Poezie în pandemie (II)

Un nume de poet român care îți vine în minte când citești versurile din Lume mascată este acela al lui Sorescu, cel din prima și cea mai cunoscută fază a creației sale lirice. E probabil că Sorescu de dinaintea ciclului La Lilieci a reprezentat un model pentru Sângeorzan, întâi de toate prin această structură parabolică a textului.
Poemele scrise în pandemie și vorbind, într-un fel sau altul, despre tragedia colectivă văzută din interiorul ei sunt construite ca niște narațiuni din care lirismul aproape lipsește. Autorul nu alege vagul, indeterminarea, imprecizia voită care să împiedice coagularea unei semnificații și evidențierea finală a unui nivel de adâncime. Dimpotrivă, acest arierplan simbolic, parabolic, al semnificațiilor cu „greutate” este prezent încă de la primul vers al fiecărui poem — dacă nu chiar de la titlu, și el întru totul sugestiv, edificator: O gură de aer, Om Nou, Zeul Zoom, Pace suspectă, Insomnie, Viitorii stăpâni… Poeții care își scriu versurile în această modalitate, precum Sorescu și Sângeorzan, lucrează de la bun început pe cele două „paliere” ale textului (în măsura în care acestea pot fi disociate, din rațiuni explicative: ele sunt de fapt asimilate fiecare de celălalt): nivelul micro-narațiunii, al unei story pe care o parcurgem citind poemul; și nivelul parabolei către care strofele trimit într-un mod ce devine tot mai limpede.
În mijlocul nenorocirii planetare a Coronavirusului și al bombardamentului informațional care a însoțit-o atâta timp, Sângeorzan își urmărește calm etapele de „execuție” a fiecărui text, își constituie meticulos narațiunea lirică și se îndreaptă în poeme, tot în felul lui Sorescu (și înaintea acestuia, al lui Arghezi), către o „poantă”, a twist sau a click prin care nivelul narațiunii și cel al parabolei se suprapun într-un mod evident.
Căci nu numai finalul trebuie să fie insolit, dacă se poate, izbitor, ci și „drumul” ascuns și sinuos până la el, un parcurs pe care poetul îl urmărește în text și pe care poemul însuși îl va scoate la lumină, la sfârșit. Să vedem câteva finaluri simbolice, în care poeticul parabolic își arată deodată constituenții. În Visul scribului: „Eroii noi nu-și au locul în niciun muzeu sau expoziție/ Sunt buni doar de piațete dosite/ Sau depozite temporare/ Plimbați dintr-un loc în altul/ Nu pe socluri, ci în cărucioare.”. În Măști: „Azi au fost trecuți la socoteală/ Toți bunicii găsiți nemișcați în fața televizoarelor/ După trei luni, cu telecomenzile uitate în mână/ Bursa a explodat, cerul e limita/ Poți conta oricând pe câțiva morți în plus.”. În Brazdă adâncă: „Tragem în jug cu o bucurie atât de mare/ Încât pământul se deschide singur în fața noastră/ Într-o brazdă adâncă”. Mai multe poeme din prima secțiune a cărții și majoritatea celor din a doua se încheie într-un mod pe cât de surprinzător la nivelul acelei story pe care o scrie poetul, pe atât de coerent simbolic, la nivelul parabolei.
Foarte bine a înțeles spiritul acestor poeme narative și cu sensul la urmă Alexandru Pascu, a cărui grafică prelungește în plan vizual meditațiile concentrate ale lui Adrian Sângeorzan. Desenele din carte sunt remarcabile în minimalismul lor semnificativ și simbolic, intrând în corespondență cu textele, urmărind din terenul altei arte aceleași mize. Și aproximativ în același mod: prin insolitarea perspectivei și convertirea bruscă a imaginii în simbol.

Dar să vedem un poem integral marca Sângeorzan, din a doua secțiune a cărții, și anume unul în care tematica pandemiei fuzionează cu alte teme care-l preocupă pe autor: mișcarea și cultura woke. În Cimitir în New York, începutul e așa zicând pandemic, dar apoi autorul „virează” către un alt plan problematizant, mormintele săpate „zi și noapte” în versul al doilea nefiind punctul de climax poetic al textului, ci punctul de pornire, în narațiunea lirică, pentru batjocorirea statuilor, în ultima strofă.
În poezia aceasta de factură simbolică și de structură parabolică, cel mai adesea finalul reprezintă centrul de greutate al textului, versurile fiind retrospectiv înțelese prin raportarea la el. Dintr-o asemenea perspectivă, toate grozăviile narate în strofa întâi sunt de fapt un „preludiu” pentru atacarea Temei cu majusculă a poemului — aceasta nemaifiind pandemia, ci dizolvarea reperelor și valorilor tradiționale. Confruntat cu woke culture, Sângeorzan are un recul de gânditor mai degrabă conservator, astfel că darea jos de pe soclu a câte unei statui de personaj istoric (dar care mai era și rasist în timpul liber ori în modul de guvernare) va fi contemplată cu oroare hiperbolizantă: „Poți urina pe câteva statui sfinte/ Și pe madonele care s-au rugat pentru tine”. În acest mod de reprezentare poetică, finalul devine mai frisonant chiar decât tabloul pandemic cu cimitirele în care „se sapă morminte zi și noapte”, de ce?, fiindcă pandemia va trece, se va stinge, în timp ce prăbușirea Valorilor (tot cu literă mare), așa cum o vede Sângeorzan, este abia la început:

Ce activitate febrilă e în cimitire
Se sapă morminte zi și noapte
Se aruncă oase vechi și noi
Pentru morții îngropați după banii din chimire.
Preoți și rabini dau dezlegări
Pentru legale incinerări
Făcute în grabă după nevoile noi
Pe care nicio credință nu le-a prevăzut
În aceste stranii împrejurări.
Focul purifică totul e demult cunoscut
Îți bagi mâna în el și vei fi curățat
Și de păcatele ce nu le-ai făcut.

Dacă ai scăpat cumva cu viață
Poți urina pe câteva statui sfinte
Și pe madonele care s-au rugat pentru tine
Înainte ca tu să te naști
Și să poți să ții minte.

Indiferent de poziția fiecăruia dintre noi față de woke și cancel culture, poemul e memorabil. Se vede imediat personalitatea autorului, asociată cu „îndrăzneala” lirică în a o exprima. Și aici, și în celelalte pagini din carte, Sângeorzan lucrează cu un material verbal inflamabil, exploziv, cu teme delicate, care au scindat societatea americană, și cu tragedia pandemiei, mereu prezentă în Lume mascată: dacă nu la suprafața poemelor, în fundalul lor. În ambele secțiuni ale volumului și folosind fie singularul persoanei I, fie pluralul care lărgește perspectiva, poetul și-a gândit și scris textele pornind de la un referent înfricoșător (pandemia în care au murit până acum, numai în Statele Unite, peste un milion de oameni, peste o sută de milioane fiind infectați) și de la un context sau mai multe dificil de aproximat și „tradus” în una-două strofe. Și totuși, poetul a reușit această performanță intensivă, textele lui nu foarte întinse (cele mai multe încap pe o singură pagină) raportându-se pe cât de „tăios”, pe atât de subtil la asemenea grozăvii planetare.
Lume mascată e un volum de poeme parabolice excelent construite și pregnante artistic despre o realitate înfricoșătoare, privită drept în față, cu un curaj specific scriitorilor adevărați.

__________
Adrian Sângeorzan, Lume mascată, grafică de Alexandru Pascu, Fundația-Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2020, 104 p.