Poezie cu multă proză

Ca mulți alți poeți de azi, Valentin Busuioc înțelege prin poezie o scurtă narațiune (cu un început abrupt). În volumul său Linia vieții, recent apărut, el povestește, cu predilecție, întâmplări trăite de el însuși, care, prin decupaj și scrierea textului sub formă de versuri, sunt susceptibile să provoace o emoție poetică.

Iată cum încep poemele sale:

„în satul meu/ cu toții ne ocupăm de olărit” (toarta ulciorului);

„suntem câțiva oameni pe plajă/ unii aruncă pietricele albastre în mare/ și par fericiți/ alții culeg scoici și alge/ cu toatele moarte” (nisip mișcător);

„când îmi juleam genunchii/ bunica mă ungea cu lutul în care căzusem” (lut);

„în gara din Buhuși/ cea mai mică și mai neînsemnată gară/ timp de un minut/ trenul ei luxos a tras lângă trenul meu ruginit/ compartimentul ei era vizavi de al meu” (în gara din Buhuși) etc.

În comparație cu majoritatea celor care mai folosesc formula, Valentin Busuioc se remarcă printr-o anumită candoare (reală sau bine simulată, nu are importanță). Nu este sofisticat, nu este cinic, nu recurge provocator la cuvinte licențioase. Povestește cuminte, surâzător întâmplări din realitatea imediată sau din propria lui biografie, punând câte un accent neașteptat datorită căruia apar în cele din urmă și irizații de poezie. Sunt și situații când nu apar. În general, însă, metoda funcționează. Un rol important are ruperea relatării, pentru crearea impresiei de versificare. În mod surprinzător, un text prozaic, lipsit de lirism, devine, prin simpla schimbare a așezării în pagină, poezie.

Iată cum ar arăta, scris sub formă de proză, poemul intitulat poezii de neînțeles:

„Primul volum de poezie mi-a fost tipărit într-o mie de exemplare, însă, chiar și așa s-a vândut în câteva luni. De atunci au trecut zeci de ani. Totuși, chiar și cei care au cumpărat semințe de floarea-soarelui sau batoane de susan caramelizat ambalate în foile acelei cărți încă și-o mai amintesc pe tânăra țigăncușă din fața cinematografului popular care toată vara a strigat în gura mare: «Ia, neamule, semințe!»”

Scris sub formă de versuri, același text seamănă cu o poezie și începe chiar să devină o poezie, datorită așteptărilor cititorului, care a fost anunțat grafic că i se oferă o creație lirică. Enunțurile frânte par acum dramatic-sentențioase, ca și cum ar face parte dintr-un discurs poetic:

„primul volum de poezie/ mi-a fost tipărit într-o mie de exemplare/ însă chiar și așa/ s-a vândut în câteva luni/ de atunci au trecut zeci de ani/ totuși/ cei care au cumpărat semințe de floarea-soarelui/ sau batoane de susan caramelizat/ ambalate în foile acelei cărți/ încă și/o mai amintesc pe tânăra țigăncușă/ din fața cinematografului popular/ care toată vara a strigat în gura mare/ ia neamule semințe”.

În plus, odată atmosfera creată, autorul dezvoltă narațiunea într-o direcție poetică propriu-zisă:

„…ia neamule semințe poetice/ ia neamule susanul zburător, hai neamule/ că-i tiraj limitat/ sunt ambalate în poezii/ din alea de neînțeles/ ca și viața/ PS: legenda spune că prin Constanța/ și acum unele dintre acele hârtii/ mai sunt împrăștiate de vânt/ însă până în prezent nu s-a înregistrat/ nicio plângere/ orașul vechi este pustiu/ dar după cum îl ocolesc pescărușii/ mai sunt și unii care cred că e viu”.

Valentin Busuioc este un autor experimentat. Născut în 1965, la Buhuși, el a mai publicat câteva volume de versuri (111 poeme, 1993, Viața în direct, 1995, Vortex, 1999, Bărbatul din Calea Lactee, 2004, Orașul văzut prin oglindă, 2014) și este și autorul unei piese de teatru (Epoleții cu busolă, 2005). Totuși, nu a progresat în timp, a devenit doar mai dezinvolt. Textele sale plac sau, în orice caz, nu plictisesc, dar n-au asupra cititorului efectul unor revelații. Poetul este de o superficialitate voioasă, având aerul că merge întotdeauna, cu modul lui de a scrie, la sigur.

Aleg din volumul recent apărut două scurte poeme care dovedesc că autorul ar putea evolua în viitor, trecând de la o poezie cu multă proză la o poezie cu multă poezie:

„și eu cos goblenuri/ portrete îndeosebi/ însă ochii îi face întotdeauna/ bunica/ ea le știe secretul/ a plâns mai mult” (portrete);

„cât e vara de lungă/ mama umblă desculță/ câte un spin rătăcit îi intră în talpă/ și ca pe un copil de la sân/ cu greu îl mai poate desprinde/ că nu o lasă sufletul (spin).

Valentin Busuioc, Linia vieții, versuri, București, Ed. Tracus Arte, 2016. Coperta de Nicolae Macovei-Makovei. 94 pag.

(Text apărut în România literară nr. 28/ 2016)