Poezie și anatomie

Petronela Rotar scrie o poezie impetuoasă și repetitivă, aducând aminte de retorica vulcanică a regretatului Dan David. Ea nu sărbătorește însă existența, nu recurge la fraze fantezist-grandilocvente pentru a-și cheltui, asemenea lui, un exces de vitalitate, ci încearcă mereu, cu un fel de nesaț nevrotic, să dea poezia la maximum.

Mi-o închipui recitându-și poemele pe o scenă, cu un patetism dus până la paroxism și luând la un moment dat foc de la propria ei ardoare. Ea mărturisește, de altfel, că îi vine să urle „din băierile plămânilor, ovarelor, uterului”. În special dorința ei de dragoste este insațiabilă, ca o foame chinuitoare. Îi scrie iubitului, care n-a mai venit de multă vreme s-o vadă:

„aici nu se întâmplă nimic/ cearșafurile rămân neatinse/…/ picioarele mele nedesfăcute, grăbit/ buzele și sfârcurile nesfârtecate/ somnul și sânul meu nemângâiate”.

Recuzita la care recurge pentru a se face înțeleasă este propriul ei corp. Ca o dansatoare, își folosește trupul pentru a se exprima. Așa se explică de ce, poezia ei este și o lecție de anatomie feminină:

„încă îmi miros mâinile a tine. paladinul./ încă îmi curgi prin plasmă, năvalnic, te las să te îneci în cascadele fosei suprasternale./ cel mai mult mă gândesc că poate o să am nevoie de dializă ca să mi te scot din sistem. să îmi scoată tot sângele din trup, picătură cu picătură. Să mi-l curețe de tine. /…/ sau să mi te șteargă din creier, dendrită cu dendrită.”

Uneori, limbajul anatomic devine himeric și ludic, ca în poezia lui Nichita Stănescu:

„femeie cu tatuaj pe omoplatul drept, pe plămânul drept, pe inima dreaptă, pe dreptul drept”.

Dar cea mai interesantă utilizare a acestui limbaj apare într-o poezie din ciclul HANI (probabil un nume de alint al iubitului, real sau imaginar, nu are importanță): chiar în clipele în care se dăruiește integral bărbatului, punându-i la dispoziție toate accesoriile corpului ei, femeia remarcă, sarcastic, curiozitatea rece cu care îi studiază el anatomia. Este o satiră caustică a utilizării trupului femeiesc ca obiect:

„tu mă desfaci în bucăți/ precum un copil o jucărie/ eu stau inertă și mă uit la tine cum te uiți la mine cu lupa-specială-pentru-găsit-defecte. îmi scoți o mână, îmi studiezi subrațul, degetele, cauți ceva, un fir de păr neepilat, o cicatrice, o unghie ruptă, orice e bun, orice ți-ar servi. îmi deșurubezi, pe rând, câte un picior, îmi verifici pedichiura. Îmi scoți chiloții, tragi de cap să îl smulgi, să te poți uita în el mai bine, mă abandonezi cu un ochi scos, după ce ai băgat luneta în orbită, sastisit, enervat./ ce sunt semnele astea mici de pe abdomen/ păi așa ne-a fost vorba? Nu ne-am înțeles că ești fără cusur?” etc.

Partea proastă este că Petronela Rotar, indiscutabil talentată, sensibilă, capabilă de o intensitate a trăirilor ieșită din comun, nu strălucește la capitolul educație intelectuală și bun-gust.

Pe vestitul ei Blog de nervi a postat în vara aceasta mai multe poezii pornografice lipsite de orice haz atribuite, în mod greșit, lui Eminescu, exprimându-și satisfacția că poetul nu are nimic simandicos, așa cum apare în manualele școlare: „Mișu este cool”, jubila ea. Tot pe acel blog a lansat un rechizitoriu melodramatic la adresa lui Andrei Pleșu, pentru o faptă pe care el nu o săvârșise, cum s-a dovedit ulterior.

Acest amatorism, această incapacitate de a respecta ceea ce are prestigiu se răsfrâng negativ asupra poeziei sale. Rebela de la Brașov (o numesc astfel ca să o disting de rebelele de la București) se prezintă la un moment dat pe sine ca „o pizdă lirică” (sintagmă pe care a remarcat-o și Andrei Pleșu, ironic, când a trebuit să răspundă atacului). La urma urmelor, nu ne sperie pe noi o pizdă, fie și lirică (Emil Brumaru însuși a susținut multă vreme în Literatura de azi o rubrică Pizda romantică). Numai că Petronela Rotar dezvoltă fără grație ideea, ca într-o dizertație pe această temă, vorbind în continuare de „o pizdă șmecheră”, de una „cool”, de una „rece” etc.

Și nu este singurul exemplu de alunecare într-un nonconformism ieftin. Iată încă unul, din numeroasele posibile:

„păi închisesem la grafoterapierărie. închisesem și la terapeutărie. tot. curățasem haznaua, nu o curățasem?”

Noroc că talentul are logica lui și de cele mai multe ori triumfă (chiar triumfă, nu ca în cunoscuta schiță a lui I. L. Caragiale, Triumful talentului). Nu mi-aș fi putut închipui, cu imaginația mea limitată, de critic literar, că se poate scrie despre Dumnezeu, în jargon computeristic, într-un mod atât de emoționant:

„poate că Dumnezeu e o licărire a conștiinței/ o luminiță în fiecare dintre noi// dă-i zoom out: 10000000%./ dă-i zoom out și o să vezi o lumină mare, rotundă/ orbitoare, rotundă, rotundă/ poate că cercul ăla e Dumnezeu”.

Petronela Rotar, O să mă știi de undeva, prefață de Mihail Vakulovski, București, Ed. Herg Benet, 2014 (versuri; fotografia de pe copertă: Andrei Paul). 128 pag.

(Text apărut în revista România literară nr. 36/ 2015)