Poezia ca implorație

Cezar Ivănescu (1941–2012) a organizat, începând din 1971, spectacole de poezie și muzică, ca autor al versurilor, compozitor și ghitarist. A avut mare succes cu aceste spectacole, care cuprindeau și textele altor poeți și propagau un cult al dragostei și morţii, de inspiraţie medievală. Menestrel modern, cultivat și excentric, a relansat interesul pentru poezia bună.

După 1989 a scris articole anticomuniste (și antineocomuniste) vehemente în recent înființată revistă Baricada, care s-a făcut repede cunoscută prin radicalitatea ei. În împrejurările mineriadei din 14-15 iunie 1990 a fost bătut crunt de mineri. S-a aflat la un pas de moarte şi numai după multe luni de suferinţă a revenit la o viaţă normală. În 2000 a devenit director al Editurii Junimea din Iaşi.

A murit în 2012.

Există, în Bărăganul nostru secetos, o plantă plină de spini, Carduus acanthoides, care dă vara la iveală, în mod surprinzător, flori roşii sau mov cu o mireasmă puternică. Exact așa ni se înfățișează poezia lui Cezar Ivănescu: din elemente lingvistice austere şi neprietenoase, repetate monoton, poetul face să izbucnească un lirism exotic, răscolitor. Fascinația morbidă a morţii şi erotismul cel mai rafinat, trăirea mistică şi galanteria trubadurescă se amestecă până la indistincţie în efluviile acestui lirism.

Muzica tânguitoare a versurilor, gata de la un moment la altul să se stingă şi renăscând totuşi mereu, ca o neobosită implorație, are asupra cititorului un efect narcotizant. Pe măsură ce te adânceşti în lectură, înţelegi că eşti supus unei perfide intoxicații, dar, în loc să vrei să te smulgi, simți plăcerea abandonului şi nu-ţi doreşti decât ca poemul să se termine cât mai târziu.

S-a spus că monotonia prezintă un pericol pentru această poezie. Nu e adevărat. De fapt, după George Bacovia, Cezar Ivănescu se dovedeşte a fi poetul înzestrat cu cea mai mare capacitate de a transforma monotonia în mijloc de persuasiune. Reluările sale obsesive şi obsedante – inclusiv cuvintele întrerupte la jumătate, ca şi cum poetul s-ar îneca de prea multă trăire şi n-ar putea să le pronunţe până la capăt – n-au nimic mecanic. Ele reverberează bogat în conştiinţa cititorului, desfăcându-se în numeroase nuanţe afective. Iată, ca exemplu, cea mai cunoscută poezie a sa, Amintirea Paradisului:

„Când eram mai tânăr și la trup curat,/ Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat./ Înfloreai fără păcat. Într-un pom adevărat/ Când eram mai tânăr și la trup curat.// Nu știam că ești femeie, eu bărbat/ Lângă tine cu sfială m-am culcat/ Și dormind eu am visat; tu, visând, ai lăcrimat/ Când eram mai tânăr și la trup curat.// E pierdută noaptea aceea de acum!/ Carnea noastră, de-i mai știi al ei parfum/ Poamele ce-n pomi azi stau gustul cărnii tale-l au/ Și cad mâine toate, putrede, pe drum./ Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om/ Pe acel care ne-a ispitit sub pom/ Și când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea,/ Cum cădea-va, după cântec, mâna mea…”

Nimeni, în afară de Cezar Ivănescu, n-a mai scris aşa, decât într-un trecut fictiv, proiecţie a imaginaţiei livreşti a poetului. În timp ce mulţi colegi de generaţie sau autori mai tineri îşi disimulează sentimentalismul recurgând la o retorică inventivă şi ironică, Cezar Ivănescu îşi exprimă direct, cu o consternantă „impudoare”, adoraţia şi oroarea, extazul şi deznădejdea. Metoda lui de a anihila spiritul critic al cititorului de azi, despre care se ştie că tinde să ia în derâdere exaltarea (nu pentru că ar fi mai emancipat, ci pentru că i-e frică de experienţe afective riscante, de orice trăire care i-ar putea scăpa de sub control), constă, prin urmare, în altceva decât într-o autopersiflare preventivă. Constă într-o intensificare-stilizare paroxistică a sincerităţii, în rostirea, cu o voce sugrumată de plâns, a unei rugi fierbinţi, sfâşietoare, în trecerea abruptă la subiect, ca într-un raport către Dumnezeu.

Altă caracteristică a poeziei lui Cezar Ivănescu o constituie selectarea severă a temelor esenţiale: viaţa, iubirea, moartea. Temele derivate nu l-au interesat niciodată pe poet. El a făcut abstracţie de recuzita imensă de care s-a înconjurat omul epocii contemporane şi-l prezintă, simplu şi direct, ca pe o ființă muritoare, care nu s-a schimbat pe parcursul ultimelor mii de ani. Este o viziune demistificatoare şi mitizantă în acelaşi timp. Ea seamănă cu aceea a sculptorilor greci din antichitate, care îi reprezentau pe oameni fără haine. În poezia lui Cezar Ivănescu sufletul omenesc apare nud, ceea ce înseamnă lipsit de impozantul şi, în acelaşi timp, derizoriul deghizaj pe care şi l-a confecționat de-a lungul istoriei, cu o mare risipă de fantezie şi subtilitate.