor plesni în această/ cupolă cu heliu!”. Într-un parcurs liric foarte scurt, poetul a schimbat de mai multe ori scenariul și codurile de constituire și semnificare.
Performanța tehnică a acestui mod inovator și intensiv de a înțelege poezia se vede în ciclul Ceață și aură, în care zece texte lirice sunt compuse pe două „coloane”, cea din stânga cu versuri mai tradiționale, cu imagistică subliniată și discurs desfășurat, cea din dreapta cu versuri contrase și abstrase, ca o epură a celor din stânga. Nu e o delimitare între „epic” și „liric”, fiindcă genurile prezintă „impurități” și interferențe. Sunt două moduri de a exprima faptele ori stările: cu determinațiile logice la vedere sau, dimpotrivă, ascunse în variantele din același ciclu, dar cu un cifru poetic diferit. Dacă am citi numai „coloana” din dreapta, dificultatea de a decupa semnificațiile și sensurile textului ar crește progresiv. Prin raportare la versiunea mai tradițional-expozitivă din stânga, se poate obține însă imaginea generală din aceste frânturi de propoziții și versuri comprimate până la opacitate: „rar/ însumând/ te-/ ze părți de/ zi./ tu treci/ cu tigve galene/ ades.”. Limba aceasta misterioasă e o rezultantă, o parte a limbajului liric și totodată a universului poetic degajată prin operații și faze succesive de experiment artistic. Lui Vlasie îi reușește efectul de insolitare atât în asemenea poeme de mai mare întindere și care formează, precum cele pe două „coloane”, un ciclu, cât și în texte foarte scurte, de o stranietate lapidară. Un Comunicat nu are nimic de-a face cu speța discursivă „oficială”, neutră stilistic, cu semnificație univocă, fiind, dimpotrivă, încărcat cu o tensiune post-expresionistă a reprezentării: „Creierul lunii/ între oase și cărnuri/ de aer stătut.”.
În totul, volumele scrise și publicate de scriitorul „optzecist” înainte de 1990 sunt ale unui autor remarcabil, inovator în modul de a gândi din interior poezia; și original până la risc.
Călin Vlasie, Opera poetică (1976-1989), prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Cartea Românească, București, 2018, 240 pag.
